Toți oamenii merită să trăiască cu demnitate, indiferent de (diz)abilități. Asta e deviza lui Alexandru Cucu, programator, implicat în programele AMAIS (Asoc. Metodelor Alternative de Integrare Socială), care ține de câțiva ani cursuri de programare pentru nevăzători. Este o deviză care ar trebui să facă parte din normalitate în orice societate. În România, însă, mai e mult de lucru până acolo. Primul pas ar fi ca cei cu dizabilități să fie văzuți de ceilalți. Apoi, ca mediul să devină mai prietenos.
E necesar să schimbăm mindset-ul potrivit căruia trebuie să-i integrăm pe cei cu dizabilități. Provocarea e să-i educăm pe oameni să vadă diversitate în abilități și nu dizabilități în jur. Oamenii pot face aceleași lucruri, doar că unii o fac altfel, sau cu ajutorul unor instrumente. Asta mi-aș dori să văd în jur. E muncă colectivă aici, spune Alexandru
Și tocmai asta face el, alături de echipa AMAIS, încearcă să deblocheze potențialul cursanților. În România sunt 6 nevăzători programatori care profesează, iar 3 dintre ei sunt traineri la cursurile de programare AMAIS. Frumusețea proiectului, povestește Alexandru, e că impactul se multiplică anual datorită oamenilor care se implică vin la astfel de cursuri. Aceștia rămân în comunitate și oferă, la rândul lor, ce au învățat și altor nevăzători.
Vorbim cu Alexandru în rândurile de mai jos despre cursurile de programare, ce trebuie să știe oamenii despre cei cu dizabilități și ce putem face pentru a trăi toții cu demnitate în aceeași societate:
Bio pe scurt
Primul capitol e copilăria într-o comună din județul Dâmbovița. Liceul l-am făcut în București, la „Regina Elisabeta”, pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Tot atunci s-au conturat și primii pași către independență.
Apoi, a urmat facultatea. Pentru că eram olimpic la Informatică am fost admis la facultatea de Matematică Informatică din cadrul Universității București, specializarea Informatică, pe care am terminat-o în 2016. De atunci îmi urmez pasiunea pentru IT prin jobul de programator în diverse companii.
În timpul facultății m-am alăturat și AMAIS (Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială). Îmi amintesc că prima oară am venit la un tur ghidat pentru persoane cu deficiențe de vedere alături de persoane tipice, adică fără dizabilități reglementate, care au făcut turul fiind legate la ochi. Am rămas aproape de comunitate, organizație, iar azi, în paralel cu jobul, sunt Tech Lead în AMAIS.
Începutul în programare
Primul contact cu programarea l-am avut la sfârșitul gimnaziului, când am găsit un curs de html pe laptopul fratelui meu. Am început să învăț singur, să descopăr treptat ce e programarea și a început să-mi placă. Din clasa a X-a am știut că vreau să merg la facultatea de Informatică. Am învățat programare singur și la școală.
În prezent sunt java developer într-o multinațională. În AMAIS dezvolt aplicații incluzive, ofer suport pentru accesibilizarea de platforme și aplicații și sustin workshop-uri și ateliere prin care contribui la incluziunea socială și profesională a persoanelor cu dizabilități vizuale.
Programele AMAIS
Eu m-am alăturat la scurt timp după înființare, în 2015. Iris Popescu, arhitect specializat în accesibilizare și design incluziv, a fondat organizația din dorința de a contribui la construcția, la propriu, unei societăți incluzive. Ne ghidăm în tot ce facem aplicând principiile designului incluziv, adică includem utilizatorii și aplicăm feedback-ul lor în tot: fie că accesibilizăm spații, construim o aplicație pentru nevăzători sau că dezvoltăm proiecte sociale prin care contribuim la incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități.
În 2017, împreună cu Iris am pus bazele Clubului de Mobilitate Urbană, proiect prin care sprijinim nevăzătorii să dobândească abilitățile necesare unei vieți independente. Dar aducem alături de ei și tipici ca să diminuăm bariera legată de prejudecățile asociate dizabilității. Am învățat că incluziunea socială apare când abordăm cauza unei probleme din mai multe perspective, nu doar cea a beneficiarului. În cazul nostru înseamnă și implicarea persoanelor fără dizabilități, oamenii din instituțiile publice sau din sistemul de educație.
