Din prima zi a războiului a vrut să meargă în Ucraina, să transmită de pe front, deoarece cunoștea țara și voia să își facă meseria relatând despre efectele dramatice ale invaziei ruse asupra ei. Jurnalistul Alex Costache a ajuns în teatrul de operațiuni ucrainean la o săptămână după primele bombardamente și a mers prin mai multe orașe, de unde a transmis pentru TVR despre ororile războiului.
A fost prima sa deplasare într-o zonă de conflict, fără vreo pregătire specială în prealabil. A plecat în Ucraina cu gândul să arăte românilor ce se întâmplă în zonele atacate și care sunt poveștile oamenilor speriați de război. La întoarcerea acasă, a hotărât să pună la dispoziția Curții Penale de la Haga imaginile filmate într-un spital din Jitomir, unde erau internați mulți copii grav răniți.
„A fost dur şi la clădirea bombardată de la Jitomir unde am filmat în dimineaţa zilei de 9 martie. Peste tot erau aruncate de suflul expoziei obiecte ale celor care locuiau în acel imobil: fotografii, o frântură dintr-o icoană cu Maica Domnului, jucării, un caiet de matematică”.
Alex Costache a fost însoțit de cameramanul Alexandru Zugravu, șoferul Gabi Anghel și doamna Angela Bota din Cernăuți, care le-a găsit locuri sigure unde să înnopteze. Despre o parte dintre ucrainenii pe care i-a cunoscut povestește în cele ce urmează.
Începutul războiului
M-a trezit chatul redacţiei la 5 dimineaţa când a început invazia, pe 24 februarie. În ziua acea am fost la o conferinţă de presă a DNA pentru că eu sunt jurnalist acreditat pe justiţie. Însă a trecut pe lângă mine, nu am pus nicio întrebare, nu mă puteam concentra. Nu am fost om în ziua aceea, m-a afectat foarte mult invazia. Poate pentru că ajusesem să cunosc un pic Ucraina, ucrainenii. În octombrie-noiembrie 2019 am fost într-un visitorship la Kiev şi Donbass.
Decizia de a relata despre situația din Ucraina
M-am decis în prima zi a războiului, pe 24 februarie. Tocmai că mai fusesem în Ucriana, am vrut să merg. Şi pentru că eram şi sunt foarte interesat de ştirile despre Ucraina şi despre războiul de acolo.
Obiectivele cu care ai plecat din țară
Am avut două obiective: să filmăm în zone bombardate şi să aflăm poveştile dramatice ale celor care fugeau din calea războiului.
Pregătirea fizică și emoțională
Pentru mine a fost prima deplasare într-o zonă de conflict. Am plecat cu gândul că trebuie să îmi fac treaba cât pot de bine şi să luăm decizii ca echipă, în funcţie de situaţia din teren.
Cele mai dure momente
Cea mai dură şi teribilă filmare la care am fost vreodată a fost pe 8 martie 2022 la un spital de copii din Jitomir, un oraş la 130 de kilometri de Kiev şi la 100 de kilometri de graniţa cu Belarus. Acolo am văzut cu ochii noştri şi am filmat copii răniţi în urma bombardamentelor, copii cu mâinile şi picioarele amputate.
Nu o să uit niciodată imaginea lui Andreiciko (Andreiaş), un copilaş de numai 2 ani şi 8 luni, întins pe patul de spital cu ambele picioare retezate de o bombă. E o imagine cumplită. Atunci aproape că mi-au dat lacrimile. Acum, am luat legătura cu Curtea Penală Internaţională de la Haga şi le vom pune imaginile la dispoziţie. Pentru că e vorba de crime de război ale ruşilor împotriva unor copii ucraineni.
Ce a fost de ajutor acolo pentru tine
Dacă ne-a ajutat ceva a fost faptul că ne-am concentrat să ne facem cât mai bine meseria.
A fost dur şi la clădirea bombardată de la Jitomir unde am filmat în dimineaţa zilei de 9 martie. Peste tot erau aruncate de suflul expoziei obiecte ale celor care locuiau în acel imobil: fotografii, o frântură dintr-o icoană cu Maica Domnului, jucării, un caiet de matematică....
