Când joci, nu minți. Nu ai voie. Trebuie să fii cu totul acolo. Asta încearcă Bogdan Farcaș cu fiecare film, spectacol, proiect. Poate asta e și cauza pentru angoasele care îl urmăresc mult timp după ce se încheie rolul. Cele 3 secunde de fericire și admirație răscumpără lunile de neliniște și dileme, crede actorul. Anul acesta, pe lângă piesele de teatru din mai multe orașe din țară, Bogdan a putut fi văzut în Neidentificat, lungmetrajul regizat de Bogdan Apetri, premiat la mai multe festivaluri de film.
M-am apropiat spre personajul Florin Iespas, în primul rând, cu foarte multă teamă. Odată ce am citit scenariul am început să îmi fac o idee despre complexitatea lui și situația excepțională în care se afla. Și cu cât îl înțelegeam mai mult, cu atât se adâncea frica de a nu-l rata, spune Bogdan
Pentru rolul din Neidentificat, Bogdan e nominalizat și la Gopo, la categoria Cel mai bun actor în rol principal. Cea de-a XVI-a ediție a Premiilor Gopo va avea loc pe 3 mai, la Teatrul Național ,,I.L. Caragiale’’ din București, și poate fi urmărită și online.
Până atunci, noi povestim mai jos cu Bogdan despre viața de actor, perspectiva ridicolului, cinematografia din România, urmările pandemiei, secundele de fericire și lunile de angoasă.
Viața de actor în pandemie
În pandemie a fost destul de straniu. Mi s-au schimbat atâtea stări că nici nu mai țin minte. Cred că pandemia asta a avut un efect teribil asupra psihicului tuturor. Suntem mai răi, mai divizați, mai sceptici, mai bănuitori. Adică toată lumina aia în care speram să ieșim, cumva, nu e. Și aici devine foarte clar că suntem ființe sociale, că nu putem trăi decât în haite. Îți dai seama că pentru mine care, prin natura meseriei, sunt uneori chiar plictisitor de sociabil a fost cumplit. A început drăguț ca un soi de odihnă, dar după 2 săptămâni deja eram pe pereți. Spuneam bancuri pe net!
După vreo 3 săptămâni m-am gândit că trebuie să fac ceva de natură socială, că trebuie să ajut în toată situația asta pentru că chiar cred că fiecare om trebuie să facă ceva în societate pentru funcționalitatea ei. Atunci am vorbit cu Mihaela Rus, directoarea Teatrului Toma Caragiu, și am pus la punct tot felul de programe: am vorbit cu bătrâni singuri, izolați în case, am dus cumpărături oamenilor care nu aveau cum ieși din casa, am fost pe la spital să încercăm un fel de legătură între medicii mega-ocupați și aparținătorii celor infectați și alte chestii. Îți dai seama că în haosul ăla încercam și noi să facem ceva.
Când ești închis te apuca gândurile. Și multe gânduri nu sunt folositoare. Apar întrebări stupide, decizii la fel, pierzi coordonatele firești. Știu că voiam să mă las de actorie. Nu mai găseam sensul.
Apoi a venit primul spectacol... Mi-am amintit odată cu primele aplauze că iubesc cu toată ființa mea meseria asta, ca nu vreau să fac altceva cât timp mi-a mai rămas. Singurii care m-au ținut pe linia de plutire in toata perioada asta au fost fiul meu și nevastă-mea. Cu schimbările de rigoare cuibărite și în ei, dar în toată deriva noastră, ne-am ținut și ne-am tras unul pe altul la mal.
Asta cu actor în România.... nu știu să îți răspund. Nu mă pricep la politică să zic de România, dar cred ca a fi actor, oriunde în lume, e greu. Zic greu pentru că toată viața ta e legata de meseria ta. E ca un drog. E undeva în spatele minții tale permanent. Nu scapi, nu iei pauza, nu fugi. Aștepți continuu alt proiect, alt film, alte aplauze, alt text. 3 secunde te bucuri de admirație și după aia pici iarăși în angoase. E greu să trăiești pentru 3 secunde de fericire la câteva luni.
Rolul vârstei
Când am terminat facultatea aveam o energie nebună. Speram că o să pun coada la prună. Nu neapărat una noua, dar mai cu dichis, așa. :)) Nu știu dacă mai am energia aia (sper ca da!), dar odată cu vârsta se adaugă șmecheria asta care contează enorm. Se numește experiență. Acum, dacă mă uit în urmă, admit cu mâna pe inimă că eram ridicol. Probabil că așa o să zic și peste 20 de ani despre mine, cel de acum.
