Și cartierele din București merită văzute și auzite, nu doar Centrul Vechi și arterele principale, cred Sorana Greucean și Ana-Maria Toma. Și tot vorbind despre asta cu prietenii lor, pe care i-au invitat și prin Obor sau prin FAUR, le-a venit ideea proiectului Povești din cartier. Este unul din cele 33 de proiecte alese să transforme orașul și să aducă mai aproape arta de locuitorii lui în cadrul programului Bucuresti Re:imaginat – Burse de idei pentru proiecte culturale organizat de Primăria Capitalei prin ARCUB.
Privind rețeaua de transport în comun a orașului, cu stații foarte dese, am constatat că acestea pot deveni conținătorul unor istorii. Imposibil să nu existe o poveste în apropierea oricărei stații STB din oraș. Cei aflați în tranzit așteaptă cel puțin câteva minute autobuzul sau tramvaiul și, inevitabil, privirea lor va rămâne pe un afișaj de genul acesta, povestește Ana.
Proiectul lor presupune amplasarea unor postere de mari dimensiuni cu povești ale orașului în stațiile mijloacelor de transport în comun. Afișele vor conține o lucrare realizată de un artist vizual, pornind de la zona în care este amplasată stația, o foarte scurtă poveste a locului respectiv, scrisă de către un prozator, un cod QR care trimite cititorul către povestea in extenso în lectura unui actor, scriitor sau a unor profesioniști din zona tv & media. Integrarea acestor povești se va face într-o aplicație digitale, cu harta acestor stații. Cum vor pune în aplicare aceste idei și care e conexiunea lor cu cartierele din București, povestesc în continuare Sorana și Ana-Maria:
Ideea
Sorana: Și eu și Ana avem mulți prieteni și cunoștințe stabilite în București – ori cu rezidență, ori temporar. Surprinderea noastră permanentă e că mulți dintre cei rezidenți de fapt nu ies în oraș, nu cunosc locurile lui, deși locuiesc aici de mult timp. Iar dintre cei în vizită, majoritatea navighează între Centrul Vechi și Romană. Unii dintre ei sunt fascinați de „viața din București” – pe care o văd doar la nivelul Centrului Vechi, iar alții se plâng că Bucureștiul îi agită – așa cum făceam și eu odinioară. Practic, rezidenți sau vizitatori, trăiesc de fapt într-o bulă care poate fi fabricată în orice loc din lumea asta.
Multora le spun: „Dragilor, când veniți aici, musai să vă plimb prin Obor sau să mergem la casele memoriale ale lui Minulescu și Rebreanu.” Cei care vin mai cu tihnă, cad în capcana mea, însă majoritatea rămân prin zona 0.
Povestind despre asta cu Ana la o cafea în telefon, ne-am trezit zicând: „Măi, ce fain ar fi ca pe toate locurile astea mișto să le vadă și să le simtă și alții, la fel ca noi.” Asta era înainte de concursul de idei lansat de ARCUB. Practic, concursul a venit ca o mănușă pe ideea noastră.
Ana: Ne-am gândit de multe ori că locurile Bucureștiului pot fi povestite într-un fel în care să „prindă”. Apoi, privind rețeaua de transport în comun a orașului, cu stații foarte dese, am constatat că acestea pot deveni conținătorul unor istorii. Imposibil să nu existe o poveste în apropierea oricărei stații STB din oraș. Cei aflați în tranzit așteaptă cel puțin câteva minute autobuzul sau tramvaiul și, inevitabil, privirea lor va rămâne pe un afișaj de genul acesta.
Ce ni s-a părut important a fost ca poveștile să nu se limiteze la cele istorice, ci să meargă mai departe, către contemporaneitate, către poveștile care s-au format chiar ieri. Un alt aspect important a fost extinderea. Ce găseam noi interesant nu era deloc în zona centrală. Spațiul FAUR, spre exemplu, e aproape necunoscut bucureștenilor. Ne doream povești din cartier.
Misiunea
Ana: Concursul de idei al ARCUB ne-a ajutat să conturăm mai bine ideea, într-un concept cu mai multe direcții/obiective.
În primul rând, ne dorim ca locuitorii să-și cunoască mai bine orașul. În toate colțurile lui. În al doilea rând, pentru ca o poveste expusă într-o stație STB să atragă atenția, aceasta ar trebui să fie însoțită de elemente vizuale și auditive.
