Radu Mihalache e pe rând muzician, compozitor și muzicolog, nu neapărat în această ordine, iar de ceva timp predă și un nou curs la Fundația Calea Victoriei, denumit Descoperă universul marilor compozitori Romantici. Vine din Târgoviște, unde a studiat pian, apoi chitară, inspirat de trupele rock pe care le asculta în liceu, după care a urmat Universitatea de Muzică din București. L-am întrebat cum va arăta muzica peste 100 de ani, dar a preferat să lase viitorul să ne suprindă.
Acum poți asculta discografii întregi în drum spre serviciu, sau în vreme ce redactezi un text, așadar cantitatea de muzică îngurgitată este mult mai mare. Dar, mă întreb, noi chiar ascultăm cu atenție un cântec în vreme ce verificăm în câte minute sosește metroul? Aș îndrăzni să zic că auzim mai multă muzică, nu neapărat că ascultăm mai multă muzică.
Nu-i place faptul că în ultimii ani nu mai apar nume din zona pop care să dăinuie peste timp, deși cantitatea de muzică scoasă e mult mai mare decât în trecut. Îi place cum sună trupa Ghost, cu piesa Kaisarion de pe cel mai recent album, dar și muzica din jocuri, un exemplu fiind compozițiile din God of War (2018). Despre cum e să scrii muzică de teatru, de ce e muzica în engleză atotputernică și multe alte aspecte legate de universul muzical, in cele ce urmează, alături de Radu Mihalache.
Muzica de la începuturi
Depinde ce înțelegem prin început… De când mă știu am fost înconjurat de muzică - aveam o chitară în casă, mama cânta folk și încă o face cu mare talent, are o voce foarte frumoasă. Tata scria și juca în piese de teatru; la fel, încă activează. Împreună concepeau piese, așa că am fost foarte aproape de punctul zero al compoziției, am văzut un mod de a face acest lucru. Apoi au fost desenele animate care m-au impulsionat să aleg studiile muzicale; mai precis, episodul The Cat Concerto de la Tom și Jerry este cel care m-a făcut să mă întreb „Ce este instrumentul acela?”. Era vorba bineînțeles despre pian, așa că părinții mei au zis „Ok, dacă ești atât de curios, hai să studiezi la școala de muzică”.
Așa am ajuns încă din clasa I în actualul Liceu de Arte Bălașa Doamna din Târgoviște.
Dacă ar fi să vorbim despre schimbarea perspectivei, anii de școală au fost pentru mine un traseu love - hate - love în ceea ce privește muzica. Am plecat cu entuziasm, însă acesta este curmat destul de repede în orice copil atunci când își dă seama că trebuie să studieze zilnic la instrument, măcar vreo două ore. Și asta fără a avea pretenția de vreo mare performanță. Nu m-a ajutat absolut deloc faptul că am avut parte și de două profesoare de pian de modă veche, chiar foarte veche, care credeau cu tărie în corecția fizică și ore făcute sub domnia stresului și a constantelor reproșuri. Așa că prin anii liceului eu am hotărât că mi-a ajuns, că vreau să fac teatru, film, altceva, orice, doar să scap de nemernicul acela de pian. Între timp mă refugiasem muzical în chitară, instrument deprins în bună parte autodidact, și în muzica rock. Revenirea s-a produs abia prin clasa a XI-a, când am fost cooptat de domnul profesor Florin Badea în corala Appassionato, un ansamblu de excepție, mai ales pentru Târgoviște. Acolo am descoperit că poți să faci performanță în muzică și să te simți bine în același timp. Nu mă înțelegeți greșit, și acolo se lucra intens, uneori ne vedeam la repetiții în fiecare zi a săptămânii, însă atmosfera era cu totul alta.
Odată ajuns la Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa de muzicologie a doamnei profesoare Valentina Sandu-Dediu, am realizat că profesionalismul și buna dispoziție pot merge mână în mână și că experiențele mele legate de orele de pian reprezentau mai degrabă excepția, relicve ale unor metode de învățare aproape uitate.
