La 12 ani, Timon Nanau creează bijuterii. De la idee și alegerea materialelor până la meșteșugul în detaliu: montat, lipit, prelucrat metalul, finisaj. Este singurul copil care urmează cursurile Assamblage, Școala de Bijuterie Contemporană, și a a avut recent prima expoziție de bijuterie, la Mobius Gallery. Timon a fost atras mereu de bijuterii, i-a plăcut să le poarte de mic, iar de la 10 ani a început să și le creeze singur. A citit cărți despre istoria bijuteriilor, a studiat, a învățat încercând, experimentând, greșind și încercând din nou. Poate să lucreze și 10 zile la o bijuterie, fără să caute să o facă ”perfectă”, ci să exprime ”ceva”. Îl inspiră bijuteriile antice, îi plac structurile naturale, organice, combinate cu forme geometrice, pietrele prețioase și semiprețioase, contururile imperfecte.
Cel mai greu e să faci o bijuterie pentru o anumită persoană. Să creezi bijuterii în general, fără să te gândești la cineva anume, e mai simplu. Dar când ai o persoană și încerci să îi găsești bijuteria potrivită, aia e cea mai mare provocare, spune Timon.
Bijuteriile spun multe despre oamenii care le poartă. Ele sunt o formă de expresie și descoperire, crede Timon, care povestește mai multe despre pasiunea lui în rândurile următoare:
Prima bijuterie
Prima bijuterie a fost dintr-o sârmă de cupru placată cu argint, am făcut din ea un inel. L-am înnodat, iar apoi l-am învelit cu o sârmă foarte fină și la final arăta ca o floare, ca o explozie. Cred că aveam vreo 10 ani. Mă întorsesem din Cambodgia, unde am învățat de la un tip care făcea bijuterii pe stradă. La el am văzut bijuterii din sârmă. Tu puteai să îți alegi o piatră semiprețioasă, de orice formă, iar el învelea acea piatră în sârmă și făcea o montură frumoasă și solidă în jurul ei. Montura era făcută în așa fel încât se putea vedea piatra din toate unghiurile, ceea ce e foarte greu de făcut.
Timon, la prima sa expoziție
Și băieții poartă bijuterii
Eu am fost dat afară de la școală și pentru că purtam bijuterii și directorului nu îi plăcea. Mi le lua, eu purtam altele, el mi le lua iar și tot așa. Purtam niște inele din cupru, simple, nu ieșeau în evidență. Fetele aveau voie să poarte bijuterii, dar băieții nu. Asta mi s-a părut nedrept.
Foto: Alexandra Luncașu
Școala Assamblage
La Assamblage am fost singurul copil, în rest erau numai adulți, de la 20 la 50 de ani. Acolo am învățat, într-o primă fază, monturile de piatră și lipiturile. Și odată ce am învățat asta, mi s-a părut că pot să inventez ce vreau eu. Mi-au venit tot felul de idei.
Geometria naturală
În primul rând, când fac o bijuterie, mă gândesc ce ar simți, ce ar spune cineva, dacă ar vedea-o. Aș vrea să o remarce pentru că are ceva ieșit din peisaj, un vibe special. Acesta e primul gând. Apoi mă gândesc ce metal aș alege, cu ce piatră s-ar potrivi și apoi caut o formă. Îmi place să combin părți organice cu forme geometrice.
De exemplu, colierul pe care îl port a apărut dintr-o simplă greșeală. Când l-am tăiat, trebuia să fie un con perfect. Ei bine, eu am făcut jumătate de con. Și decât să o iau de la capăt, mi-am dat seama că aș putea să fac ceva diferit, foarte mișto. Să creez încă o parte identică și să le lipesc. Și să capete în final forma asta, naturală.
Îmi plac bijuteriile solide, nu îmi plac deloc cele finuțe, skinny sau strălucitoare. De exemplu, îmi place să înnegresc argintul. Îl dau cu un material care îl oxidează, dar nu îl face negru, ci, dacă te uiți atent, îl transformă într-un albastru incredibil de închis.
Foto: Alexandra Luncașu
Meșteșugul
Fiecare bijuterie are un timp diferit. Cel mai mult am lucrat la un medalion pe care l-am făcut la Assamblage, din trei straturi.
Sau, de exemplu, am lucrat la o pereche de cercei din labradorit vreo 10 zile, pentru că nu îmi ieșeau deloc așa cum voiam. Le puneam un lanț între două pietre și nu mergea: când era prea scurt, când prea lung.
Uneori pot să stau și trei ore până îmi iese o lipitură așa cum vreau.
Foto: Alexandra Luncașu
Bijuteria potrivită pentru fiecare
Cel mai greu e să faci o bijuterie pentru o anumită persoană. Să creezi bijuterii în general, fără să te gândești la cineva anume, e mai simplu. Dar când ai o persoană și încerci să îi găsești bijuteria potrivită, aia e cea mai mare provocare. Pentru că trebuie să fie o oglindă a persoanei care o poartă.
Foto: Alexandra Luncașu
Mama unei prietene foarte bune m-a rugat să îi fac eu vereghetele pentru nuntă, pentru că se căsătorește în curând. Și am zis ok, dar va trebui să avem o discuție lungă ca să îmi dau seama ce ți se potrivește.
Oamenii aleg bijuteriile din tot felul de motive. Pentru că sunt de la o firmă sau sunt făcute dintr-un metal scump, le poartă doar pentru a le arăta altora cine sunt sau ca să dovedească că sunt bogați. Unii poartă bijuterii pentru a atrage atenția. Eu le port pentru a mă exprima. Și pentru că sunt făcute de mine :)
