![[Film Production] Diana Păroiu: Este important să mă implic în filme care pot încuraja o schimbare a perspectivei, câtuși de mică. Cred că putem învăța din filme, eu una știu sigur că o fac](https://media.iqads.ro/2022/03/diana-paroiu-photo-credit-to-jimmy-ferguson-cover-850.jpg)
Ce mai înseamnă azi noul val de film românesc și ce ar urma după? Pe ce se axează noii regizori și de ce nu debutează mai repede? Cum facem să implicăm și statul mai eficient în facerea de filme românești, așa cum se întâmplă deja în alte țări? Sunt doar o parte din întrebările la care am încercat un răspuns alături de Diana Păroiu, Producător & Managing Director Visual Walkabout și Producător și Asociat microFILM.
Cred în puterea filmului de a ne detensiona, de a ne aduce mai aproape de noi înșine, de a ne face să reconsiderăm credințe adânc înrădăcinate care încep să-și arate limitele precum și frici și dorințe de tot felul. De fapt de asta m-am și apucat de film – vreau să fac film pentru că filmul mie îmi aduce plăcere și pentru că vreau să pot răspândi bucuria asta în lume, film cu film, serial cu serial.
În prezent, Diana e în postproducție cu MAMMALIA (regia Sebastian Mihăilescu), un film ce vorbește despre masculinitate în criză. Printre filmele recent lansate la care a lucrat se numără și un scurtmetraj despre cruzimea războiului din Afganistan și retragerea NATO, în regia lui Vlad Petri, ACELAȘI VIS, despre care spune că i-ar plăcea să circule și să fie vizionat cât mai mult, atât în România cât și peste hotare.
Producător de film în 2022
Trăim vremuri tulburi și e important cum anume alegem să ne raportăm la ele. Starea de nesiguranță și această nouă realitate înconjurătoare aduc în prim plan necesitatea recunoașterii propriei vulnerabilități și, totodată, ne pot face și mai conștienți de puterea pe care o avem în noi pentru a depăși perioade neplăcute sau piedici care par de netrecut. Fără adaptabilitate, apartenența și investirea în comunități și o bună doză de entuziasm, cred că ne putem lesne cufunda în anxietate și deznădejde; și cred că asta poate fi valabil și în afara domeniului în care activez. Pandemia, războiul atroce de peste hotare izbucnit acum câteva săptămâni și situația geopolitică tensionată mă fac să mă gândesc și mai mult la ce pot face eu, zilnic, ca ziua să-mi fie mai bună și de ce nu, pentru a putea aduce un zâmbet și pe chipul unui apropiat. Mă concentrez pe azi, pentru că mâine chiar nu mai știu cum va fi.
În alegerea de noi colaboratori și de noi proiecte analizez gândurile și emoțiile care vin spre mine – oare chiar „ard” pentru acest subiect, vreau să-l dezvolt filmic?; este proiectul acesta potrivit pentru mine și eu pentru el?; ce simt vizavi de această temă și abordare?; e asta o poveste cu care să vreau sa-mi petrec următorii 3-5-7 ani, de la concept până la lansare?; alături de ce autori vreau să-mi petrec următorii ani de aprofundări și discuții, cu cine vreau să citesc cărți și să văd filme cot la cot?; ce pot eu învăța dezvoltând acest concept într-un film sau într-un serial?; cum ar putea acest concept de serial să fie ceva atrăgător pentru un public cât mai larg? ce fel de proiecte marca Visual Walkabout (firma mea) vreau să apară pe marile și micile ecrane, pentru ce fel de public și de ce? Pentru mine este important să mă implic în filme care pot încuraja o schimbare a perspectivei, câtuși de mică. Cred că putem învăța din filme, eu una știu sigur că o fac. De exemplu, la One World Romania, festivalul de documentar și drepturile omului pe care-l recomand din inimă (pentru că face bine la cap și la suflet), am descoperit multe în ultimii ani despre Ucraina, Rusia și despre alte popoare și teme curente arzătoare. Îmi doresc să particip la dezvoltarea de filme care pot să ne învețe ceva și care să nu o facă într-un mod ultra didactic, ci mai degrabă prin contextualizare și emoție – filme care pot să ne îmbie să reconsiderăm o idee preconcepută, să umplem o lacună, să facem o descoperire.
