La actorie a ajuns un pic mai târziu, deși era o dorință mai veche de-ale sale. A mers mai întâi la SNSPA și, în anii de studenție, Cristina Drăghici a descoperit Teatrul Podul. Acolo a luat prima dată contact cu lumea teatrului, înainte de a intra la UNATC. Astăzi este actriță și creează conținut comic pe canalul său de YouTube, pe teme din realitatea socio-politică.
Cu regizorul Radu Jude a lucrat prima dată la "Babardeală cu Bucluc sau porno balamuc", după ce acesta a văzut-o în niște scheciuri online. La câteva luni după primul film, a sunat-o și i-a propus să joace în scurtmetrajul său, "Potemkiniștii".
Filmul pleacă de la gestul de sfidare din 1905 făcut la adresa Rusiei de marinarii de pe Crucișătorul Potemkin. Ulterior, aceștia au primit azil politic în România. În 2021, un sculptor (Alexandru Dabija) încearcă să facă o lucrare inspirată de acest eveniment, iar un funcționar de la Ministerul Culturii (Cristina Drăghici) ar putea propune finanțarea monumentului.
”Mi-au plăcut umorul și dinamica care se creează între cele două personaje. Am o anumită satisfacție în abordarea genului ăsta de rol, persoană cu putere din sfera politicului, decidentul care taie și spânzură, poate e vorba și de o revoltă a artistului față de politic”.
Scris și regizat de Radu Jude, "Potemkiniștii" va avea premiera mondială luna aceasta la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, care se desfășoară între 17 și 28 mai. În cele ce urmează, povestim cu Cristina Drăghici despre colaborarea sa cu Radu Jude și Alexandru Dabija, și despre cinematografia românească post-pandemie.
Din biografie
Sunt Cristina Drăghici, sunt actriță la bază, coordonatoare actorie Brightside Drama (pentru adolescenți) și creatoare de conținut comico-socio-politic. Ca să explic, fac niște scheciuri video în care folosesc imitația și parodia pentru a vorbi despre ce mă preocupă.
La actorie am ajuns ușor pe ocolite, nu am dat admitere din prima. Eram studentă la SNSPA și la un moment dat am zis hai să-ncerc treaba asta cu actoria. Am aflat de Teatrul Podul și acolo a fost prima mea interacțiune cu lumea asta, înainte să intru la Unatc.
De ce ai ales actoria
De ce actriță? De ce contabil, sau aviator, sau..? Nu știu, nu am un răspuns exact la întrebarea asta, a fost o dorință mai veche, presupun, care a rămas cu mine și am zis să o transform în act. Cred că alegerile noastre au în spate un cumul de factori, pe unii îi identificăm, pe alții nu. Ne place să contemplăm alegerile noastre ca fiind coerente și logice, dar poate au motivații mai ascunse, nu știu.
Primul personaj
Poate primul personaj pe care l-am simțit cu adevărat cap-coadă a fost Olga din Chip de foc, de Marius von Mayenburg. Eram încă în facultate, la master. Spectacolul a fost regizat de Catinca Drăgănescu, a fost spectacolul ei de dizertație, dar și al meu. A fost o experiență care cred că a pus bazele unui mod de a înțelege lucrurile, poate atunci am avut un soi de revelație în ceea ce privește apropierea de un personaj. Deși nu mă dau în vânt după cuvântul ăsta, ”personaj”, sună nițel prea de Moliere, dar asta e, pe el îl avem, cu el defilăm.
Dintre proiectele tale
Pe zona de teatru am lucrat cu mai multe regizoare și regizori, o să amintesc câteva nume: Catinca Drăgănescu, Eugen Jebeleanu, Bogdan Georgescu, Elena Morar. Consider că orice întâlnire profesională e importantă și e un schimb, învățăm unii de la alții, ne formăm împreună. Nu pot să fac o ierarhie a spectacolelor în care am jucat, fiecare proiect mai adaugă ceva la structura ta. În film am lucrat mai puțin, am colaborat cu Alexa Visarion la filmul ”Ana”, după care a urmat o pauză mai lungă.
Și cred că și întâlnirile profesionale cu actorii colegi sunt esențiale. La un moment dat am scris o piesă, „Rollercoaster” pe tema de depresiei și aveam nevoie de un partener de scenă, care să joace mai multe roluri și m-am gândit la Alex Zob, pe care-l văzusem într-un spectacol de-al Catincăi. Și am dat peste un super om. Nu a fost deloc ușor, pentru că am lucrat fără regizor, dar inputul lui creativ a fost de mare ajutor. Și deși a fost dificil, fiind un proiect în cel mai independent mod posibil, și cu un subiect greu, nu regret deloc experiența. Și mă bucur că s-a aruncat în treaba asta, și el, și Dragoș Olaru, și Sever Bârzan care a semnat muzica.
În plus, întâlnirea cu Zob mi-a dat o nouă idee. El făcea în perioada aia stand up și m-am gândit să-ncerc și eu. Mi-a luat ceva timp până să mă urc pe efectiv pe o scenă de stand up, dar am făcut-o. Și a fost un proces foarte mișto, de la scrierea textelor până la ”expunerea” pe scenă, care e diferită de teatru, e ca un salt în gol, nu ai personaj, nu ai plasa de siguranță. Când îți iese, te simți super bine, but when you bomb, you bomb; un altfel de rollercoaster. Apoi a venit pandemia și aia a fost, dar am învățat multe din experiența asta, și poate o s-o repet cândva, cine știe.
