![[Povești de bine] George Gurescu: Avem nevoie de empatie, atât de multă empatie. S-a scos în față toată ura asta și riscăm să credem că peste tot e așa, că nu mai sunt oameni buni](https://media.iqads.ro/2022/03/untitled4-cover-850.jpg)
Avem nevoie de empatie și de povești de bine, adăugăm noi. E motorul care ne ține pe linia de plutire în vremurile astea în care criza, frica și incertitudinea au monopol. În ultimii ani, ONG-urile din România au devenit un fel de supereroi și ne așteptăm de la ele să facă tot felul de minuni. Poate nu se vede mereu, dar eforturile celor care lucrează în astfel de organizații sunt foarte mari, la limita sacrificiului, spune George Gurescu, consultant în comunicare la Asociația pentru Relații Comunitare.
Când se vor liniști lucrurile, ar trebui să vorbim despre resurse umane și cum putem întări sectorul. Nu putem avea o voce puternică, dacă nu plătim la standardele pieței, dacă nu-i arătăm angajatului că este respectat. Este o meserie nobilă, dar în final, ai o chirie, ai o familie, ai aceleași cheltuieli; a lucra pentru o organizație nu ar trebui să fie un sacrificiu.
Vorbim cu George mai jos despre eforturile organizației în ultimii ani, de la pandemie la susținerea refugiaților ucraineni și bursele pentru jurnalismul independent, despre provocările ONG-urilor în acest moment, dar și despre frumusețea solidarității oamenilor.
De la TVR la ONG
Am schimbat sectorul odată cu mutarea mea la Cluj. După cinci ani de București, în care am lucrat la Televiziunea publică și am colaborat cu presa, am decis că-i momentul să renunț la pus bilețele pe parbrizurile oamenilor și de făcut reclamații la primărie pentru lipsa trotuarelor și m-am mutat la Cluj.
Trotuarele sunt mai late pe alocuri aici, nu sunt atât de multe mașini parcate aiurea (nu pentru că ar fi ardelenii mai presus, ci pentru că polițiștii sunt mai vigilenți în a da amenzi) și am ajuns și în acest sector.
La Iași a început toată distracția, unde am făcut jurnalismul și am avut noroc de Opinia Studențească, un soi de internship pe termen lung, unde înveți cum să scrii și, mai ales, cum să-ți păstrezi bunul simț în meseria asta.
O organizație mișto de care nu ai auzit (încă)
Îmi place să glumesc și să spun că ARC e organizația aia faină, dar de care nu ai auzit. Asta pentru că este, în esență, o organizație pentru organizații. Aici s-a făcut în 2001 un pariu destul de interesant, că filantropia făcută cu cap poate să ducă la niște schimbări în orașe, în comunități, în societate. Așa că ARC a început să lucreze la sectorul civil: cu resurse, cu know-how, să ajute alte organizații să facă fundraising, să schimbe cadrul legislativ, să ofere fonduri cât mai flexibile organizațiilor. Cu cât acestea îs mai independente, cu atât sectorul e mai bun. De exemplu, ARC este organizația care are grijă de tot ce înseamnă donațiile prin SMS sau donațiile prin debit direct (acei fundraiseri stradali de-i vezi prin oraș). ARC e organizația care a ajutat la înființarea fundațiilor comunitare.
Dar apoi sunt chestiile mai discrete, care nu sunt la fel de atractive, însă sunt vitale pentru sector: finanțări cu cap care să fie gândite pe schimbare, nu pe bifarea unor indicatori, parteneriate cu companii astfel încât astea să facă un CSR cât mai serios, aducerea finanțărilor străine care să întărească sectorul.
Summitul industriei Binelui
Efectele pandemiei
În martie 2020 toate planurile ni s-au dat peste cap. Țin minte cum planificam o întâlnire cu sectorul nonguvernamental de la Iași, o caravană pentru ONG-uri: mergem cu cursuri, întâlniri sectoriale, vedem ce probleme sunt și cum putem să le rezolvăm împreună.