Filmul există doar împreună
Bineînțeles că oricât de ușoară / grea este această perioadă pentru fiecare dintre noi, oricât de clar ne-ar fi ce facem din poziția noastră de producători de film și de ce o facem, tot ne confruntăm, pe alocuri, cu momente mai dificile decât de obicei. Eu, când simt că greul se apropie, apelez la prieteni, familie, comunități. Sunt recunoscătoare că fac parte dintr-o super familie profesională – EAVE Producers – o comunitate suport, cu colegi producători din alte țări, care sunt doar la un whatsapp distanță și care trec prin situații similare zi de zi; de asemenea, mă ajut și mă sfătuiesc cu producătorii români și alți colegi din breaslă.
Ce mă încurajează și motivează azi să continui este și suflul creativ și entuziasmul molipsitor al generației mele atât de scenariști și regizori cât și de oameni de producție, menționându-i aici pe grozavul Vlad Grăjdan - line producer, neînfricata Simona Pătrașcu - directoare de producție și viitori producători precum minunatul meu coleg de la Visual Walkabout - Horia Călugăreanu. În vremuri dificile, devine din ce în ce mai vizibilă forța lucrului făcut împreună – în toate domeniile și în toate aspectele de zi cu zi. În cazul nostru, în producția de film, lucrul împreună este indispensabil. Și când mai e și făcut cu entuziasm, drag și sprijin reciproc...tare bine e!
Cred în puterea filmului de a ne detensiona, de a ne aduce mai aproape de noi înșine, de a ne face să reconsiderăm credințe adânc înrădăcinate care încep să-și arate limitele precum și frici și dorințe de tot felul. De fapt de asta m-am și apucat de film – vreau să fac film pentru că filmul mie îmi aduce plăcere și pentru că vreau să pot răspândi bucuria asta în lume, film cu film, serial cu serial.
Photo credit: EAVE
Filme, bani și CNC
Producția de film autohton este dependentă de creditele directe acordate prin concursurile Centrului Național al Cinematografiei (CNC). Regulamentul de concurs este desigur perfectibil, dar funcționează. Referitor la CNC: sistemul a creat un regulament automatizat într-o așa de mare măsură (de frică să nu existe suspiciuni în privința unui eventual favoritism), încât am ajuns la o anomalie – toate proiectele supuse analizei sunt anonime, nu punctezi omul, ci punctezi festivalul la care a fost filmul precedent al omului, cineaștii români pitch-uiesc ani de zile proiectul în festivaluri din România și din străinătate dar cu evaluatorii comisiei de concurs nu pot interacționa în cadrul unei întâlniri de tip interviu pentru a le prezenta proiectul (astfel de întâlniri fac parte din procesul de evaluare al unor fonduri similare din alte țări europene). Un alt mare ‚of’ al meu este faptul că regizorii noștri tineri debutează enorm de greu...sau deloc. Ca să faci film de lungmetraj în România ai nevoie de un buget destul de mare (evident că asta ține și de complexitatea fiecărui proiect în parte) și e foarte greu să îți asiguri un astfel de buget fără susținerea CNC. Or, în cadrul fiecărei sesiuni de concurs CNC, bugetul alocat pentru debut nu poate acoperi bugetele a mai mult de 3-4 proiecte. Și uite așa, văd cum, concurs de concurs, 30-40 de cineaști (tot) nu debutează în lungmetraj. E frustrant să știi cât de mult talent avem în țara asta și că nu-l putem susține.
Trebuie spus că sunt câteva filme (chiar și filme de artă) care au putut vedea lumina zilei și fără finanțare de la CNC. Totuși cazurile astea sunt foarte puține, iar bugetele acestor filme deosebit de restrânse. Ce măsuri ar trebui luate pentru a putea susține piața de film – deblocarea urgentă a schemei de ajutor de stat a Ministerul Economiei (schemă care e prezentă în mai toate țările europene și spre deosebire de România, e și funcțională), crearea măcar a unui fond regional care să permită susținerea și acelor cineaști din alte orașe decât capitala precum și diversificarea surselor de finanțare pentru producția autohtonă (astfel de fonduri regionale sunt prezente în numeroase țări europene). Aceste finanțări cred că pot juca un rol cheie în susținerea producției locale și cred că odată ce vom avea un sistem de finanțare mai bine pus la punct am putea spera și la o diversificare a genurilor filmice, o apropiere mai mare de publicul local, o comercializare a pieței și de ce nu și la posibilitatea ca filmul să devină un produs atractiv pentru investitori privați, care să poată avea return-on-investment.
Photo credit: WEMW
3 lucruri care ar încuraja producătorii de film
- Diversificarea sistemului actual de finanțare.
- Crearea de programe românești care să susțină trainingul / profesionalizarea producătorilor la început de drum, precum și acordarea de ajutor financiar pentru participarea acestora în ateliere de formare din străinătate.