Pentru că ne doream ca poveștile să fie și actuale, ne-am gândit să oferim un spațiu public de expunere pentru cei care contribuie la identitatea culturală a spațiului locuit. Artiștii vizuali, scriitorii și naratorii sunt inspirați de oraș, îl reprezintă și, în același timp, devin parte din poveștile citadine.
Exemplu de afiș
Realizarea
Ana: Primul pas e să identificăm acea „umbrelă cu multe spițe” sub care se va implementa. Fiind un proiect ce se poate extinde și pe orizontală și pe verticală, e nevoie de un management care să aibă deja în portofoliu proiecte de asemenea anvergură.
Apoi, etapa cea mai grea, după părerea noastră, va fi documentarea obiectivelor cu povești. Chiar dacă pentru început ne vom limita la câteva zeci, vom avea nevoie de sprijinul muzeelor, arhivelor, OAR-ului etc, pentru a „desena” harta obiectivelor. Avem în mare, cartierele vizate pentru început, cum ar fi: zona Gara de Nord – Piața Matache (sectorul 1), zona Piața Obor (sectorul 2), zona Uranus (sectorul 5).
Sorana: Concomitent, se vor selecta artiștii vizuali care vor ilustra obiectivul, prozatorii care vor scrie poveștile și naratorii care le vor povesti pentru formatul audio.
Apoi va urma o perioadă mai extinsă pentru ca cei de mai sus să realizeze lucrările și în același timp, dezvoltatorii vor lucra la aplicația care va întregi totul, inclusiv poveștile audio.
Ne gândim ca la final, să facem un traseu/un vernisaj al expoziției în locurile cu afișaje, curatoriată, cu pișcoturi și vin, așa cum se cuvine.
De ce tocmai povești din cartier
Ana: Am locuit, în cei 13 ani petrecuți în București, în zona Budapesta, în Berceni, Obor, Piața Chibrit și în Bucureștii Noi-Dămăroaia. Mereu am căutat informații (istorice sau actuale) despre zona în care mă aflam sau vecinătăți, având uneori certitudinea că aș putea să găsesc anumite repere și legături între ceea ce s-a întâmplat cândva în spațiul respectiv – sau ce-mi oferă în prezent – și drumurile care m-au purtat întocmai acolo (și nu altundeva).
În alte capitale europene poți afla câteva lucruri esențiale despre identitatea culturală a locului în care te afli din cele câteva rânduri afișate cu gust la fiecare gură de metrou, ori la vreun colț de stradă, având ocazia să te regăsești într-o poveste a spațiului respectiv, să-l cunoști într-o măsură în care să poți decide dacă vrei să-l cunoști mai îndeaproape ori să-l locuiești. În București sunt puține asemenea informații expuse în spațiul public, de cele mai multe ori amplasate haotic ori lăsate de izbeliște. Cred că nu e îndeajuns să avem o hartă (între timp vandalizată) cu „te afli AICI” dacă acel AICI nu-ți spune o poveste.
Sorana: Veneam destul de rar în București, de obicei cu treabă și, evident, nu reușeam să înțeleg nimic din el mai departe trafic, agitație, grabă. Mă obosea. Apoi am venit odată la un prieten – bănățean și el, mutat de vreo 10 ani aici – să stau o săptămână. Fără treabă, de data asta. Ziua mă plimbam pe străzi, iar seara mai mergeam la un teatru, o lansare de carte. Într-una din zilele de plimbare pe Ferdinand, mi-am băgat nasul pe o poartă foarte mișto, să văd curtea. În curte era o doamnă, care părea că are grijă de casă. Am stat la povești vreo o oră. Mi-a spus despre proprietarii casei și generațiile lor, despre constelații, reptilieni și ciocolată Africana.
Când am plecat am priceput că făcusem pentru prima dată cunoștință cu Bucureștiul. Atunci mi s-a activat și GPS-ul intern. Nu-mi mai era teamă de oraș, mă descurcam mult mai bine cu mijloacele de transport, intuiam unde sunt și cam pe unde trebuie să o iau să ajung.
E ca și cum ai avea un coleg de lucru cu care ai o relație cordială la automatul de cafea de pe hol, pe care deodată îl prinzi acasă, făcând clătite în pantaloni de trening.
Acum locuiesc în Vitan, însă cât de des pot, fac aceleași plimbări. De exemplu, plimbându-mă pe la Dristor, am găsit pe Bulevardul Camil Ressu o „scăpare” care m-a amuzat.