Colaborarea cu Radu Jude la ”Potemkiniștii”
Înainte de "Potemkiniștii", prima dată am lucrat cu Radu la "Babardeală cu Bucluc sau porno balamuc". A văzut niște scheciuri de-ale mele și așa s-a creionat colaborarea.
Apoi la câteva luni m-a sunat să-mi spună de "Potemkiniștii", mi-a trimis scenariul, mi-a propus să fac parte din proiect și-am bătut palma. Primele repetiții le-am avut online, eram încă în perioada pandemiei. Am discutat despre situație, context, Radu mi-a recomandat niște lecturi, am văzut și filmul lui Eisenstein (Crucișătorul Potemkin).
Mi-au plăcut umorul și dinamica care se creează între cele două personaje. Mi-am amintit de ”Îmi e indiferent dacă în istorie vom intra ca niște barbari”, deși, evident, subiectul e altul. Și mă încântă, și ca spectator, și ca actriță/performer, ciocnirile de idei.
Personajul meu este o doamnă funcționar de la Ministerul Culturii (inițial rolul era scris pentru un bărbat) care va propune (sau nu?) finanțarea monumentului. Am o anumită satisfacție în abordarea genului ăsta de rol, persoană cu putere din sfera politicului, decidentul care taie și spânzură, poate e vorba și de o revoltă a artistului față de politic. Nu a fost cazul de o hiper psihologizare, situatia și intențiile erau destul de clare. Asta nu înseamnă că madame de la Minister e un personaj bidimensional, poate are prejudecăți, are ridicol, dar și o anumită deschidere, mă gândesc.
Am lucrat într-o atmosferă prietenoasă și m-a bucurat colaborarea cu Radu Jude, este un creator pe care-l respect. Iar Alexandru Dabija pe lângă faptul că este un actor foarte bun cu mult umor, este și un partener generos.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd acest film
Lucrul ăsta e destul de subiectiv, fiecare își va trage propriile concluzii, nu pot spune cu ce va rezona fiecare. Dar, dacă ar fi să mă opresc la ceva, poate ideea de revoltă. Având în vedere și vremurile pe care le trăim. O să las aici o replică din film: ”Rușii tot ruși: cu amenințări de-astea au chinuit o planetă întreagă.”
Viața de actor în România
Cred că fiecare situație de criză te-ndeamnă la o reformulare. Pandemia a lovit în toți oamenii, nu doar în artiști, pentru unii a fost tragic, au pierdut oameni dragi, poate pentru alții a dus la decompensare psihică. Lucrurile par să fi revenit la normal, dar la o normalitate fragilă, pentru că iată, a venit războiul. Pentru noi poate e momentan doar la nivel de amenințare distantă, dar ce se-ntâmplă ucrainenilor este absolut îngrozitor. Și aud des treaba asta : ”Pe mine nu mă interesează politica”. Foarte bine, dar nu mi se pare că e un motiv de mândrie. Mai ales în perioada asta. A te preocupa de ce se-ntâmplă în jur, a condamna răul, care în momentul ăsta nu mai poate fi relativizat, nu înseamnă să aderi la un partid sau altul, sau să te identifici neapărat cu o ideologie. Îmi vine acum în minte replica unui personaj, actriță, din ultimul film al lui Almodovar, Madres Paralelas. (aprox.) : ”Eu sunt apolitică. Datoria mea este să fac pe plac tuturor. ” Da, dar oare nu o fi cam obositor?
Teatrul românesc post-pandemie
Nu știu dacă estetic au avut loc mari schimbări în ceea ce privește teatrul, cred că e încă prea devreme ca să ne dăm seama. Dar ce e bine e că există o anumită efervescență, oamenii sunt dornici să lucreze, se simte o reîntoarcere la viață. Din păcate bugetele au fost afectate atât în teatru cât și în film. Urmează o criză, dar sectorul cultural a fost afectat și înainte de pandemie, situația actuală o să transforme cultura românească într-una și mai săracă. Prețul cărții o să se dubleze iar asta e doar o picătură în oceanul de activități culturale. În ceea ce privește teatrele, înainte de pandemie s-au deblocat unele posturi în teatrele de stat, unele au organizat concursuri, altele nu. Asta nu a dus decât la blocarea activității pentru artiștii independenți. Iar deficitul bugetar reprezintă un argument în plus pentru manageri să facă uitată problema colaboratorilor.
Cinematografia românească
În ceea ce privește sectorul cinematografic, e nevoie de o schimbare a legii cinematografiei pentru a putea atrage mai multe producții din străinătate să filmeze la noi. În felul ăsta ar fi mai mulți bani în sectorul cinematografic iar bugetul CNC s-ar mări, mă gândesc. Trebuie totodată readucerea la viață a cinematografelor de artă, de cartier, nu poți aduce un film de autor la un Multiplex, adică poți, dar acolo nu o să aibă o viață lungă, acolo e locul producțiilor cu explozii și super eroi.
În concluzie post-pandemic sau ante-pandemic, problema a rămas. Îmi e teamă că o să se agraveze.
Proiectele tale mai departe
În primul rând îmi voi continua activitatea cu adolescenții la Brightside Drama. Zilele astea o să încep repetițiile la Point, la un spectacol regizat de Alexandros Raptis, pe un text de Yannis Mavritsakis, Străinul. La Apollo 111 jucăm ”Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu” scris și regizat de Catinca Drăgănescu, un spectacol cu atât mai actual în contextul politic de acum. În vară ne vedem la Ideo Ideis la ”Bibilioteca din Alexandria”, un proiect de Bogdan Georgescu, cu și despre comunitatea din Alexandria. Altfel, dacă vă pasionează zona de scheci, las aici linkul meu.