- Un interes autentic și susținut al autorităților acordat domeniului cultural și filmului – care să se traducă printr-o acceptare cu inimă deschisă a invitațiilor la dialog venite din partea breslei și o tratare a cineaștilor cu respectul cuvenit pentru contribuția adusă cinematografiei românești și pentru know-how-ul pe care îl pot împărtăși în vederea dezvoltării de mecanisme de susținere a industriei, împreună cu autoritățile.
Cele mai recente proiecte
Acum sunt în postproducție cu un proiect foarte drag – MAMMALIA (regia Sebastian Mihăilescu) – un film special, care vorbește despre masculinitate în criză și ne încurajează șă explorăm preconcepții despre feminitate și masculinitate. Cred că este un film relevant pentru vremurile pe care le trăim și sper să-i identificăm publicurile-țintă și să reușim să-l prezentăm în cât mai multe colțuri ale lumii.
Printre filmele recent lansate se numără și un scurtmetraj despre cruzimea războiului din Afganistan, proiectat în premieră la Festivalul Internațional de la Sarajevo vara trecută, la doar câteva săptămâni după ce autoritățile române organizaseră un super eveniment public care celebra retragerea NATO din Afganistan și lăuda misiunea NATO și implicarea forțelor armate române în acest conflict. Am auzit cuvinte precum – “misiunea a fost un succes”. Câteva zile mai târziu, concomitent cu lansarea filmului nostru, forțele talibane cucereau Kabul-ul. Îmi doresc tare mult ca acest scurtmetraj – ACELAȘI VIS (r. Vlad Petri) – să circule cât mai mult, atât în România cât și peste hotare.
În curând voi lansa în România și OM CÂINE (r. Ștefan Constantinescu), un proiect microFILM, produs alături de Ada Solomon. OM CÂINE este o dramă presărată cu nuanțe umoristice, un tour-de-force actoricesc oferit de Bogdan Dumitrache și Ofelia Popii și desăvârșit de întreaga distribuție, un film despre alienare și despre pierderea identității, pe fondul migrației muncitorești în Europa și al pandemiei globale și care aduce în prim plan forța conexiunii umane, precum și căldura și sprijinul din mediul familial și din cercul de prieteni.
Mă ocup în prezent și de trei seriale TV high end – comedii și drame – pe care am în plan să le dezvolt împreună cu televiziuni și platforme VoD autohtone și din străinătate. Printre lungmetrajele și scurtmetrajele pe care le am acum în dezvoltare se numără și o coproducție majoritar britanică cu tematică LGBT și cu acțiunea împărțită între Londra și Constanța.
Noul val românesc
Faptul că am avut un Nou Val al cinematografiei românești și că am fost și suntem cunoscuți pentru acesta în lumea largă este un lucru extrem de benefic pentru cineaștii români și pentru imaginea țării. Ori de câte ori prezint un proiect într-un atelier sau într-o piață de film din străinătate mă simt privilegiată. Mi se solicită întâlniri de lucru pentru că proiectele cu care sunt prezentă sunt atractive, dar și simplul fapt că sunt româncă ajută – lumea știe că lucrez cu cineaști din România și că cinematografia noastră prezintă unghiuri și abordări originale. Noul Val, cunoscut pentru frustul realism social, e îmbogățit în ultimii ani de alte noi direcții. Multe dintre ele sunt reușite. Sper să putem vorbi de un al doilea Nou Val românesc, cât de curând, să ne tot reinventăm și reîmprospătăm cinematografia și să putem susține această creștere printr-o mai bună colaborare cu autoritățile. Avem nevoie de o lege a cinematografiei revizuită, de deblocarea și îmbunătățirea mecanismelor de finanțare curente și de identificarea de noi surse de finanțare, de susținerea demersurilor de profesionalizare a membrilor activi ai acestui domeniu, de instrumente pentru sporirea educației cinematografice – pentru a putea avea cu adevărat o industrie robustă și productivă.
Photo credit: Mona Nicoara
Filmul pe care ai vrea să-l produci dacă ai avea toate resursele la dispoziție
Aș produce cândva în viața asta un science-fiction în limba engleză, cu acțiunea în spațiu. Sunt o mare fană a SF-urilor plasate în spațiu. Filmările le-aș face pe Pământ însă (haha), deși aud că se demarează în prezent o producție pentru care o mare parte din filmări va avea loc chiar în spațiu.
