[Performance Poetry] Iulia Militaru: Este foarte complicat să scoți privitorul din zona de confort

Când încă era studentă la Medicină, scriitoarea Iulia Militaru mergea la întâlnirile grupului de scriitori din cadrul facultății, un spațiu unde se corectau texte și se vorbea despre cărți care merită citite. Tot aceea era perioada în care nu simțea că împărtășește viziunea pe care generația din care făcea parte o avea față de producția literară. Abia când a descoperit scriitura performativă Iulia a simțit că se poate exprima artistic așa cum își dorea. Totuși, scena performativă înseamnă o ieșire constantă din zona de confort, lucru care înseamnă o excludere a persoanelor vulnerabile. E motivul pentru care crede că e important să se faciliteze spații care să fie prietenoase și cu oamenii care nu se simt confortabil cu expunerea completă.

Dacă slam-ul are ca scop principal coborârea artei din zona elitistă, deschiderea spre zonele marginale ale comunităților excluse, atunci nu poate să rămână mereu în machismul afișat și competiția între artiști, oricât de antisistem ar părea. Crearea acelui spațiu safe pentru cei vulnerabili ar permite o dezvoltare a scenei performative într-o direcție cu adevărat revoluționară. 

Primele experiențe trăite de Iulia pe scenă au fost provocatoare, iar de atunci nu a mai simțit “acea posibilitate de a produce poezie dintr-o mișcare necontrolată a tuturor elementelor care definesc un spațiu, și chiar în mijlocul acestei mișcări.” Despre cum percepe ea scena de slam poetry, intersecția dintre Iulia Militaru, Maia Șerbănescu & I. M. Clau, dar și sursele de inspirație care i-au influențat scriitura am povestit în cele ce urmează.

Background-ul tău

Parcursul meu literar a fost unul destul de obscur la început, mulți ani am stat la distanță de mai toate manifestările literare vizibile și formatoare de la acea vreme. Singurul grup de scriitori cu care mă întâlneam pentru a ne citit textele era cel format la Facultatea de Medicină unde eram studentă. Acolo, de obicei, ne corectam textele împreună și vorbeam despre cărțile pe care le mai citisem în ultimul timp. Urmărea și activitatea unor cenacluri mainsteam, cunoșteam grupurile de discuții online și de site-urile unde aș fi putut să îmi postez/trimit textele, dar simțeam pe atunci că nu aveam mai nimic în comun cu felul cum înțelegea acea generație producția de literatură. Dintre scriitoarele mai în vârstă o preferam în special pe Sonia Larian, iar dintre scriitori pe Gheorghe Iova; m-am îndepărtat apoi și de ei, mult mai târziu, din considerente probabil ideologice, dar asta este altă poveste. Pot spune doar atât că ascetismul micului burghez (ca variantă a revoltei față de marele capital) susținut de Iova nu era deloc în direcția poeziei pe care o căutam eu. Acțiunea textuală are finalități diferite în funcție de ochiul care privește lumea, dar și de contextul în care/sau asupra căruia acționează textul.

Desigur, contextele în care s-a format poezia noastră erau cu totul și cu totul altele, deci modul de a o performa trebuia schimbat radical. Pentru mine literatura vine odată cu generarea unui spațiu de reconfigurare a relațiilor dintre elementele care îl alcătuiesc – fie ele umane sau non-umane. Poezia nu este rezultatul unei munci de însingurare, ci un produs colectiv la scrierea căruia participă toate elementele unui asamblaj, fiind generată împreună cu acel spațiu de acțiune unde ele performează. Astfel, din cadrul mai larg al poeziei experimental, m-am regăsit cel mai bine în scriitura performativă, o modalitate de a performa direct pe foaie, de a transforma paginile în spațiu de acțiune.

