[Performance Poetry] Răzvan Țupa: Așa mă prind când e gata un poem, când l-ai putea citi la infinit fără să mai simți nevoia să corectezi sau să completezi

În 2001, Răzvan Țupa câștiga Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu cu volumul lui de debut, Fetiș. Au mai urmat alte volume publicate în 2003 și 2011, iar în toamnă Răzvan speră să aducă în fața publicului volumul la care a scris zilnic timp de un an și pe care l-a reluat poem cu poem ca să se asigure că nu mai rămâne nimic de modificat. Despre”Poetic. Interfața sonoră”, volumul despre care povesteam mai sus, Răzvan crede că ilustrează cel mai bine ce înseamnă să știi că un poem este gata. Se întâmplă atunci când îl poți reciti de zeci de ori, fără să simți nevoia unei corecturi. Însă, oricât de apropiată de perfecțiune ar putea fi, poezia e întotdeauna schimbătoare pentru că „de fiecare dată când o citești tu ori altcineva intervine de la sine câte o modificare, de situație, de miză, de raport cu tot restul poemelor scrise vreodată.”

Am scris la Interfață zilnic timp de un an în fiecare zi, apoi încă un an am reluat zilnic poem cu poem și am completat... în anul care a urmat le-am tot integrat în performance-uri și am corectat. Și acum cred că așa mă prind când e gata un poem... când l-ai putea citi la infinit fără să mai simți nevoia să corectezi... sau să completezi.

Pe Răzvan îl pasionează mult zona de performance poetry. Când alături acestui concept ideea de competiție, se naște slam poetry-ul, un domeniu pe care l-a privit mai mult ca pe o provocare decât ca pe o zonă căreia să i se dedice complet. Cu Răzvan am povestit mai multe despre etapele prin care a trecut cu poezia, scena de slam poetry din România, amintirea unei cărți de Topârceanu din copilărie și urma pe care a lăsat-o în evoluția lui.

Cum ai ajuns la poezie

O să-mi amintesc mereu că m-ai întrebat asta când în Ucraina se dau cap în cap trupele lui Putin și toată ideea de pace de după Al Doilea Război Mondial e dusă de armata rușilor spre spaima de Al Treilea Conflict din ăsta. Și tu atunci când te gândești la poezie ai în minte o secvență performativă. Chiar și atunci când zici poezie și pornești de la niște versuri pe care le citești de pe foaie, tot poziția pe care o ai, ce ai văzut în jur și ce ți-au adus în minte în acel moment te face să știi că e vorba de poezie.

În cazul meu, și mai acut stau lucrurile pentru că m-am bănuit mereu de o oarecare dislexie. Altfel nu am știut niciodată să explic de ce rețin tot felul de detalii din texte și unele chiar înțelegând greșit cuvinte când le citesc. Încă exersez, dar, drept să îți spun, sper că nu m-am format… adică unde crezi că se dă diplomă pentru asta. E un proces continuu, mai degrabă. Iar în ce privește scena slam poetry… să fim serioși, abia dacă există în română. Cea mai serioasă parte a slam-ului din România e în maghiară. Ce fac André Ferenc, Benji Horvath sau Kali Ágnes în performance sunt un pic în altă ligă decât ce suntem obișnuiți cu poezia în română. În rest poți enumera doar câteva încercări de închegare a unei scene…. Și la Cluj Napoca, cu cei de la Poethree și în Craiova, cu festivalul internațional, Brașov cu lucrurile adunate de Robert Elekes în Reduta Poetică, ca să nu mai spun de București unde îl ai pe foarte edgy Viku Zen, și Chișinău de unde îl iei pe Dumitru Fanfarov. Probabil cea mai ofertantă e treaba pe care o face Lorena Enache și gașca ei ieșeană de la Cozy Poetry Nights care se întâlnește mereu ba cu muzicile hip-hop, ba cu publicitatea. Tot în Iași am căutat mereu la FILIT lecturile de poezie și chiar dacă eu urăsc din principiu ideea de maraton de poezie, am văzut acolo niște lucruri care funcționează în unii ani. Acum, dacă mă uit la link-urile pe care le-am lăsat aici îmi dau seamă că sunt lucruri foarte diverse și asta ar putea să îți dea impresia că nu o fi ea o scenă românească, ci mai multe.