Dar am lansat un fond, în schimb. Un fond pentru o criză prin care nimeni nu a mai trecut, împotriva unui virus pe care nimeni nu-l cunoștea și într-un domeniu în care noi nu eram pregătiți: cel al achizițiilor medicale. În câteva săptămâni, oameni din ARC, care până atunci nu aveau obiceiul să citească manuale medicale, au trebuit să facă un crash course și să intre pe piața de achiziții.
Ce-am învățat, dar asta la nivel de întreg sector, este că ONG-urile sunt extraordinar de puternice. S-au mișcat atât de repede și atât de eficient! În timp ce statul se chinuia pe zonă birocratică, sectorul făcea recepția la aparate de testare PCR. ONG-urile i-au oferit statului o gură de oxigen suficient de mare, cât să aibă timp să se organizeze.
La nivel de organizație, am descoperit și noi că suntem puternici. Că suntem buni și la cereri de finanțare multianuală, dar și la împachetat de măști, urcat în tiruri și așa mai departe. Ne-a fost frică rău, însă am făcut ce scrie în misiune: nu suntem singuri, sunt alte organizații care ne pot ajuta, sunt alte organizații care au nevoie de noi și împreună ne-a ieșit. Am cheltuit 5,9 milioane de lei pe achiziții directe, cât și pe finanțări imediate către organizațiile care trebuiau să cumpere diferite aparate pentru spitalele din comunitățile lor.
Conferinta natională de fundraising
Comunicarea în vremuri tulburi
Cred că a fost un jurnal de front atunci. Vorbeam despre ce facem – ce cumpărăm, cui dăm, de ce e nevoie de un anumite aparat – însă vorbeam și despre cum ne simțim. Nu ne-a fost teamă să vorbim despre frica noastră față de tot ce-i în jur, despre eșecurile prin care am trecut. Eram la fel de speriați ca orice altă persoană și am arătat lucrul ăsta.
„Împreună” a fost atât de des folosit, încât pare că devine un cârlig pentru publicitari, însă atât de important a fost să știm că nu suntem singuri. Am mers împreună cu alte organizații la spitale, ne-am sprijinit în comunicări și în grupuri pe whatsapp. E atât de liniștitor să știi că nu ești singur.
Același lucru facem și acum. Știm că sunt organizații care deja sunt la punctele de trecere în țară, știm că-s oameni specializați în ajutor umanitar, iar noi, cu noul nostru fond de urgență, nu vrem decât să-i ajutăm pe ei.
Gala Oameni pentru oameni
Luăm de pe ei presiunea fundraisingului, gândește-te că sunt coordonatorii din teren care petrec 16 ore în corturi, în frig, așa că nu-i pui pe ei să ceară fonduri acum de la companii și alți parteneri. Asta știm noi să facem, să strângem bani. Luăm efortul ăsta de pe umerii lor, ca ei să rămână atenți la misiunea lor.
Nu ai cum să nu te implici, dar înainte de a face o acțiune în contextul războiului, ca organizație trebuie să te asiguri că nu dublezi eforturile. Nevoile sunt uriașe și vor crește în continuare, așa noi vrem să ne asigurăm voluntarii, traducătorii, toți cei care sunt în teren au suficiente resurse pentru oricât va dura toată această criză umanitară.
Am lansat fondul după ce am stat de vorbă cu organizații, am văzut ce se întâmplă, de ce anume este nevoie, unde va interveni statul și așa mai departe. Lucrăm cu opt federații (care la rândul lor reprezintă 70 de organizații), ele ne spun nevoile, iar noi le ajutăm în demersul lor.
Proiecte
Avem proiecte care se desfășoară pe mai mulți ani sau care sunt recurente. Industria Binelui este un astfel de proiect, unde aducem la aceeași masă oamenii care fac filantropia cu cap: organizații, finanțatori, donatori.
Avem nevoie să știm unii de ceilalți, să vorbim despre ce facem, de ce mai avem nevoie și ce finanțatori sunt dispuși să intre în horă cu noi.
În 2019 am avut Summitul Industriei Binelui, iar apoi am continuat cu întâlniri (virtuale) cu oameni din sector, caravane (virtuale) unde am vorbit cu ONG-uri din sudul țării, din Moldova, grupuri de lucru pe diferite arii.