Alex alături de nevăzătorii absolvenți ai Școlii de la Clubul de Mobilitate Urbană
Tot în cadrul Clubului, în urmă cu 4 ani, am început să organizăm cursuri de programare pentru nevăzători. Obiectivul e să oferim perspective profesionale nevăzătorilor și să-și atingă potențialul în acest domeniu.
Un proiect drag mie e aplicația SeeYou, pe care am dezvoltat-o în 2019 dintr-o nevoie pe care eu am avut-o la rândul meu, aceea de a face lucruri ca toată lumea, precum mersul la o instituție publică, sau la doctor, însoțit de o persoană tipică. Azi datorită aplicației zeci de nevăzători merg în diverse locuri și își rezolvă treburi personale însoțiți de voluntarii care s-au înscris pe platformă și au ales să ofere din timpul lor fiind alături vreme de o oră, două, de un nevăzător.
Cursurile de programare pentru nevăzători
Au apărut din dorința de a ajuta alți nevăzători să învețe programare și să nu aibă același parcurs greoi pe care l-am avut eu învățând singur, să nu se mai lovească de dificultățile și incertitudinile prin care am trecut.
Din fericire prietenii mei, programatori nevăzători, Radu Vasile, care e trainer principal, și Ștefan Moisei, s-au alăturat și am făcut o echipă. De altfel, suntem trei din cei șase programatori nevăzători care profesează în domeniu în toată țara. Între timp s-a alăturat și Daniel Ionescu, programator fără deficiențe de vedere. Și iată-ne că deja de patru ani facem cursurile de programare împreună.
Acestea durează aproximativ un an, încep în aprilie și se termină în decembrie, au loc o dată pe săptămână, timp de două ore. Fac parte din proiectul Clubul de Mobilitate Urbană și sunt susținute de Societe Generale Global Solution Centre România.
Alex îl învață pe un nevăzător să folosească ecolocația, abilitatea de a se orienta datorită sunetelor din jur
Cursanții
Frumusețea proiectului e că impactul se multiplică anual datorită oamenilor care vin la noi. Aceștia rămân în comunitate și oferă, la rândul lor, ce au învățat și altor nevăzători.
Avem o cursantă din Brașov care oferă meditații gratuite altor absolvenți care se pregătesc pentru admiterea la Facultatea de Informatică din toamnă. Unul dintre ei este din Republica Moldova și nu are resursele financiare necesare pentru a plăti un profesor de meditații. O profesoară din Constanța, tot nevăzătoare, oferă meditații gratuite altor 8 nevăzători din comunitatea noastră din dorința de a-i motiva să țintească, în viitor, și către universități din afara României.
Toți absolvenții noștri studiază azi la facultăți de Informatică, fac mastere, sau se pregătesc de facultate, fiindcă majoritatea sunt elevi la liceu. O altă absolventă a primit o bursă de la Google și în perioada asta se află în Norvegia la studii.
Unui alt absolvent i-am facilitat un internship la o multinațională din domeniul IT și la final i s-a propus un job. Azi e angajat full-time.
Astfel de povești adunăm cu fiecare generație de nevăzători care participă la cursurile de programare.
Ce te-a surprins
Motivația cursanților de a învăța ceva complet nou, de la zero, deși le-a fost greu să țină pasul. Elevul din Republica Moldova despre care am vorbit mai devreme e un exemplu de o determinare uriașă. E în clasa a XII-a, la o școală specială din Chișinău și, din păcate, nu a avut profesori de matematică pregătiți special să predea nevăzătorilor și nici materiale accesibilizate în școală. Sistemul de educație special e și mai fragil peste Prut decât în România. În consecință, a venit la noi cu un nivel de clasa a V-a la matematică, deși era într-a XI-a. Însă asta l-a determinat să învețe și mai mult singur, ghidat de noi, constant.
Acest copil a învățat zi și noapte vreme de un an ca să țină pasul cu informațiile de la cursurile de programare. Motivația de a ieși din comunitatea și societatea în care trăiește a fost și este extraordinar de mare. Pentru el România este calea spre a-și atinge potențialul și de a avea cariera în IT pe care și-o dorește. În toamnă ne dorim tare mult să-l avem student în București la Informatică.