Era foarte complicat acum unsprezece ani să faci să ajungă la cititori un astfel de text și așa mi-am dat seama că trebuia să transform această scriitură într-un performance propriu-zis, pe o scenă, și care să mă învețe să lucreze și cu alte tipuri de spații. Descoperirea scenei de slam poetry s-a făcut în cazul meu venind dinspre ruda lui apropiată performance poetry, dar slam-ul mi-a strecurat ideea de a-mi performa textele. Totuși, nu foloseam poezia ritmată, purtam costume și măști, nu participam la acele puține concursuri de poetry slam care începuseră și la noi să se mai organizeze în anumite cluburi etc. Cu toate acestea când era vorba de festivalurile mai mari, cele două manifestări mergeau împreună, și fie că se numea spoken word, slam, sound sau performance poetry, invitații erau de obicei cam aceiași pentru că eram foarte puțini.

Prima ta experiență de slam poetry

Cred că evenimentul care mi-a rămas în minte până azi este primul festival internațional de slam și sound poetry, organizat la Craiova de Luiza Mitu, în 2014. Nu mai performasem până atunci pe o scenă alături de artiști veniți din afară cu o experiență vastă în sound poetry și slam. Acest lucru s-a văzut cu atât mai mult cu cât ceea ce făceam eu ținea mai degrabă de poezia performativă, și nu de slam sau sound. A fost o experiență nu tocmai plăcută din această perspectivă, practic mi-am ratat întregul spectacol, din cauza incapacității mele de atunci de a nu știi cum să îl adaptez unui spațiu particular și condițiilor pe care le oferea acel spațiu. Mi-am dat seama că artiștii invitați atunci cunoșteau foarte bine toate aceste lucruri, iar ele erau esențiale pentru a capta atenția auditoriului și a putea să întrebuințezi spațiul pentru a-l reconfigura. Show-ul cel mai de succes l-a avut Tobias Kunze din Germania, care a înțeles imediat că are de-a face cu un public foarte tânăr, la o oră târzie în noapte și, deși pregătise altceva pentru scenă, s-a schimbat rapid în momentul în care a văzut că ceea ce performează nu le captează atenția. Practic a fost singurul dintre noi care a reușit să câștige cu adevărat publicul de partea lui. Din păcate, înregistrările de la festival au calitate slabă, așa că vă las un link cu un show al lui Tobias.

Anul următor, în schimb, la cea de-a doua ediție a festivalului, lucrurile au mers mult mai bine. A fost și o ediție dedicată pentru performance poetry, e drept. Invitații avea altfel de așteptări, și în plus cunoșteam deja foarte bine spațiul unde urma să performez. Asta a reprezentat un avantaj.

Chiar dacă, în acest moment, festivalul nu se mai organizează, a reprezentat pentru mine o oportunitate pe atunci. În anii următori am fost invitată de Philip Meersman la Bruxelles, la festivalul internațional de poezie: Brussels Planetarium Poetry Fest (poetryfest.brussels) (el fiind și unul din coordonatorii: The European Championships Poetry Slam), unde am cunoscut și mai mulți performeri, și mai multe modalități de a performa poezia. Aș lăsa și aici un link către un spectacol excepțional ținut de Camilla Nelson în cadrul acestui festival.

Dincolo de toate acestea, uitându-mă acum înapoi, mai ales după această perioadă de izolare absolută, îmi dau seama că niciodată de atunci nu am mai simțit acea posibilitate de a produce poezie dintr-o mișcare necontrolată a tuturor elementelor care definesc un spațiu, și chiar în mijlocul acestei mișcări. Simt că ne îndreptăm din ce în ce mai mult spre ceva foarte ordonat și coerent în zona performativă, și care pentru mine devine un pic sufocant. Mă face să mă îndepărtez. Dacă literatura scrisă a câștigat la noi enorm în ultimii ani, scena live de poezie performativă a înghețat parcă și încorporează foarte greu, din câte văd, ceea ce se produce pe hârtie.