Un exemplu: mă întreba un regizor: „ai fi de acord să joci un bătrân?”. Ziceam: „daaaaaa!!!”. Mă gândeam că stai să vezi cum aduc eu noul în meserie. Ridicol, ce mai!? Ori acum înțeleg rostul fiecărei vârste în teatru sau film. Nu poți înlocui niciodată experiența cu energie. O să arate a studențeală, nu știu cum să îți zic. Frumoasă, dar tot puerilă. Cred că am căpătat o flexibilitate în relaxare. Sau am înțeles câte ceva din rostul lucrurilor.
Bogdan Farcaș în Neidentificat
Ce ai învățat
Am învățat să nu judec. Asta pot să o spun răspicat. Există un motiv în spatele fiecărei acțiuni ori vorbe a unui om. Am învățat să nu mai fiu intransigent. Să ascult. Asta găsesc că e cel mai important. Să asculți alți oameni, să încerci să înțelegi mecanismele gândirii lor.
Mă uit pe social media și văd o atmosfera de ură generală. Lumea e din ce în ce mai categorică. Ne divizam în bule confortabile, ne suspectam de lipsă de apartenență, ne dorim răul absolut unul altuia și în tot climatul ăsta de negativism atroce ne miram de prezența războiului. E foarte înșelătoare energia asta. Te fură ușor. Te transformă într-un mic Putin la tine pe pagină fără să îți dai seama. Și mi-e frică de întunericul ăsta emoțional. Da! Asta am reușit să învăț: să nu judec. Să nu arunc cu piatra! Să nu hotărăsc că dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea. Pentru că, sincer, nu știu nimic. Știu doar că nu știu nimic pe lumea asta.
Neidentificat
Ca orice întâmplare din acest secol a început cu un telefon. Cătălin Dordea m-a chemat la un casting. Am învățat eu textul cu soacra-mea care era la mine în perioada respectivă și m-am prezentat la castingul pentru filmul Căprioara - așa se numea inițial. Emoții, întrebări, transpirații. După probă cred că l-am sunat pe Dordea de vreo 8 ori, că eu sunt ceva mai isteric, așa... El tot îmi spunea „băi, ai fost ok, ai răbdare!”. După prima probă am mai fost la vreo 4 unde am lucrat cu aproape toata lumea din film și la o lună jumătate după mă sună același Dordea într-o dimineață și îmi spune „ai luat! Îți trimit scenariul complet.”.
M-am bucurat enorm cele 3 secunde regulamentare după care m-au luat toate angoasele. Ce fac eu cu personajul ăsta că e prea greu? Cum o scot la capat? Să vezi că o să dau de pământ cu el. Numai nevastă-mea știe cât m-a suportat. Mulțumesc mult, Ioana! :)
Cum te-ai apropiat de personaj
M-am apropiat spre personajul Florin Iespas, în primul rând, cu foarte multă teamă. Odată ce am citit scenariul am început să îmi fac o idee despre complexitatea lui și situația excepțională în care se afla. Și cu cât îl înțelegeam mai mult, cu atât se adâncea frica de a nu-l rata.
Aici a intervenit Bogdan Apetri. Dumnezeule, ce regizor! Mi-a explicat pas cu pas ce vrea de la Florin. Ce să se vadă, ce să se simtă, ce nuanță generală și-ar dori. Am început să ne întâlnim pentru repetiții cu destul de mult timp înainte să începem filmările. Ori, în toate aceste repetiții Bogdan mă aducea din ce în ce mai aproape de personaj. Centimetru cu centimetru.
Bogdan Farcaș și Bogdan Apetri la sesiunea de Q&A de la TIFF moderată de Mihai Chirilov
Îmi puneam ceasul să sune în fiecare dimineață la 06.00, făceam aproximativ aceleași lucruri zilnic, combinasem sportul cu lipsa de mâncare pentru a slabi vreo 11 kilograme și, în general, începusem să adopt un program de sociopat. Am cam tăiat comunicarea cu prietenii, cu familia și m-am dus încet-încet în zona asta de psihopatie.
Pentru că problema la film e că nu poți „juca”. Te prinde camera cu minciuna instant. E minunat să „fii”. Când am început filmările deja îl iubeam pe Florin Iespas. Găseam o logică, ori o scuză în fiecare acțiune a lui. Găseam chiar că restul sunt nasoi pentru că nu îl înțeleg. :))
Vezi tu, oamenii nu sunt evidenți. Latura asta a problemelor mentale nu e ceva vizibil în cele mai multe cazuri. Dacă te uiți la știri, când apar interviurile cu vecinii toți spun „domnule, era un om liniștit, săritor, nu știu cum a putut să facă așa ceva”. Cam asta a fost și cea mai mare temere a mea legată de personaj. Pentru că tendința e să evidențiezi laturile care scârțâie. Ori în Florin e ceva nespus întotdeauna. O undă care nu mai funcționează pe coordonate normale dar care e ascunsă bine până pleznește.