Slam & performance poetry

Slam, ca slam, dar pe mine ce ține de performance mă ține în viață în poezie. Înainte să mă intereseze să scriu poezie mă distrau uneori chestii din zonă. Puteau să fie poeme din astea istorice sau chestii umoristice din Topârceanu. Dar acum mă prind că întotdeauna te interesează cum sună ceva dintr-o poezie. De-asta îți vine în minte ”cin’ s-a fript cu ciorbă” sau ”Tu ești Mircea...” și așa mai departe. Când suntem copii ne interesează din astea... pe urmă uităm. Am o imagine cu o carte de poezii de Topârceanu pe care o găsisem la surorile bunică-mii, în Chirigiu, într-o curte a unor case care au fost mai târziu demolate. Și știu că tot citeam pe acolo cu soră-mea și cu o verișoară cu voce tare și era foarte distractiv. Altădată mi-am dat seama că desenele cu animale de pe un creion chinezesc cu gumă pot să fie un poem și l-am și scris... n-aveam ce face cu el. Cred că eram ceva clasa a șasea. Mă rog, atunci voiam să mă fac fotbalist.

Dar da, îmi amintesc prima experiență și cu slam-ul. Dar cum pe mine mă interesează mai mult poezia în performance, nu prea m-a impresionat ideea de a face slam decât, așa ca provocare. Era un proiect care căuta să trimită un român la Campionatul European de Slam. Am mers la câteva întâlniri interesante, una la Centrul Comunitar Evreiesc, alta la închisoarea Rahova… care au fost spectacole de poezie vorbită sau spoken… pentru că nu era concurs cu jurizare ca să fie slam. Ei, și până la urmă nu am ajuns la concurs în Club A… pentru că eram la serviciu sau ceva… Când te duci la serviciu zi de zi, nu pornești cu ideea că o să-ți rezolve tot ziua aia… la slam e invers…. Chiar pornești de la situația în care tu te omori pe scenă.

Pe urmă începi să formulezi în ce fel se petrece asta, cât merită cei care sunt prezenți… în plus, mie mi se pare mult mai tentantă direcția în care în loc să pocnești pe scenă și să crăpi, lucrezi un pic la învierea pe scenă. Poate și de la dislexia de care spuneam că bănuiesc eu că m-a însoțit de când mă știu… trebuie să recunoaștem că sunt foarte plictisitoare majoritatea evenimentelor poetice. Dar și în chirurgie, și în treaba trupelor speciale sau în orice domeniu captivant vrei, majoritatea lucrurilor pe care le fac profesioniștii acolo sunt destul de plictisitoare văzute din afară.

Credit foto: Rareș Trifan

Poezia în general & poezia ta

Știu că poezia e aproape gata abia când îți implică tot corpul. Cât despre poezia mea… e poetică relațională, în principiu, dacă ai o idee cum ar trebui să arate poezia și corespunde textului pe care îl ai în față… aia nu e poezia mea. Cât despre descriere depinde de la poezie la poezie. În principiu nu știi ce te lovește, crezi că te-ai plictisit și când reiei lectura îți dai seama că era mai simplu decât credeai. În primul moment crezi că nici nu se poate citi. Pe un fel de lectură cu repetiție mă și bazez. La toamnă sper că apare volumul meu ”Poetic. Interfața sonoră” care arată toate astea, zic eu mai bine decât ”Fetiș” și ”Corpuri românești”, volumele cu care defilam acum câțiva ani. E adevărat, poate nu mai bine decât am făcut-o în ”Poetic. Cerul din Delft”, dar, sigur, mai mult. Acum am scris la Interfață zilnic timp de un an în fiecare zi, apoi încă un an am reluat zilnic poem cu poem și am completat... în anul care a urmat le-am tot integrat în performance-uri și am corectat. Și acum cred că așa mă prind când e gata un poem... când l-ai putea citi la infinit fără să mai simți nevoia să corectezi... sau să completezi. Ai putea crede că niciodată.... pentru că și de fiecare dată când îl citești tu ori altcineva intervine de la sine câte o modificare, de situație, de miză, de raport cu tot restul poemelor scrise vreodată.