Poezia pe care o scrii

Poezia mea este de obicei produsul unei tehnici de lucru cu asamblajele și de scoatere la vedere a unor relații, legături, încâlciri între formele de existență. Textele pe care le scriu depind foarte mult de felul cum îmi organizez fragmentele din care sunt alcătuite. Uneori doar schimbarea poziției acestor fragmente, a vecinătăților și/sau a titlurilor mă ajută să produc noi asamblaje pe care să le prezint cititorilor ca poeme noi. De cele mai multe ori, aceste forme de organizare și aceste asamblaje sunt determinate de o bază teoretică de la care pornește întregul meu demers. Diferitele teorii mă ajută să îmi imaginez structuri din ce în ce mai stranii care produc lumi complet străine de cele cu care suntem familiari. Este o metodă de a atrage atenția asupra acelor elemente problematice pe care le conțin și o formă de depășire a lor. În același timp, acele baze extrem de teoretice și de aride se încarcă de afecte, iar dimensiunile lor abstracte se particularizează, sunt încorporate într-o materie plină de emoții și nevoi. Pentru mine o astfel de intervenție este esențială în depășirea reală a conceptualismului arid și anihilant prin abstractizare violentă a multiplelor forme de existență.

În tot acest demers, asumarea poziționalității devine fundamentală pentru procesul de scriere. Sunt o autoare din Europa de Est, dintr-o țară de la marginea lumii occidentale, văzută de vestici ca un spațiu consumat de totalitarism și contaminat de „sălbăticie” care trebuie civilizat. Cunoaștem cu toții sintagma apărută odată cu propovăduirea „sfârșitului istoriei”, cea de „copiii postcomunismului”. Așa cum ne spune și Boris Buden, niște copii bastarzi ai occidentului, eliberați de tatăl tiranic, dar care au nevoie de educație și o nouă călăuză. Deci libertatea pentru ei nu există decât odată cu atingerea maturității care ar fi devenirea occidental. La această poziție subalternă se adaugă și marcarea mea la naștere ca persoană de gen feminin cu toate consecințele care decurg din asta. De obicei această poziționalitate de care încerc tot timpul să rămân conștientă este cea care mă ajută să îmi aleg sau scriu fragmentele și să-mi imaginez noile structuri în care le voi include. De cele mai multe ori rezultatul este un cabinet de curiozități, acel cabinet atât de drag vestului și care i-a format privirea specifică prin care lumea era mereu un spectacol pus în scenă de Altul, dar care, în mod straniu, restructurează și proiectează în istorie ordinea fixă și privirea pur descriptivă a „naturalului”. Întoarcerea la istorie și acțiune, mișcare și transformare, a ceea ce era considerat doar o simplă fizionomie (vezi Horst Bredekamp, Nostalgia antichității și cultul mașinilor). Acesta ar fi, așadar, cel mai potrivit cuvânt care ar descrie literatura pe care o fac: cabinetul de curiozități al unei cercetătoare din est.

Cele mai multe elemente care apar în cabinetul meu de curiozități sunt de fapt cele care m-au marcat puternic afectiv și care m-au proiectat într-un coșmar în care nu mă puteam recunoaște sau integra. Mărcile din fragmente selectate în lucrările mele sunt mărcile pe care le-am încorporat în carnea noastră și pe care le port după mine de-a lungul unei istorii în care rămânem niște străini oarecare. De aceea, încerc să scriu împotriva acestor direcții ale istoriei cu elementele din această istorie, pentru că nu deținem nimic altceva. Și totuși, încerc ca reorganizându-le prin rescriere și re/imaginare să fac posibilă depășirea lor. Este un proces continuu, niciodată nu există o formă finală a textelor și cărților mele; ele pot fi oricând restructurate și reasamblate.

Pentru necunoscători: ce înseamnă slam poetry

Poetry Slam-ul reprezintă o adevărată mișcare culturală care a luat naștere prin anii 80 în Statele Unite și s-a extins apoi în Europa, Mexic, Camerun, Japonia sau Egipt. Cu toate acestea cred că rămâne un fenomen cu precădere occidental, fiind influențat de cultura urbană, de subculturile care au fost aduse laolaltă de marile orașe. Este o formă de competiție poetică în care autorii, consacrați sau nu, recită în fața unui public oarecare și/sau a unui juriu nespecializat spoken word poetry sau slam poetry. Slam poetry trebuie să aibă o anumită lungime, o anumită structură și un mesaj social. Este o poezie a revoltei, dar care rămâne centrată pe ideea de competiție/construită pentru un astfel de demers ceea ce o face problematică de la un punct încolo.