Colaborarea cu Bogdan Apetri
Întâlnirea cu Bogdan Apetri o trec ușor la cele mai frumoase întâlniri din viața mea. Nici măcar nu pot spune că am lucrat cu el, ci mai degrabă că am fost la școală. Cred că am învățat de la Bogdan cât nu am reușit să o fac în ultimii 10 ani. Are un calm ireal și o acuratețe în ce îți explică foarte rar de întâlnit. E superb când înțelegi milimetric ce vrea omul. Mergeam după fiecare dublă la asist și îmi spunea: „vezi că aici ai pierdut pentru o jumătate de secunda personajul. Ți-a fugit mintea la altceva.”. Ce indicație mai importantă vrei de la un regizor? Eu nu am mai întâlnit așa ceva. O să îi spunem George Bogdan Apetri - regizor/antrenor! :))
Cele mai copleșitoare scene
Nu a existat „cele mai grele”. Am avut 2 scene de care mi-a fost frică, într-adevăr. Cea cu Stela, din mașină, care e practic cheia filmului și finalul. Îmi era teribil de frică pentru că a fost prima scenă vorbită filmată. Și aveam 4 ore să o tragem. Atât! Ori să începi filmările cu cel mai încărcat moment din film... nu știu, pentru mine era înfricoșător. Dar a ajutat, probabil, frica asta. Eram razna în mașină. Și eu, și Ana Popescu, cea care o joacă pe Stela. La câteva duble lucrurile chiar au devenit „pe bune” și au luat-o spre o violență reală.
Ce ai simțit când ai văzut filmul prima dată
Am văzut filmul pentru prima oara la Varșovia. L-am văzut e mult spus. Trei sferturi din film m-am uitat în jur să văd cum reacționează oamenii din sală. E greu să te uiți la tine. Nu îți vezi decât defectele. Nu mi-a plăcut filmul. L-am sunat seara pe Bogdan, care era la New York, și i-am spus că nu îmi place de mine deloc. Poate că trebuia să ia alt actor, mai bun, mai potrivit, nu știu. El râdea și îmi spunea să mă calmez, că filmul e bun doar că nu știu eu să mă privesc. A doua seară m-am dus iarăși să îl vad și m-am așezat pe jos, singur, într-un colț de cinema, ca la mine acasă. Și mi-a plăcut! Mult tare! M-am emoționat. L-am sunat iarăși pe Bogdan. Două telefoane în două zile, cu opinii la 180 de grade. CSF. NCSF :))))
Premiera la TIFF
Unde te putem vedea
Am avut premiera la Imaculat al Monicăi Stan, care a luat 3 premii la Veneția, dar a fost filmat în 2019. 2022 mi-a adus destul de mult teatru. Până acum. Bine, să nu fiu nedrept, mi-a adus și un rol superb la Luca Bursac în Serbia. Ăsta un regizor care lucrează mai pe extreme. Am filmat o nebunie acolo și acum sunt cu inima pe cărbuni încinși pentru că aștept să văd o variantă de montaj. Cea mai grea filmare din viața mea! Am filmat în apă înghețată, dezbrăcat până la jumate la -12 grade, călare în zăpada până la brâu... greu, dar superb! O să mai am apariții mai mici în câteva filme românești.
În rest - teatru. La Ploiești, la Buzău, la Râmnicu Vâlcea, la Târgoviște.
Cinematografia din România: Ce îți place, ce te enervează
Cinematografia la noi e din ce în ce mai bună. Subiectele sunt din ce în ce mai diverse. Începe să se facă film pentru toate gusturile. Lucru extraordinar, de altfel. Cred că văd mai mult film românesc acum decât în perioada de dinainte de ‘89 când le vedeai „la obligatorii”.
Uneori mă enervează unii oameni care îți povestesc despre actorii sau filmele de altă dată fără să vadă nimic nou. Am senzația că atât de tare ne-a îngropat filmul american, încât nu mai reușim să vedem calitate nici măcar acolo unde e evidentă. Dacă nu aduce a Batman, gata, e prost! Nu poți să urli pe social media că ne înghit străinii și ne omoară cultura națională și, în paralel, tu să nu te interesezi câtuși de puțin de ce avem noi de oferit cultural și artistic.
La Gopo
E lucru mare nominalizarea asta pentru mine. O comisie de oameni avizati îți spun: „băi băiatule, ai făcut o treaba buna!”. E o recunoaștere oficială a tot ce speri tu de la munca ta. Să îl și câștig? Nu pot să mă gândesc la asta.... Dar i-aș duce soacră-mii trofeul să îi zic: „Ia de aici, Ofelia, și săr-mâna că ai dat cu mine textul ăla!”