Când știm unii de ceilalți, știm și ce putere avem. Am văzut la pandemie ce impact am avut, însă nu trebuie să ne vedem puterea doar retrospectiv. Sunt o mână uriașă de profesioniști, de oameni care fac bine și care știu de ce este nevoie. Atunci avem un alt rol la masă când se fac legi, când se fac strategii, când se decide, în final, viitorul comunităților noastre.
Aș mai spune că anul acesta se împlinesc 10 ani de când am lansat mecanismele de donații – SMS și debit direct. Și în acești 10 ani românii au trimis 22 de milioane de SMS-uri de 2 și 4 euro. O Românie de fapte bune!
Cred că unul dintre cele mai noi proiecte ARC de care suntem foarte mândri este cel care de fapt se desfășoară în Republica Moldova. Suntem partenerii OAK Foundation și implementăm un program de creștere a capacității organizaționale dedicat organizațiilor care luptă împotriva violenței domestice. Scopul nostru este să întărim aceste organizații: să le ajutăm să devină mai puternice, să-și crească echipele, să fie mai sigure pe ele. Este incredibil ce lupte duc organizațiile din republică și cum au reușit să schimbe discursul.
Schimbări pe termen lung
Vorbim despre schimbări pe termen lung în orice context. Este o adunătură de cuvinte atât de des folosită, încât riscăm să o punem în registrul de alergii lexicale.
Așa că am zis să mergem pe urma schimbărilor pe termen lung. Noi sărbătorim 20 de ani de la înființare și am zis că este un bun prilej să vedem cum s-a schimbat sectorul, dar mai ales, ce schimbări importante au produs organizațiile în viețile beneficiarilor sau ale noastre.
Sectorul nu este o simplă adunătură de oameni pasionați, care fac activități de weekend și atât. Știu că trăim într-o bulă, iar noi între noi cunoaștem reușitele și profesionalismul oamenilor, însă dincolo de noi, informațiile circulă atât de rar.
Avem organizații care au schimbat legi, care construiesc spitale, clinici și centre de îngrijire paliativă. Sunt organizații care ajută oamenii să-și facă buletin (un lucru cu un impact extraordinar!), să meargă la școală, care stau alături de beneficiarii lor până când acești sunt suficienți de independenți. Sunt organizații care lucrează 5, 10, 15 ani cu oamenii sau care își fac strategii pentru următorul deceniu! Nu e vorba de răbdare, ci de curajul de a gândi pe intervenție. Nu poți să schimbi viața cuiva cu o donație de crăciun și atât. Da, îl ajuți pentru acea perioadă, însă schimbarea ireversibilă durează, iar de multe ori ai senzația că doar ONG-urile sunt cele care au curajul să se înhame la astfel de proiecte.
Trebuie să le scoatem în față și să vorbim mai des despre ele.
Ajutor pentru jurnaliști
Acum, răspunsul este destul de simplu: jurnalismul are nevoie de susținerea noastră. Ca cititor, asta înseamnă o donație recurentă, o redirecționare de 3,5% sau o redirecționare de 20%, dacă ești companie. Ultimele două exemple nu înseamnă să dai un ban din buzunarul tău, ci doar să completezi o declarație odată la ceva timp. Efortul este minim, iar foarte multă lume încă nu profită de această facilitate.
Primul exemplu menționat ar însemna o asumare față de o anumită publicație, iar ușor văd că multe proiecte capătă astfel de încredere din partea cititorilor. Avem platformele clasice, dar mai nou sunt newsletterele care cresc atât de frumos, iar primul exemplu care-mi vine în minte este Iașul nostru, care merge pe jurnalism local constructiv.
Dar nu este suficient. Publicitatea, sursă clasică de venit, vine cu anumite provocări; parteneriatele cu producătorii comerciali nu sunt sustenabile pe termen mediu-lung, așa că sectorul nonprofit poate interveni ușor aici.