Unul dintre cele mai importante aspecte mi se pare că ar fi acea „democratizare a poeziei”, mai exact: deturnarea de la elitismul specific literaturii și de la ideea de concurs „serios”, a centrării pe prestigiul unui juriu specializat. Se coagulează astfel posibilitatea de a percepe literatură, și în special poezia, altfel, decât fusesem educați să ne raportăm la ea. Aș zice că poetry slam-ul reprezintă o carnavalizare a poeziei, o împingere în derizoriu a ideii de competiție, și o deturnare a valorii estetice de la normele prestabilite. Dincolo de toate acestea, și ceea ce a făcut să mă îndepărteze de slam-ul propriu-zis și să caut alte modalități de a-mi performa textele, a fost machismul evident, violența întregului demers și excluderile/eliminările brutale. Este un tip de performance tipic unei generații anume, și care s-a simțit foarte reprezentată de această cultură. Treptat, treptat a ajuns să fie trasă înspre zona mainstream și să-și piardă potențialul revoluționar.

Fricile și anxietățile de la început

Adaptarea mea la scena poeziei performative s-a făcut destul de greu. Aveam o anxietate teribilă când trebuia doar să îmi citesc textele în fața cuiva, dar să mai și performez pentru un public numeros. De asta m-am și îndreptat la început spre scriitura performativă și am încercat să îmi limitez performance-ul doar la foaia de hârtie. Soluțiile pe care le-am găsit ceva mai târziu au fost purtatul de măști, utilizarea pseudonimelor și schimbatul vocii, aceste detalii care m-au legat definitiv de acea performance poetry, și nu slam-ul propriu-zis.

Am fost conștientă din start că nu voi putea face niciodată un simplu spoken word și nici să performez pentru un juriu, să intru în vreo competiție. Nu numai din cauza problematicii pe care o deschide ideea de competiție, dar și din lipsa mea de spontaneitate când mă aflu pe scenă. Emoțiile foarte puternice mă împiedică să găsesc soluții pe loc, să înțeleg ce ar trebui să fac pentru a ieși dintr-un blocaj. Oricum, cea mai mare grijă a mea de când am început să performez a fost legată de partea tehnică, totul trebuia să meargă bine în această zonă pentru că, altfel, spectacolul meu ar fi fost ruinat; nu puteam să improvizez pentru a ieși din impas. Altfel, mai era și problema publicului care nu era de fiecare dată deschis la astfel de manifestări. Mulți auzind de seară de poezie se așteptau la o lectură obișnuită, alții la un spoken word clasic.

Poate că acum s-au depășit aceste neajunsuri, publicul a început să cunoască diferențele cât de cât și își alege evenimentele în funcție de așteptările pe care le are. Dincolo de toate acestea, scena performativă rămâne problematică din cauza diferențelor pe care le introduce între artiști, fiind practic închisă persoanelor anxioase sau cu probleme de comunicare în spațiul public, eliminându-le practic. Pentru mine este una dintre cele mai mari provocări pe care zona performativă ar trebui să o accepte: cum să creeze spații pentru astfel de persoane, ca ele să se poată exprima. Așa cum am spus mai sus, dacă slam-ul are ca scop principal coborârea artei din zona elitistă, deschiderea spre zonele marginale ale comunităților excluse, atunci nu poate să rămână mereu în machismul afișat și competiția între artiști, oricât de antisistem ar părea.

Crearea acelui spațiu safe pentru cei vulnerabili ar permite o dezvoltare a scenei performative într-o direcție cu adevărat revoluționară. Și s-ar proteja în același timp de pericolul aproprierii ei de către scena poeziei mainstream care deja a început să acapareze o mare parte din producția de artă performativă, transformând-o într-un simplu spectacol de distracție, fără niciun fundament politic.