Cea mai grea parte pentru tine
Eu mă consider o persoană independentă. Procesul a început din școala generală, când am venit în București la școală. Părinții mi-au oferit libertatea de a mă descurca singur. Scurtă paranteză să menționez că familiile persoanelor cu dizabilități tind să fie protective dintr-un soi de grijă, însă asupra celui cu dizabilități se traduce într-o prelungire a perioadei în care pot deveni independenți.
Dincolo de propria persoană, provocarea pe care o duc alături de colegii din AMAIS e să constatăm câtă muncă este în promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Dincolo de misiunea mare, la nivel de societate, e vorba de lucruri mici care derivă din lipsa de educație și de toleranță față de diversitatea umană.
Să-ți dau și un exemplu concret. Nevăzătorii se deplasează cu bastonul alb sau cu câinele ghid. Zilele trecute, într-un supermarket din București, amicul meu Paul mersese cu câinele lui și de la intrarea în magazin până la finalizarea cumpărăturilor, trei angajați ai magazinului i-au zis că nu are voie cu câinele în magazin. Deși câinele avea ham pe care scrie câine ghid.
În România este Legea 448/2006 care spune precis că nevăzătorii au dreptul să intre în orice spațiu, public sau privat, însoțiți de câinele ghid.
Sunt lucruri mici, dar care ajung să evidențieze lipsa de empatie și de răbdare a oamenilor. Și un astfel de episod arată că avem de muncă atunci când vorbim despre cum ne raportăm la nevăzători, la drepturile lor.
Ce nu înțeleg oamenii
Nu înțeleg de mai multe ori că pot să fiu un profesionist. Din fericire domeniul IT este deschis la diversitate.
Ca societate, îmi doresc să prețuim mai mult abilitățile și nu aparențele, în toate domeniile. Să i se dea oportunitatea fiecărei persoane de a-și arăta potențialul. De exemplu, dizabilitatea să nu fie un factor de evaluare în prima fază de depunere a unui CV.
Să fie egalitate de șanse, căci toți avem aceleași nevoi și putem face lucruri, diferă doar modul în care le facem și, din fericire, tehnologia avansează zilnic când vine vorba de instrumente asistive. Ce nu pot face azi nevăzătorii e să conducă o mașină, dar cine știe ce va fi în viitor.
De ce e nevoie pentru o integrare mai bună a oamenilor cu dizabilități
Aș spune mai degrabă că e nevoie de un efort colectiv mai bun, mai multă empatie și răbdare. Iar când zic colectiv mă refer la toți oamenii, la societate per ansamblu.
E necesar să schimbăm mindset-ul potrivit căruia trebuie să-i integrăm pe cei cu dizabilități. Provocarea e să-i educăm pe oameni să vadă diversitate în abilități și nu dizabilități în jur. Oamenii pot face aceleași lucruri, doar că unii o fac altfel, sau cu ajutorul unor instrumente. Asta mi-aș dori să văd în jur. E muncă colectivă aici.
Ca să ajungem în acest punct e necesar să vorbim despre drepturile persoanelor cu dizabilități, să fie văzuți de ceilalți oameni pe stradă (așa cum se întâmplă la Clubul de Mobilitate Urbană). Dar ca să se întâmple asta e nevoie ca mediul să fie construit mai prietenos, adică mai puține mașini parcate pe trotuar de care se lovesc nevăzătorii, hărți tactile la metrou scrise în Braille ca să se orienteze singuri. Deci e necesar să construim din alte direcții ca să ajungem să avem nevăzători independenți pe stradă. Ei există, sunt peste 5.000 numai în București, doar că mediul nu-i încurajează să iasă singuri din casă. E un cerc vicios de cauze și factori pe care trebuie să-i avem în vedere ca să facem spațiu pentru integrarea persoanelor cu dizabilități.
Toți oamenii merită și vor să trăiască cu demnitate, indiferent de (diz)abilități. Din fericire asta facem noi la AMAIS, deblocăm potențialul acestora și creăm premisele ca ei să simtă că aparțin, fie că vorbim de contextul social sau profesional. Iar în tot procesul aducem și persoane fără dizabilități alături tocmai pentru că bucla incluziunii îi include și pe ei în egală măsură.