În primul rând, dacă tu ca organizație ai un buget de comunicare: lucrează cu jurnaliștii independenți. Ei au o comunitate în jurul publicației care este mult mai deschisă, iar membrii din comunitate pot ulterior să-ți devină aliați.
Apoi, să aducem cât mai multe finanțări (pe termen lung, flexibile) care să-i ofere echipei de jurnaliști cât mai mult timp să-și creeze o comunitate de cititori/donatori.
Jurnalismul independent nu este un moft, ci acoperă multe goluri lăsate de criza din 2008. Cred că România este un caz aparte în Europa, presa noastră nu și-a mai revenit după criza de atunci, iar numărul ziarelor și publicațiilor tipărite este foarte mic. Presa independentă continuă genurile jurnalistice care nu sunt atractive în ochii unui patron de presă: investigații, reportaje prea lungi, portrete de personaj care nu sunt suficient de țipătoare.
Provocări, obstacole
O piedică ține de ce spuneam adineauri: statul nu gândește pe termen lung. Organizațiile caută parteneri în instituții și uneori găsește, pentru că și acolo avem oameni pasionați care-și fac misiunea cum pot ei mai bine. Problema este când intervine politicul, se schimbă șefii, iar discuțiile trebuie purtate din nou și din nou. Am avut momente suficiente când am găsit sprijin și deschidere de la autorități, pentru că și ele recunosc – chiar dacă pe ascuns – că nu au o capacitate de organizare atât de rapidă cum are sectorul ONG.
Acum, după bâlbele instituționale, vedem că sunt grupuri de lucru cu guvernul, ne organizăm pe nevoi, vorbim deschis despre ce putem aduce la masă. Sunt momente, cum s-a întâmplat acum doi ani, când nu mai știu care ministru era nemulțumit de reacția sectorului, că a fost plăpândă. Ori noi eram și dădeam măști, pentru că depozitele spitalelor erau goale, iar cineva ar fi vrut, nu știu, să construim spitale în două luni? Ceea ce oricum s-a întâmplat, dacă ne aducem aminte de spitalul modular făcut de Dăruiește Viață.
În momentul ăsta toate lumea este în aceeași echipă: toți înțeleg nevoia de sprijin pentru ucrainenii care fug din calea războiului. Partenerii intervin, statul intervine, donatorii sunt alături de noi. Un fals discurs care apare acum e legat de „de ce susținem ucrainenii și nu oamenii săraci de la noi?”. Eu cred că asta vine din veșnica atitudine de frondă a unor români (că-s troli sau nu, nu contează) care nu vor decât să comenteze. Sunt aceeași care zic că nimic nu funcționează la noi, drept urmare să-i chinuim pe cei care vor ne arate contrariul.
O comunicare în astfel vremuri tulburi trebuie să fie onestă și asumată. Să nu ne fie frică de antivacciniști, care îți dau review-uri de o stea, să nu ne fie frică să zicem oamenilor că greșesc când ne întreabă de ce trebuie să plătim și angajații din ONG-uri.
Din Dicționar ONG, o campanie de comunicare ARC
Solidaritatea de breaslă
Categoric da. Mă uit numai în ograda noastră și vedem ce-am făcut acum doi ani, când împărțeam camioanele cu alte organizații și puneam comenzi de măști la comun. Se întâmplă și acum, când ne-am pus la masă cu organizațiile care deja sunt pe teren, la vămi, iar ne asigurăm că ele au suficiente resurse să-și facă munca.
Dar dincolo de cazul nostru, organizațiile chiar lucrează împreună: fac lobby împreună, fac programe împreună și acționează în aceeași comunitate.
Provocarea e la nivel mare, cum să ne asigurăm că avem o singură voce, așa cum spuneam mai sus. Este destul de interesant, pentru că, în final, organizațiile sunt destul de diverse, însă se fac pași în direcția asta, noi avem Industria Binelui, dar sunt și alte platforme care adună mai multe ONG-uri pe o anumită temă.
La nivel instituțional, avem CES-ul, unde organizațiile au reușit să schimbe un pic din dinamica acestei instituții și să apere societatea de unele derapaje sau să tragă un semnal de alarmă destul de puternic, atunci când a fost cazul.