Etape importante din evoluția ta artistică

Poezia mea nu are o formă tipică de slam poetry, nu se încadrează în rigorile formale ale slam-ului, aș zice mai degrabă că folosesc în cadrul unui performance mai larg și elemente de spoken word, în special prin modificarea vocii și cititrea textului cu o anumita ritmicitate în funcție de mesajul pe care vreau să-l transmit. Este drept că ideea de a-mi performa textele pe o scenă mi-a venit de la artiștii de slam pe care i-am urmărit o perioadă destul de lungă, după cum am mai zis. Din câte îmi mai amintesc prin 2012 au început să apară și la noi, în București, astfel de show-uri. Primul pe care l-am văzut aici a fost organizat, în Club A, de Slam Poetry Bucharest. A fost o explozie în acel an, au început să se țină din ce în ce mai multe astfel de spectacole. Mă duceam la o parte din ele, dar cel mai mult cred că m-a ajutat să urmăresc scena de spoken word poetry din afară, mă interesau în special tehnicile de recitare pe care încercam apoi să le aplic și eu pe textele mele. Ce m-a ajutat foarte mult și mi-a definit cumva direcția, făcându-mă mai conștientă de ce vreau să fac și ce tip de artă performativă să practic, a fost festivalul de la Craiova, de care v-am povestit deja, și invitația la festivalul de poezie de la Bruxelles. Apoi, am început și eu să co-organizez (în colaborare cu alți autori și autoare) diverse evenimente care încercau să aducă poezia în zona artei performative.

Așa am ajuns să cunosc din ce în ce mai mulți artiști. Din păcate, totul s-a schimbat brusc odată cu venirea pandemiei. Acest moment este unul extrem de important pentru mine, cu atât mai mult cu cât, chiar cu puțin înainte le cunoscusem pe scriitoarele din grupul Literatură și Feminism. Pandemia ne-a adus în imposibilitatea de a performa live, și atunci a trebuit să ne adaptăm noilor condiții. Pentru mine a însemnat o șansă de a învăța să performez și în alte medii, precum cel online și să îmi leg scriitura de acest nou mediu. Am creat în acest fel proiectul Maia Șerbănescu, care prinsese contur cu puțin timp înainte de pandemie, dar care s-a transformat într-un personaj din ce în ce mai închegat. Primul performance pe care l-am ținut imediat după încetarea restricțiilor, a avut-o pe Maia ca personaj; este vorba de evenimentul de poezie feministă, organizat de CNDB în colaborare cu platforma Literatură și feminism, curatoare Laura Sandu.

Despre perfromance-ul meu și textul propriu-zis puteți găsi mai multe informații aici.
Ce m-a ajutat pandemia să înțeleg a fost cum putem performa în liniște și ce tehnici noi ar trebui să inventăm pentru a încuraja cât mai multe persoane marginale să se exprime în acest fel. Fiind vorba de mediul online, multe autoare au putut să practice arta performativă, filmându-se, înregistrându-se etc., și poate că așa le va fi mai ușor să treacă și la spectacolul live. Până la urmă, ceea ce contează cel mai mult este inventarea unui spațiu cât mai primitor pentru noi toate.

Care e atmosfera la un slam poetry session

După cum am spus și mai sus, nu am intrat niciodată într-o competiție de poetry slam, dar am fost în sală la multe. Ceea ce mi-a plăcut mereu să urmăresc a fost acea împingere la limită a ideii de competiție, până la ducerea ei în derizoriu – prin alegerea unui juriu neprofesionist, prin mica dezordine pe care încearcă să o introducă în zona elitistă a literaturii, confruntarea bazată pe o putere îndreptată împotriva unor sisteme de opresiune etc. Totuși, rămâne o manifestare violentă și nu întotdeauna justă.

Revenind la poezia mea, atunci când sunt pe scenă simt imediat dacă publicul e interesat sau nu de ceea ce fac. Zumzetul și forfota sunt foarte sugestive, iar astea se simt extrem de bine când performezi. După ele mă iau de fiecare dată, și mai puțin după felicitările sau criticile pe care le primesc după spectacol.

Poemul preferat scris de tine

Primul impuls, citind întrebarea, a fost să vă trimit ceva la care lucrez acum și care probabil va fi publicat anul viitor. Un text semnat cu Iulia Militaru sau I.M. Clau, nu m-am hotărât încă. Dar aș fi făcut asta, doar pentru că încercam să evit un anumit fel de expunere pe care o folosesc doar în anumite texte. Tocmai aceste texte încerc să le țin cât mai ascunse. Știu că în cele din urmă scriitura performativă și perfromance poetry sunt tocmai despre acest mod de a te vulnerabiliza. O să vă las aici unul dintre aceste texte, însoțite de imaginea preferată. Ambele sunt din volumul: Fuck off, Mr. Charcot, semnat cu Maia Șerbănescu, desigur.