Slam poetry pentru necunoscători

E plin de lume care crede că știe tot despre orice. Și îți tot explică. Spre deosebire de orice alt tip de discurs, poezia nu prea îți ”spune că” una sau alta. Poezia îți tot arată când, unde, ce/cine, cum și, mai ales, cât. Altfel, slam e tot ce faci cu poezia în fața unui public care are ocazia să reacționeze la ce debitezi. În mod traditional e cu un concurs și juriu… altfel e spoken poetry, dacă vrei, poezie vorbită, ori performance poetry… că tocmai a intrat în DOOM cuvântul. E, încă nu e ”performare”, dar nu poți să le ai pe toate, cel puțin nu în același timp. Pentru mine lucrurile se petrec de la limita de lizibilitate pe care o forțează mereu un greu al performance-ului textual poetic precum Chris Tănăsescu, sau Tom, care face treaba asta cu Margento. De multe ori e ca în documentarul acela cu baschet, Last Dance, și o treabă de provocare pe care o accepți. Asta am făcut pentru Life Anew unde am ieșit cu o secvență din Interfața sonoră de care ziceam că sper să fie publicată la toamnă.

Frici de început

Habar nu am de frici sau ce m-aș fi gândit la început că ar merge rău pe scenă. Poate să plictisești sau să te faci de râs. Dar reglezi astea din ritm. Pot să îți spun în schimb ce nu s-a schimbat. Tot ca să nu mă plictisesc în timp ce sunt cu poemul în fața omului fac treaba asta. Și tot învăț cum să fac mai clar ce arăt și pentru cel care mă ascultă dar mai ales pentru mine. Practic tot din poezie îmi vine și transformarea unei recomandări de carte într-un minut de prezentare la citEști în Aleph News.

Cum ai crescut într-ale slam poetry-ului

Pff, sunt multe faze. De la prima lectură, la Bratislava, într-un festival, când am văzut-o pe Katalin Ladik, din Ungaria, și mi-a stat mintea în loc de cum poate să funcționeze fără traducere un poem într-o limbă pe care nu o știi... până la secvențele în care îți vin în minte interpretările lui Gherasim Luca filmate, ori antologia lui Rothenberg ”Tehnicians of the Sacred”. Dacă vrei, poți să îți imaginezi cum se duce lupta între faima performativă coborâtă din Nichita Stănescu și înregistrările încă nedescoperite cu Virgil Mazilescu (Florin Iaru mă tot asigura că există pe undeva pierdute, dar uite că ai evocări de la Nora Iuga). Dar la fel de puternic funcționează pentru mine și lecturi din astea în care l-am prins pe Gellu Naum și cam orice lectură în care apare Valery Oișteanu, fie singur fie în colaborări cu Mircea Florian. Dar mie îmi prind bine și toate fazele de poetici conceptuale adunate pe platforme ca Wbu Web, sau prin antologiile de Uncreative Writing, Against Expression și așa mai departe de la Kenneth Goldsmith. De-asta abia aștept câte un volum de Vlad Moldovan sau de Dmitri Miticov, lucrurile scrise de Cătălina Stanislav, Adelina Pascale, Deniz Otay sau, uite, de curând, Trucurile Urbane de Laura Francisca Pavel. Ca să nu mai zic în ce măsură mă ajută să evoluez așteptarea unei cărți de Vlad Pojoga sau orice aduce Andrei Crăciun cum face el dus-întors din reportaj în poezie.

Energia de la un slam poetry session

Atmosfera la un slam poetry session clar depinde de session. Imaginează-ți un session în care Cosmina Moroșan suie lumea pe mese. Așa a fost o dată de ziua mea. Sau de câtă liniște are nevoie o lectură de Andrew Davidson Novosivschei care a venit în România ca traducător în engleză în România și e tot mai clar că începe să rămână ca poet în română, ori una a lui Sorin Gherguț.

Poemul tău favorit

Da, am poem favorit din ce scriu. Dar se schimbă mereu. Azi e ăsta din link. E dintr-o serie făcută cu ICR Praga online legat de distanțare și ce s-a mai întâmplat în pandemie.

Scena de slam poetry în România

Cuvântul de care am nevoie ca să descriu ce se întâmplă pe scena de poezie slam în România e diversitate. Nu iese mereu până la capăt... cu toate că poți da peste lucrurile mad și queer care sună din ce în ce mai convingător la Cenaclul X.