Zona culturala din Ro: teme de discuție, subiecte, obsesii
Ana: Din păcate, zona culturală din ultimii ani pare, din interior, oarecum destrămată. Știm bine că o mulțime de proiecte au fost deturnate și configurate pentru conținut exclusiv online ori au rămas, în cel mai bun caz, în stand by. Cele care au reușit să răzbată au încercat să facă totul ca la carte, inclusiv din perspectiva măsurilor de siguranță, să aplice sau chiar să inventeze noi posibilități de atragere și menținere a publicului. Temele abordează, inevitabil, evenimentele recente și dramele prezentului ori, dimpotrivă, încearcă să ofere un context temporar (și iluzoriu) de ieșire. Obsesia generală: atragerea de fonduri, organizarea evenimentelor cu prezență fizică și recuperarea publicului.
Noul val de artiști. Ce v-a surprins
Ana: Nu știu dacă putem vorbi despre un nou val artistic la fiecare nou val pandemic. Curentele recente au venit cu NFT-uri :), cu artă care trebuie neapărat să „vândă”, să crească acea „cotă”. Cu artă în spații improbabile, cu și mai mult multimedia, cu și mai mult recycling, cu discursuri referitoare la identitatea de gen, cu statementuri mai ample decât lucrarea în sine. Rămâne de văzut cât timp vor mai impresiona tehnicile exclusiv tradiționale, dacă ne vom reîntoarce la o artă cu precădere tactilă ori sinestezică și, în aceeași ordine de idei, în ce măsură va dispărea (iarăși) bariera inscripționată cu „nu atingeți”, având în vedere faptul că o vreme îndelungată am putut doar privi, de la o distanță considerabilă. Ce mă surprinde? Că încă sunt problematice la noi prezența și statutul artei în spațiul public.
Efectele pandemiei
Sorana: Un foarte bun rezultat al acestei crize a fost o accesibilitate mult mai mare datorită mediului online în care s-au desfășurat viețile noastre – de la evenimente, până la cumpărături. Oamenii au asistat în număr mult mai mare la o sumedenie de spectacole, cursuri, lansări de carte etc., pentru că puteau să le urmărească chiar și din Canada. Acest bun obicei l-au păstrat mulți, prin transmiterea live a evenimentelor care au loc fizic, contribuind enorm la notorietatea creatorilor de cultură și nu numai.
Ce-a scos mai rău? Teamă. Generală. Însă și aceasta poate fi un plus, pentru că simțim că putem trăi mai vii, mai în prezent.
Noua relație a oamenilor cu arta
Sorana: Dacă vă referiți tot la ultimii doi ani, cred că pe planul expresiei (artiști, scriitori, muzicieni etc.), ultimii doi ani au adus o mare foame de manifestare vie. Lipsa publicului live a fost pentru mulți o ciuntire a expresiei artistice. De partea cealaltă, am remarcat o foame de a absorbi expresie artistică, din partea publicului. Mi-a trecut prin cap că poate după pandemie ne vom întoarce greu la viața artistică, însă nu e așa. Primele evenimente fără restricții au fost sold-out, indiferent de domeniu. Cred că oamenii simt altfel valoarea acestora.
Ana: Deși mai multe organizații independente sau instituții încearcă să readucă în prim-plan evenimente care se bazează pe interferențe culturale și să refacă acea comunitate artistică autohtonă diversificată, am constatat în repetate rânduri, cu părere de rău și uimire, că o mare parte a publicului rămâne indiferentă, dacă nu chiar obtuză, la anumite segmente care nu îi sunt familiare ori pe care nu se așteaptă să le întâlnească altundeva decât în cadrul unui eveniment sau a unui spațiu dedicat.
Spre exemplu, publicul reunit pentru concerte sau performance-uri desfășurate într-o galerie care – în mod evident – expune lucrări de artă sau (chiar) cărți pare că nici nu percepe prezența altor „bunuri culturale”, spectatorii unei piese de teatru ignoră cartea de la care a pornit scenariul și care-i așteaptă la ieșirea din sala de spectacole etc. Cred că ar trebui să încercăm să remediem aceste disocieri fiindcă, în definitiv, majoritatea formelor artistice nu pot exista (sau nu pot fi percepute în esență) unele fără celelalte.