„Aerul fierbea vara deasupra bălţii. O formă de nelinişte absolută. Ea coloniza stufărişul, frunzele arborilor de pe marginea drumului şi iarba. Aproape că ne aprindeam. Iar mătasea broaştei se umfla din loc în loc. Pocnind rar, fără sunet. Doar tremurăm. Când căldura creşte peste noi. Copacii au încercat să o domolească, de secole. Până ce s-au acoperit cu o crustă groasă, neagră, pe crengi. Frunzele s-au încreţit. Vor adăuga şi mai multă căldură. Apoi. Ţie ţi-a crescut un penis, în locul din frunte. Respirăm foc şi ne carbonizăm interiorul. Fără organe. Încă ne putem înmulţi.”

Pe locul doi, aș zice că se află acest video, în care personajul nu mai este Maia Șerbănescu, ci I.M. Clau:

Scena de slam în România

Oricâte de multe s-au făcut în sensul dezvoltării acestei scene, ea rămâne una încă săracă, foarte puțin reprezentată. Un mare dezavantaj a fost și aproprierea ei de către zona mainstream și elitistă care a început să organizeze astfel de spectacole înecând zonele cu mesaj puternic sociopolitic și cu spirit de revoltă reală. Acest fapt a avut consecințe nefaste atât în ceea ce privește dezvoltarea artiștilor de slam, cât și a formării unui public care să înțeleagă corect fenomenul și să știe cum să se raporteze la el. Acum cei mai mulți dintre spectatori preferă să participe la astfel de show-uri, ignorând zonele mai puțin vizibile și care atunci când reușesc să ajungă la ei sunt respinse ca lipsite de valoare. Cei care vin din afara zonei artistice și care cunosc foarte puțin despre asta se orientează spre locurile și autorii de care au auzit și care au fost deja legitimați de cultura mainstream.

Cum simți că primesc românii genul ăsta de artă

În special publicul tânăr este foarte receptiv, după cum era de așteptat. Din ce am constatat la astfel de show-uri, slam poetry este primită mult mai bine decât performance poetry, dar asta depinde foarte mult de spațiul în care se desfășoară spectacolul. Cu toate acestea, în mod paradoxal, performance poetry a prins mult mai bine la noi și s-a dezvoltat mult mai mult, înghițind scena de slam. Elemente de spoken word poetry sunt integrate în performance-uri mai ample, combinând teatrul, cu muzica, poezia, dansul, video-ul etc.

Din punctul meu de vedere, atâta vreme cât aceste manifestări coagulează un mesaj puternic sociopoltic, un spirit de revoltă, și nu rămân simple varieteuri, lucrurile încă merg spre direcția care trebuie. Și aș putea spune că la noi pentru scena performativă încă existe resurse care să construiască o zonă autentică de artă poetică performativă, iar publicul care se formează în noile spații pare foarte deschis și interesat. O rezistență există întotdeauna chiar și din partea unui public foarte primitor, cred că ea ține mai degrabă de rolul jucat de arta performativă în general, mai exact acela de a parazita spectatorul, de a transforma spațiul, de a lucra cu reorganizarea și reasamblarea elementelor. Este foarte complicat să scoți privitorul din zona de confort și să-l faci să-și conștientizeze funcția activă în desfășurarea spectacolului. Dar asta cred că e valabil pentru orice public, nu doar pentru cel de la noi.

Artiști care te inspiră

În ceea ce scriu o influență puternică au avut-o Monique Wittig, Kathy Acker, Caroline Bergvall și Lucia Berlin (în mod neașteptat), iar de curând două cărți m-au făcut să revin la literatură, pe care aproape că o abandonasem în favoarea teoriei: În amintirea memoriei (de Maria Stepanova) și De ce peștii nu există (de Lulu Miller). I-aș mai adăuga pe listă și pe Vilém Flusser cu Vampyroteuthis Infernalis și pe Christian Bök cu Pataphysics. The Poetics of an Imaginary Science. Dintre artistele care mi-au plăcut de-a lungul timpului le-aș numi pe: Regina José Galindo, Ana Mendieta și Wu Tsang, Carolee Schneemann sau Olympia Bukkakis.