Muzica adolescenței
În adolescență aveam o dragoste profundă pentru rockul clasic. Iubeam, și încă mai iubesc, grupuri precum Kiss, Jethro Tull, Deep Purple, iar de la noi din țară pe cei de la Phoenix. Asta nu s-a schimbat cu nimic, încă ascult cu mare drag rock clasic, însă paleta s-a diversificat. Acum ascult și destul de multă muzică de film, muzică din tradiția clasico-romantică, muzică veche, jazz, muzică lăutărească, dar și metale mult mai grele, de la heavy și până la black.
Rolul muzicii în 2022
Având în vedere că avem aproape în permanență asupra noastră un aparat capabil să redea muzică, ea a devenit coloana sonoră a vieții noastre și acesta este un lucru fascinant. Până la apariția înregistrărilor, dacă îți plăcea o simfonie aveai mari șanse să nu o auzi decât de, să zicem, două ori în toată viața, mai ales că orchestrele aveau obiceiul de a programa predominant lucrările recent apărute. Apoi au devenit accesibile înregistrările și radioul și, brusc, muzica s-a democratizat, a ajuns la toată lumea. De aceea a și fost nevoie să apară o specie nouă, muzica pop, pentru a fi pe gustul unui public cât mai larg.
Acum 40 de ani, să asculți un album era o activitate în sine. Mergeai la magazin, cumpărai vinilul, mergeai acasă, îl puneai la pick-up și timp de 40 de minute stăteai și ascultai muzică. Muzica nu era atât de portabilă și poate că asta era un lucru bun, făcea ca momentul de audiție să aibă o mai mare greutate. Acum poți asculta discografii întregi în drum spre serviciu, sau în vreme ce redactezi un text, așadar cantitatea de muzică îngurgitată este mult mai mare. Dar, mă întreb, noi chiar ascultăm cu atenție un cântec în vreme ce verificăm în câte minute sosește metroul? Aș îndrăzni să zic că auzim mai multă muzică, nu neapărat că ascultăm mai multă muzică.
Și, asemeni muzicii non-diegetice din filme, ea rămâne o simplă coloană sonoră în viețile noastre.
La școala de muzică
Școlile de specialitate de la noi din țară rămân cantonate într-un mod tradițional de a face educație muzicală, bazată pe asimilarea elementelor, să le zicem, clasice. Adică te duci la școală, înveți un instrument, înveți teorie, solfegiu etc. și devii un muzician, pe cât poți tu de bun. Și asta nu este un lucru neapărat rău, doar că peisajul muzical este unul destul de diferit azi. La școală nu înveți să produci muzică pe calculator, deși bună parte din industria muzicală de acum se bazează pe asta. Puțini absolvenți ai unei școli de muzică au auzit de un DAW (Digital Audio Workstation) și, dacă au făcut-o, asta a fost pentru că s-au autoeducat. Eu sunt unul dintre ei: am cutreierat internetul și am găsit diverse tutoriale legate de tematicile care m-au interesat. Să nu vă închipuiți că producția muzicală digitală se referă doar la ceea ce percepem noi ca fiind muzică electronică. Nu, în niciun caz; o sumedenie de coloane sonore de film, televiziune, joc video, deși pare că au fost înregistrate cu orchestre și coruri mari, sunt făcute in the box, adică pe calculator, cu librării de sunete.
Deci cred că ar trebui să accelerăm aducerea sistemului nostru de educație în secolul XXI, cu o serie de programe educaționale competente, nu făcute pe genunchi, care să pună accent și pe zona de producție muzicală.
Povești cu cântec pe Calea Victoriei
Eu cred că publicul atras de Fundația Calea Victoriei este unul cu adevărat special. Trebuie să ai o sete de cunoaștere foarte mare pentru a veni, după 8 ore de lucru, la un curs despre cultură. Așa că primul meu contact cu acest public a fost unul foarte interesant, am văzut cum este să ai în față oameni care vor să îți soarbă fiecare cuvânt.