Filme românești care te-au marcat
Un film pe sufletul meu este un film care îmi oferă food-for-thought și care reușește să mă țină cap-coadă și să mă emoționeze. Dintre cele recent lansate în România la care am ‘vibrat’ puternic (exclud aici orice producție la care am lucrat), menționez Touch Me Not, Ana, Mon Amour, Sieranevada și Pororoca.
Critica de film autohtonă
Am câteva publicații de specialitate pe care le citesc cu drag – Film Menu, Films in Frame, Acoperișul de Sticlă – și sunt încântată de apariția unor noi voci în critica de film autohtonă, voci foarte tinere și foarte pertinente. Mi-aș dori să avem secțiuni de film în publicațiile media naționale și mai multe inițiative/emisiuni dedicate filmului pe micul ecran. Aș spera să avem cândva și o revistă de genul Little White Lies – cu un bun mix de recenzii de film comercial și de film de artă. Vor apărea, cred eu, noi inițiative, odată ce creștem ca piață și odată ce va exista în România o varietate de filme comerciale, de filme de gen, de filme de artă, de seriale și mini-series.
Industria în timp de pandemie
Faptul că anul 2020 s-a încheiat fără organizarea vreunui concurs CNC a blocat practic sau amânat demararea de noi producții. În străinătate, chiar și în țări vecine, s-au făcut toate eforturile pentru ca respectivele CNC-uri să organizeze concursuri, ba chiar s-au creat mai multe sesiuni în acel an în anumite țări. Chiar și lansarea unui concurs doar cu credite de dezvoltare (nu de producție), deci cu fonduri minimale, ar fi ajutat nespus cineaștii români – ar fi fost o gură de aer care ar fi putut asigura supraviețuirea unor case mici de producție și ar fi însemnat asigurarea unui venit, cât de mic, dar foarte necesar, pentru câțiva regizori și scenariști. Asta nu s-a întamplat din păcate. Cum nu s-a întamplat nici crearea vreunui fond special pentru susținerea costurilor legate de măsurile de protecție covid – astfel de fonduri au fost înființate în multe țări, dar noi, la doi ani de la debutul pandemiei, tot nu avem așa ceva. Și iată că producătorii noștri au mers mai departe, demarând și finalizând filmări, respectând toate regulile covid, asta traducându-se însă într-o mai mare presiune pe bugetele oricum foarte restrânse ale filmelor care au intrat în producție în acești ani.
Și s-a mai întâmplat ceva reprobabil: schema de ajutor de stat de tip tax incentive care fusese dată în funcțiune în 2018 și care atrăgea producții internaționale pe piața românească (schemă cu multiple efecte economice benefice) a fost blocată birocratic în tranziția acesteia de sub tutela unui minister sub tutela altuia și rămâne blocată în continuare la Ministerul Economiei. Casele de producție care se concentrează pe prestarea de servicii pentru proiecte de anvengură din străinatate se află în imposibilitatea de a returna partenerilor lor internaționali banii pe proiecte deja încheiate și auditate de ani buni, datoria statului român, contractată și cu acte-n regulă, totalizând peste 150 de milioane de lei. Problemele financiare create sunt imense, iar renumele nostru ca țară și ca partener deloc de nădejde nu știu dacă nu ne va bântui mult de acum înainte.
Regizorii noi
Tinerii regizori de la noi îmi par că se îndepărtează în număr tot mai mare de realismul social, își propun să facă comedii arthouse, comedii comerciale, filme suprarealiste, unii cochetează și cu realizarea de producții TV/VoD premium. Sper ca împreună cu celelalte generații să putem diversifica oferta și să creștem publicul pentru producțiile autohtone, și concomitent, să ne dezvoltăm industria, cu toată infrastructura de rigoare – legislație, asociații profesionale, joburi, training-uri, finanțări, sistem de distribuție.
Filmele românești și publicul
Deși nu m-am aplecat până acum spre producția de film comercial, concentrându-mă îndeosebi pe filmul de artă, mă bucur că există filme de factură primordial comercială precum și filme arthouse cu succes la box office și sper că voi auzi din ce în ce mai puțin mesaje de genul “nu văd film românesc, pentru că situațiile sunt mereu tensionate și tonul mereu grav”. Într-un peisaj filmic viitor în care vor exista din ce în ce mai multe filme de gen și producții comerciale în România, sper că publicul autohton se va apleca mai mult și spre filmele de artă sau spre cele aflate la intersecția dintre comercial și artă. Cred că e important să ne apropiem de public și consider că astfel avem șanse mai multe ca acesta să ne îmbrățișeze. E o mare bucurie când filmul tău e apreciat în străinatate, dar e cu atât mai dulce bucuria aia pe care o simți când ești apreciat și văzut acasă.