Așa cum se poate vedea și în alegerile de mai sus artele de la care am plecat în munca mea artistică au fost în primul rând: medicina (o vom considera o artă, nu-i așa?) și literatura, apoi artele vizuale. În general, tot acest amestec de texte, imagini, video și discurs științific m-a ajutat să creez forme hibride prin care să destabilizez/contaminez rațiunea occidentală și gândirea patriarhală, fiind totodată și o formă de autocritică, de descoperire și scoatere la vedere a resturilor internalizate ale acelei gândiri violente și opresive. Scriitura performativă și performance-ul reprezintă pentru mine manifestări specifice ale artei feministe cu un potențial imens de restructurare a artei și literaturii.

Recomandări de locuri & oameni de urmărit

Cred că deja am schițat într-un fel spre ce zonă se vor îndrepta recomandările mele. Aș zice că este de evitat scena performativă susținută de establishmentul literar și în general toată arta performativă de tip varieteu pentru că schimbă adevărata miză a acestui tip de producție artistică și a contribuit la prăbușirea acestei scene. Este o apropriere abuzivă și mistificatoare. Îmi amintesc că în 2018 s-a organizat la Cluj un festival de spoken word & performance, Poethree Connexions Festival, dar nu mai știu ce s-a întâmplat în timpul pandemiei. E de urmărit chiar dacă nu sunt chiar o fană 100%, pe alocuri tinzând să se transforme în stand-up comedy. Dintre poeții-performeri de generație mai veche i-aș numi pe: MARGENTO și Peter Sragher, dar și pe mai tânărul Mugur Grosu, artiști aflați la limita dintre mainstream și marginalitate. Altfel, ar mai fi reprezentațiile lui Viku Zen; el și-a menținut cumva, în tot acest timp, statutul de marginal și trebuie apreciat pentru asta.

Dar adevărata scenă de spoken word și artă performativă cred că începe să se contureze în altă parte, venind dinspre zona de teatru independent și a grupurilor literare alternative. Spectacolele lui Julio Elvisey Pisică sunt printre cele mai bune exemple care s-ar încadra aici, alături de performance-urile trupei de teatru feminist rom Giuvlipen, Tehnovrăjitoarele fiind o combinație de rap & spoken word. De asemenea, performance-ul Corp Fluid folosește sound & spoken word; din acest specatcol au făcut parte: Alina Medoia, Paula Dunker, Raj Alexandru Udrea și Alex Bălă. La fel și Precum Furtunile, un performance rezultat în urma atelierelor din cadrul proiectului Triumf Amiria, sub îndrumarea Carolinei Vozian (atelierele de poezie), Paulei Dunker și Sofiei Zadar (spoken word). Piesa Negreșită, de/cu: Mădălina Brândușe, Alina Medoia, Ioana Chițu, Carolina Vozian, Maria Sgârcitu, Alex Horghidan, Mișa Dumitriu, Paula Dunker, combină teatrul, cu muzica și spoken word-ul.

O lucrare foarte puternică este manifestul Carolinei Vozian, Femeie bogată, femeie săracă. Iar pe partea de video-performance și sound poetry, recomand lucrările Ancăi Bucur. Dintre poetele și artistele cu puternic mesaj feminist care folosesc sunetul, videopoemele sau spoken word-ul pentru textele lor le-aș aminti pe: Maria/Sofia Zadar, Veda Popovici, Jasmina Al-Qaisi, Medeea Iancu, Laura Sandu, Iuliana Lungu, Maria Martelli. Puteți găsi lucrări de-ale lor pe canalul de youtube LitFem, alături de multe alte scriitoare importante pentru mișcarea feministă de la noi. În final nu aș vrea să uităm de scriitura performativă, atât de rară în România, și pentru care vă recomand cărțile lui: Tudor Pop și Alexandru Adam.