Seriile de cursuri pe care le susțin eu sunt, să le spunem, povești cu cântec, în sensul în care avem partea de Istorie a Muzicii, așadar poveștile pe care le spun eu, și exemplele muzicale. În funcție de tematica pe care o abordez, muzicile ascultate sunt mai familiare sau mai exotice. Spre exemplu, acum abordăm cursurile reunite sub titlul Descoperă universul marilor compozitori Romantici, așa că exemplele muzicale sunt ceva mai familiare cursanților, asta și pentru că muzica din secolul al XIX-lea ocupă un loc de cinste în repertoriile filarmonicilor și teatrelor de operă.
Mie îmi place să consider că întâlnirile noastre sunt un fel de recomandări muzicale pe care ți le-ar putea face un prieten, un prieten care îți pune și într-un context istoric piesa recomandată.
Lucrul cel mai important legat de muzică
O să pară clișeic răspunsul meu, dar îmi asum acest lucru… Cred că în muzică este mai important ce note nu cânți, chiar mai important decât cele pe care le cânți. Liniștea poate face ca fragmentul sonor care o urmează să aibă un impact mult mai puternic.
Ce melodie recentă ai ascultat pe repeat
Eu și muzica recentă ne întâlnim doar uneori și nu de fiecare dată în cei mai buni termeni. Dar dacă ar fi să aleg totuși o piesă, cred că merită menționată piesa Kaisarion de pe cel mai recent album al celor de la Ghost. Are o energie foarte old school, ca mai tot ce face Ghost, și îmi aduce aminte de imnurile rock ale anilor ‘80.
În cu totul și cu totul alt univers, și nu chiar atât de recentă, am ascultat în buclă coloana sonoră a jocului God of War (2018) cu muzică scrisă de Bear McCreary. Mi se pare foarte interesant cât de importantă este muzica unui joc video și cât de mult a evoluat de la sunetele rudimentare de acum câteva decenii. Acum este comparabilă cu muzica de film (McCreary este compozitor de muzică de film) și poate chiar mai greu de realizat, pentru că trebuie să fie o muzică dinamică, să evolueze în funcție de cum te miști tu prin lumea jocului și ce acțiuni ai. Mai mult, temele trebuie să fie bune; dacă nu sunt, trebuie să le înduri undeva între 5 și 50 de ore.
Cum s-a schimbat muzica de consum în ultimii ani
Sincer, nu știu. Mă îngrijorează puțin faptul că în ultimul deceniu nu au mai prea apărut artiști pop care să și dăinuie. Apar, scot câteva single-uri și apoi dispar. Ei sunt, desigur, rezultatul ritmului nebun în care se consumă entertainment în zilele noastre. Și mă mai sperie un lucru: dependența de nostalgie pe care o au aproape toate produsele culturale pop. Citisem recent că muzica nouă, piese care au mai puțin de 18 luni vechime, reprezintă sub 20% din totalul de piese ascultate pe platformele de streaming. Ar părea un lucru nesemnificativ, că evident există mai multă muzică veche. Dar acum 2 ani procentul era de 30%... Nu știu unde ne îndreptăm.
Soundtrack-urile filmelor românești
Deși mi-am făcut debutul în lumea muzicii de film, prin producția Lebensdorf regizată de Valentin Hotea și lansată în luna februarie a acestui an, nu mă consider un cunoscător fin al peisajului cinematografic românesc. Pot spune doar atât: am început să sesizez muzica în filmele de la noi. După o destul de lungă secetă sonoră, am urmărit câteva filme de unde chiar mi-au rămas câteva motive în cap, cum ar fi Un pas în urma serafimilor, unde compozitorul Marius Leftărache creează o coloană sonoră solidă, potrivită filmului, pornind de la o celulă muzicală din piesa Miluiește-mă, Dumnezeule! de Gheorghe Cucu. Mi-a mai plăcut și 6,9 pe scara Richter, dar, bine, relația lui Nae Caranfil cu muzica este una deosebită… Din altă zonă, muzica de la filmul Aferim! este superbă prin parfumul de epocă cu care completează atmosfera filmului. A contat foarte mult prezența pe această coloană sonoră a grupului Trei parale.