Nevoi
Acum avem nevoie de susținere pentru a da o mână de ajutor organizațiilor de la vamă și din centrele de tranzit. Criza nu se va termina în câteva zile, așa cum mulți speră, iar realitatea este că nevoile nu vor scădea. Dincolo de alimente și asistența imediată vitală, trebuie să ne gândim cum vom întreține centrele de tranzit (cine va plăti o factură de gaz?), cum avem grijă de voluntari, pentru că ei fac asta din pasiune și din dorința de a ajuta, dar și ei, la rândul lor, vor avea nevoie de chirie, de mâncare, de zile libere. Cei mai mulți traducători lucrează la nivel de voluntariat, iar ei trebuie susținuți. Zece zile petrecute în vamă au un impact emoțional asupra lor și vrem să ne asigurăm că nu clachează. Trebuie să fim bine, ca să putem face bine, cum spunea o persoană dintr-o organizație.
Pornind de la aceste nevoi, încerc să extrapolez și cred că trebuie să fim atenți și la noi înșine, lucrătorii din domeniu. Când se vor liniști lucrurile, ar trebui să vorbim despre resurse umane și cum putem întări sectorul. Nu putem avea o voce puternică, dacă nu plătim la standardele pieței, dacă nu-i arătăm angajatului că este respectat. Este o meserie nobilă, dar în final, ai o chirie, ai o familie, ai aceleași cheltuieli; a lucra pentru o organizație nu ar trebui să fie un sacrificiu.
Cum ajung mesajele ONG-urilor la oameni
Nu există nicio rețetă perfectă sau cel puțin așa cred eu. Ca om de comunicare, eu trăiesc într-o continuă incertitudine și simt că lucrez mai bine așa. Ba chiar nici nu am încredere în oamenii care propovăduiesc certitudini și rețete de succes, deoarece comunicarea e despre oameni, iar fiecare în parte are propriul său filtru prin care-și trece mesajul tău. Uneori filtrul e în favoarea ta, alteori nu.
Poți să te asiguri că mesajul tău ajunge la oamenii din comunitatea ta, atunci când ești sincer. Ei te cunosc, îți știu stilul si se simt apropiați de tine; nu trebuie să ajungi la cât mai mulți oameni, ci la oamenii cu care împărtășim aceleași valori.
În fundraising vedem cum unele organizații aleg să-și promoveze campania folosindu-se de un ambasador sau de o vedetă. Uneori funcționează foarte bine, alteori publicul acelei vedete este complet diferit de comunitatea căreia tu te adresezi, iar această diferență de valori se vede foarte ușor în numărul de donații strânse.
Efectele crizelor în societate
Într-un fel, am văzut o mai mare deschidere a oamenilor față de organizații. Au donat, au făcut voluntariat și au realizat rolul vital pe care ONG-urile îl joacă.
În același timp, asaltul de știri false, minciunile și polarizarea din social media mă sperie foarte mult. Este atât de multă violență în limbajul lor, iar aici nu mă refer la înjurăturile standard, ci la toate prejudecățile, ura aruncată peste tot, luatul peste picior. Este destul de înfricoșător.
Nu cred că ultimii ani sunt de vină, mai degrabă ultimii ani au oferit doar platforma potrivită pentru ca unii să arunce tot acest noroi.
Așa cum adineauri ziceam că noi vrem să comunicăm pentru comunitățile noastre, așa sunt și acești anti-influenceri, care vin cu acest discurs violent pentru a-și hrăni comunitățile lor. Iar cum ura pe social media este mult mai profitabilă și scoasă la înaintare (la propriu, asta făceau algoritmii Facebook), este ușor să credem că oamenii sunt mai răi decât acum nu știu câți ani.
Ce ar trebui să învățăm cu toții din această perioadă
Nu știu. Eu cred că avem nevoie de empatie, atât de multă empatie. S-a scos în față toată ura asta și riscăm să credem că peste tot e așa, că nu mai sunt oameni buni și poate este și un efect de domino, ne influențează să fim și noi mai reci sau mai răi.