Pe 8 martie, în Jitomir, după ce fusesem la spitalul de copii şi după transmisia de la ora 20, am văzut şi auzit deasupra noastră 2 avioane şi, apoi, am văzut în depărtare, în afara oraşului, o explozie. Au început alarmele şi am fost nevoiţi să ne adăpostim. Apoi am aflat că ruşii atacaseră cu rachete o staţie de carburanţi din afara oraşului şi un bloc pentru militari şi civili din oraş. La acea clădire am filmat a doua zi de dimineaţă.
Cum ai rezistat fizic
Trebuie să rezişti. Cea mai grea zi a fost pe 9 martie la Jitomir. La 6 dimineaţa ne-a trezit alarma antiaeriană, am făcut un stand-up şi ne-am dus la subsolul hotelului să ne adăpostim. Apoi, am plecat la filmare. Ziua s-a încheiat seara târziu în Viniţa după ce am transmis live şi după ce am trimis ultimele imagini la Bucureşti.
La Jitomir a fost singurul loc unde am găsit locuri libere la hotel. Tocmai pentru că oamenii plecaseră, fugiseră foarte mulţi din oraş. În rest, la Viniţa, Hmelniţchi, Ivano-Frankovsk sau Lvov, am dormit în gazdă. Aceasta pentru că ne-a ajutat fixerul nostru, doamna Angela Bota din Cernăuţi. Ea găsea cazările. Dacă nu ar fi fost ea, probabil am fi dormit în taberele de refugiaţi sau în recepţiile hotelurilor pline. Mâncare aveam la noi. Şi ne-au dat şi gazdele formidabile pe unde am înnoptat.
Cum ți-ai păstrat mintea limpede
Nu aveam încotro. Eram concentraţi să ne facem treaba cât puteam de bine.
Povești de război
Pe lângă spitalul de copii şi clădirea bombardată din Jitomir, a fost foarte intens, foarte emoţionant la gara din Lvov. Era o atmosferă ca în film: peronul, trenul, frig, întuneric, aburi, înfrigurarea, graba, dar şi speranţa şi bucuria oamenilor care se îndreptau şi urcau în trenul umanitar spre Polonia.
Acolo, în tunelul dintre peroane, l-am întâlnit pe Jenia, un băieţel de numai 4 ani. Era cu mama lui, Vlada, cu babuşca şi căţelul. Erau din regiunea Doneţk. Au aşteptat mai bine de 4 ore să vină trenul salvator. Acum sunt în Polonia, sunt safe, sunt într-o ţară NATO şi UE. Întotdeauna o să mă întreb ce o mai face, ce o mai fi cu Jenia.
A fost emoţionant să văd un tătic care şi-a condus familia pe peron şi a stat acolo până a plecat trenul umanitar. Familia lui a plecat în Polonia, el a rămas acasă să îşi apere ţara.
A fost extrem de intens şi la tabăra de refugiaţi din Hmelniţchi, amenajată într-un cinematograf. În acel loc, am asistat la o slujbă, la o rugăciune ţinută de părintele Mihailov din oraş pentru refugiaţi. Oamenii s-au rugat, au cântat imnul Ucrainei. Era o atmosferă care nu avea cum să nu te impresioneze. Acolo le-am întâlnit pe Katia cu gemenele ei de numai 7 ani, Valea şi Uliana. Erau din Harkov. Tatăl fetelor rămăsese acasă să lupte. Uliana avea nişte codiţe, nişte dreadlocks foarte simpatice. Am întrebat-o dacă îi place acolo şi ne-a spus că îi place că e foarte multă mâncare.
Obligatoriu pentru siguranța în zona de conflict
Noi am fost pentru prima dată într-o astfel de zonă de conflict. În Jitomir, unde a fost cel mai periculos şi unde au fost bombardate ţinte militare şi civile în timp ce noi eram în oraş, am purtat echipament de protecţie: vestă anti-glonţ şi cască. Tot timpul, am respectat ordinele militarilor, poliţiştilor, autorităţilor, voluntarilor.
Mesajul tău pentru cei care cred nu cred ca e război
Există aşa ceva? Oameni care nu cred? Nu am ştiut. Nu cred că ar vrea să vadă fotografia lui Andreiciko, copilul de 2 ani şi 8 luni, cu picioarele retezate în urma bombardamentelor.
Învățăturile tale din experienta ca jurnalist de razboi
Am învăţat despre umanitatea, solidaritatea şi demnitatea ucrainenilor loviţi de război. Un militar ne-a spus: ”Noi vom muri, dar acest pământ va rămâne liber”.