În ce mă privește pe mine își face bine treaba colaborarea cu Silvia Grădinaru, când e de ieșit cu poezie în public. Și sunt surprins mereu, de când e premiul ”Textuare Gheorghe Iova”, câte lucruri am de învățat de la toți cei care merg spre trofeu. Așa a fost și cu scrisul Paulei Erizanu și cu toate direcțiile în care merge V. Leac, care au luat premiul gândit pentru experiment în literatură. Dar și cu cei despre care am discutat pentru premiu până acum fie că e Andra Rotaru cu dansul din poezia ei, ori Livia Ștefan și cântatul din text, mistica tipografică de la Romulus Bucur ori Mugur Grosu sau teatralitatea identității care a ajuns în publicitate de la Elena Vlădăreanu

Cum simți că primesc românii genul ăsta de artă

Depinde și de ce români ai în minte când vrei să zici cum primesc ei. De exemplu a picat cât se poate de bine în 2020 când am colaborat cu Ioana Miron pentru un performance, Linii de plutire la MARe. Sau când prin proiecte cum a imaginat Cosmin Manolescu pentru întâlnirea dintre dans și poezie care s-a întâmplat la București și la Timișoara cu perechi de poezie și dans cu Andra Rotaru, Simona Deaconescu, Adela Dragomir, Robert Elekes și Paul Duncă. Eu m-am ales cu colaborarea cu Cristina Lilienfeld care ne-a dus la Lisabona și înapoi și tot continuă și acum. Iar publicul pe care l-am găsit la Areal chiar în prima săptămână după ce Putin a invadat Ucraina m-a făcut să îmi dau seama că ne gândim greșit ca la spectatori la cine participă la evenimente de felul ăsta. De fapt sunt persoane implicate din start, fie interesate să danseze, fie să scrie sau să își dea seama încotro să își îndrepte lectura. Și la fel de bine i-am văzut pe cei din Cluj Napoca, de la Centrul de Interes, atunci când m-a pus în fața lor Alex Mirutziu pentru Performance Day, ori Green Hours când am intrat într-o seară de performance organizată de Peter Sragher în martie. O chestie specială s-a întâmplat mult timp la Bistrița

Sigur, ai zice că e vorba doar de publicul specializat. În ce privește publicul larg, cred că cel mai larg public e cel de la Nocturnele de poezie pe care le urcă cei de la ARCEN de ani buni pe tot felul de locuri înalte din București și unde vezi sute de oameni care își rezervă în câteva ore toate locurile de la spectacol. Când știi cam la ce se așteaptă cei din sală și ții cont de asta nu e chiar așa grav cum pare când se scandalizează autorități sau presă pe la Premiile Eminescu în Botoșani. Cred că au ajuns să facă parte din peisaj și scandalizații. Bine, mi-e ușor să vorbesc mie, pentru că nu mă simt cine știe ce agresat, dar îmi dau seama că atunci când se înhăitează niște moraliști pe urmele câte unei persoane tinere sau a cuiva dintr-o categorie vulnerabilă ca să îi arate cum se face poezia și cum nu... abuzul e în plină floare.

Artiști care te inspiră

Îți dai seama că lista mea e foarte lungă dar dacă mă limitez la cei care m-au influențat direct trebuie să spun de Mariana Gămulea care era profesoara din Școala Postliceala de Bibliotecari care mi-a publicat primele texte într-o revistă pe care o scotea acolo sau Ana-Maria Câmpianu care m-a dus într-o trupă de teatru și m-a ajutat cu multe altele până la publicatul Fetiș-ului la debut și după. Dar ce aș fi eu dacă nu auzeam niciodată de poezie Beat ori de Pasolini și de cenaclul pe care îl făcea Monica Pillat în Facultatea de Limbi străine, fără lecturile din cenaclul adunat în jurul lui Mircea Cărtărescu la Litere ori fără Fracturi și atelierele Ninei Vasile. Am tot vorbit cu Claudiu Komartin într-o vreme despre ce ar putea face poezia. Uite, o fi slam o chestie inventată în Chicago la jumătatea anilor 80, care a ajuns să bage poezia prin televiziuni cu Def Poetry Jam și cu tot felul de campionate care s-au implicat până și în situația războiului din Ucraina. Scena de Slam din Austria a anunțat ajutoare. Ai fazele astea și prin Belgia, Germania sau Franța, Ungaria și chiar în Rusia. Dar, ca să nu crezi că toată lumea slam e doar Occident, e o istorie întreagă cu emisiunile TV dezvoltate după producțiile concurs pentru poeți din lumea arabă. Una e Prince of poets. Alta e Million’s Poet. Ca formă de expresie care scapă controlului editurilor mainstream e o zonă unde poți să auzi voci din comunități vulnerabile pe care nu le prea prinzi în volume tipărite altfel.