Legat de muzica de film de afară, discuția este amplă și nu știu dacă este locul pentru ea aici. Se pare că regizorii își doresc din ce în ce mai mult o muzică fără teme memorabile, „mai pe ambiental”, cum am mai auzit în diverse locuri. Nu sunt un mare fan al acestui mod de gândire. Consider că o coloană sonoră trebuie să lucreze în favoarea filmului, dar ar fi plăcut să poată sta și pe propriile ei picioare, dacă este nevoie. Îmi place să ascult muzică de film, pe streaming sau pe vinil, și trebuie să recunosc că nu prea am mai avut în ultimii ani prea multe opțiuni valide. Spre exemplu, coloana sonoră de la Dune funcționează perfect în contextul filmului, Hans Zimmer tocmai ce a câștigat Oscarul pentru ea, dar nu îmi oferă prea multe la o ascultare separată. Încă un lucru, care este mărunt, dar pe care îl voi spune oricum: mă enervează că au scos premiul pentru cea mai bună muzică din show-ul televizat al Oscarurilor.
Muzică românească autentică?
Termenul autentic este unul detestat de etnomuzicologi și m-aș feri să îl folosesc. În mod surprinzător, folclorul reprezintă mai degrabă o imagine a prezentului cultural al unui popor, decât a trecutului.
Cea mai veche muzică… Sunt câteva surse care, de fapt, nu sunt atât de vechi. Una ar fi Cartea științei muzicii a lui Dimitrie Cantemir, în care domnitorul notează și câteva dansuri moldovenești. O altă sursă ar fi Codicele Căianu, unde găsim și câteva dansuri transilvane din secolul al XVII-lea. Ce trebuie să înțelegem este că cele două culegeri cuprindeau în principal muzică de pe alte meleaguri, otomană la Cantemir și occidentală la Căianu. Țările Române au funcționat pe principiul oriental de transmitere a muzicii de la maestru la discipol și de aceea avem atât de puține partituri din secole trecute.
Limba engleză și succesul ei
Este o simplă chestiune de modă și de forță culturală dominantă. Fie că vrem sau nu să credem, cultura americană a dominat lumea în ultimul secol și ne-a făcut să ni se pară normal să auzim preponderent cântece în engleză. Același lucru s-a întâmplat în Evul Mediu cu limba franceză: atât de puternic era spațiul francez din punct de vedere cultural, încât marea majoritate a cântecelor laice din epocă erau scrise în această limbă. Până și regele Richard Inimă de Leu al Angliei, care era un trubadur amator, a scris chanson-uri în franceză, când timpul îi permitea, între Cruciade…
Festivalul de Muzică Veche
Colaborarea mea cu Festivalul de Muzică Veche București a pornit dintr-o întâlnire fericită cu Laurențiu Constantin, directorul festivalului. Știindu-mi activitatea, m-a invitat să realizez Interviurile Festivalului, cred că prin 2015 - 2016 și apoi, în anii următori, m-a cooptat în echipa sa. Deși Festivalul este unul destul de mare, trupa de șoc din spatele său este una foarte mică, așa că efortul este unul susținut. De obicei eu mă ocup de redactarea caietului program, sau a unor părți din el, de postările de pe platformele de socializare și de amintitele Interviuri.
Coloane sonore pentru piese de teatru
Muzica de teatru este o latură a carierei mele pe care o iubesc foarte mult și la care am ajuns din pură întâmplare. O prietenă m-a propus să scriu muzică pentru un spectacol la Teatrul Ion Creangă din București și, iată, 7 ani mai târziu, încă scriu muzică pentru această instituție. Compun pentru multe teatre și mulți regizori și sunt deschis mereu la noi colaborări.
Procesul este, în linii mari, următorul: primesc propunerea de colaborare și am o întâlnire preliminară cu regizorul, care îmi descrie viziunea lui, îmi vorbește despre spectacol și îmi dă scenariul. Eu nu citesc scenariul… Și acum vine întrebarea evidentă: Cum, nu citești scenariul? Exact. Am constatat că de cele mai multe ori imaginea pe care mi-o fac eu în cap citind textul este una radical diferită de cea pe care o am când aud textul rostit de actori. Așa că îmi place să iau parte la prima lectură a textului și să simt pulsul acelui moment. Sigur, nu merge de fiecare dată așa. Uneori am de scris cântece care ar trebui să fie gata în momentul începerii repetițiilor, așa că nu îmi pot permite de fiecare dată luxul de a nu citi scenariul. Dar, când pot, mă folosesc de el.
Apoi eu încep să creez teme, să găsesc o sonoritate pentru spectacol și, de aici, un șir nesfârșit de mesaje și attachment-uri între mine și regizor. Trebuie să menționez că până acum, cu excepția unui singur spectacol unde am cântat eu în priză directă la pian, toate au avut muzica produsă pe calculator, doar vocile actorilor fiind live. Secundă de secundă, piesă cu piesă, fiecare moment este o negociere cu toată echipa creativă. Regizorul îmi spune: mai am nevoie de 30 de secunde la track-ul X și eu încerc să găsesc o variantă prin care să îi satisfac această nevoie, fără a compromite integritatea muzicală a momentului. Cam așa arată pentru mine perioada de lucru a unui spectacol. Și, că am zis de perioadă, uneori mă pot desfășura relaxat în 2 luni, alteori premiera trebuie să iasă în 2 săptămâni de când am vorbit cu regizorul pentru prima dată.
Toate spectacolele la care am lucrat îmi sunt dragi, am peste 20 de producții. E destul de greu să aleg unul preferat. În minte îmi vine acum spectacolul CUTInE de la Teatrul Ion Creangă, conceput de Andra Burcă. Acolo m-am provocat să fac o coloană sonoră cum n-am mai făcut până atunci și, zic eu, mi-a și ieșit: nu folosesc niciun instrument muzical, fiecare sunet care se aude este produs de mine, de corpul meu. Cânt (într-un mod prin care vocea devine un instrument), fac beatbox, bat din palme, îmi lovesc dinții cu degetele și multe altele. Am simțit că acest spectacol ar trebui să fie mai personal, având în vedere că este despre noi și despre cutiile care ne închid, dar ne și deschid viața.
Compozițiile corale
Compoziția corală este mai mult un hobby pentru mine, scriu lucrări în această zonă când am puțin timp liber. Dacă ar fi să ascultați online, găsiți câteva înregistrări bune cu Corul Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești și cu Corala Solemnis, cu piesele „Tatăl Nostru”, respectiv cu un „Imn Heruvic”. Altfel, în fiecare duminică mă puteți auzi la Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Măgurele, o mică bijuterie pictată de Gheorghe Tăttărescu, unde conduc grupul coral care oferă răspunsurile în cadrul Sfintei Liturghii. Relativ de curând am fondat Grupul Sotto-Voce, care începe să aibă un traseu muzical foarte interesant și cu care pregătesc, alături de prietenii de la Fundația Calea Victoriei, o serie foarte interesantă de serate muzicale.
Cum va arăta muzica peste 100 de ani?
O să pară că am doar un răspuns atunci când sunt întrebat despre viitor, dar în continuare voi spune: Nu știu! La începutul secolului XX nimeni nu și-a imaginat apariția instrumentelor electronice, a înregistrării multitrack, sau că poți compune, înregistra și distribui un album fără ca măcar să ieși din casă. Așa că hai să lăsăm viitorul să ne surprindă!...
