Multi oameni inimosi acolo pe metru patrat, spune Andrei Dăscălescu despre cei care ajuta la vama Siret. Andrei a decis sa fie unul dintre ei imediat ce a inceput razboiul. Si-a pus proiectele cinematografice pe hold, si-a lasat copilul la rude si a mers cu partenera lui la vama. Scopul lui a fost sa ajute oamenii, dar a ales sa faca si fotografii, cu gandul ca vor ajunge la cine trebuie si vor mobiliza mai mult ajutor.
Apoi a trecut granita si a impartit manusi si caciuli celor care stateau la coada, insa n-a durat mult pana a ajuns in Cernauti, si in imprejurimi, cu ajutoare pe care le-a strans cu un grup de prieteni. Oamenii i-au asteptat cu lacrimi in ochi.
"Oamenii ne-au multumit si rasmultumit ca-i sprijinim. Auzisera deja despre cat de bine s-au mobilizat romanii si ne-au multumit si pentru faptul ca primim ucrainenii cu bratele deschise. A fost emotionant."
Mai multe ne spune Andrei, despre cum a fost drumul, ce l-a marcat cel mai tare, despre despartirile familiior si decizia personala de a se concentra mai mult pe ajutoare si mai putin pe fotografie.
Implicarea la granite
Prima data am mers in vama Siret, chiar din a 2a zi a conflictului. Am considerat ca am putut sa fiu de ajutor acolo pentru ca deja era multa lume care-si oferea sprijinul, cazare, transport, masa, dar era foarte putina organizare.
Apoi am mers in vama Sculeni, unde era un mare contrast.
Daca vama Siret era blocata de oameni cu bune intentii, la vama Sculeni era un singur tip, Ion, un moldovean stabilit la Iasi, care astepta cu o pancarta cu cazare gratis si cu un termos de ceai si sandwich-uri care se terminasera. L-am aprovizionat cu ce aveam prin masina, si am stat cateva ore cu el, am incercat sa-i ghidam si sa le spunem o vorba buna ucrainenilor care se opreau.
Dincolo de granite
Vazusem o poza care efectiv mi-a rascolit adancurile sufletului. Era o poza postata de Stefan Mandachi, cu coada de oameni care astepta sa treaca vama, pe jos, in viscol. Stiam ca lumea asteapta foarte multe ore si mi-a picat fisa ca exista acele pliculete incalzitoare la Decathlon – pliculete cu o substanta chimica, le freci in mana, se incalzesc si tin 6 ore.
Asa ca am cumparat toate incalzitoarele care erau in stoc la Piatra Neamt, si la Suceava, pentru care a contribuit si un ONG-ist din Germania. Apoi am mers la vama, am facut demonstratii cu ele inclusiv pentru vamesi, ca sa putem trece – atunci inca nu se ducea lumea cu ajutoare in Ucraina.
Unul din vamesi a insistat sa ducem aceste incalzitoare direct la un punct al armatei din Cernauti, dar am avut discutii; eu eram de acord, dar colegul meu ONG-ist, nu avea in obiectivele oficiale sprijinul armatei, insa am ajuns la o solutie de mijloc.
La coada care avea 6 km, am distribuit manusi, caciuli, gatare. Ne-am intalnit cu multi studenti indieni, pe care aproape am putea zice ca i-am salvat; erau complet nepregatiti pentru a merge kilometric pe vremea aia; le-am dat inclusiv manusi de copii.
Transporturile cu ajutoare
Pentru ca am tot postat fotografii de la vama in social media, am inceput sa primesc cereri concrete. A intrat in contact cu mine o tanara doctorita din Cernauti, care mi-a facut o lista de medicamente pe care nu le mai gaseste si de care pacientii ei aveau nevoie urgenta. O alta prietena, regizoare, mi-a facut liste pentru ea si prietenii ei, dar au ajuns la mine si liste generale, care circulau in grupurile lor din Ucraina.
Asa ca am pus cap la cap ce era pe liste, am umplut o duba si am intrat in Ucraina. Intre timp am primit si o solicitare pentru paturi pliante in orasul Mahala, unde e o comunitate romana si unde incepeau sa vina refugiatii din estul tarii, deci am mai adaugat inca o duba cu materiale de la Crucea Rosie.
In a treia trecere in Ucraina, pe 8 martie, am mers la 90 km de Cernauti, in Kamianets-Podilskyi, la un spital de copii.
Echipa
In prima vizita la vama am facut echipa cu partenera mea Paula – ne-am lasat copilul la rude si am pornit inspre Siret, apoi cu reprezentantul IsraAID Germany de care spuneam, iar transporturile le-am organizat cu o gasca de prieteni din Piatra Neamt: doi prieteni pasionati de off-road, patronul unui magazin de materiale electrice, care ne-a pus la dispozitie dubele si combustibilul, si in ultima vizita, un fost pompier.
La prima trecere dupa vama, am facut echipa si cu un translator - un pastor din Brasov, care venise sa ajute. Multi oameni inimosi acolo, pe metru patrat.
Drumul
Eu am tot zis ca nu ma tem, mai ales ca era o zona in care nu a ajuns razboiul, ci doar alarme. In schimb e foarte ciudat sa tot treci prin baricade, inclusiv acele dispozitive anti-tanc, facute din sina de tren, care sunt peste tot. In alta zona am vazut transee construite profesional, iar asta iti da fiori pe sina spinarii.
Dar cand ma gandesc ca prietenii mei din Kiev, dorm in fiecare noapte la metrou, m-as simti ipocrit sa-mi fie frica pe un astfel de drum.
Reactia ucrainenilor
Inca de la primul transport, am interactionat cu foarte multi ucraineni: am pomenit-o deja pe tanara doctorita, pe cealalta prietena, am mai mers la un ONG-ist, in comunitatea de romani, unde ne-am intalnit si cu comunitatea de evrei, plus la un centru de colectare.
Lumea se bucura, atunci incepusera sa vina si multe ajutoare, dar in orasul de langa Cernauti s-a vazut ca nu a mai ajuns nimeni inaintea noastra.
Oamenii ne-au asteptat cu lacrimi in ochi, ne-au multumit si rasmultumit ca-i sprijinim. Auzisera deja despre cat de bine s-au mobilizat romanii si ne-au multumit si pentru faptul ca primim ucrainenii cu bratele deschise. A fost emotionant. Directoarea spitalului a fost mai tot timpul cu lacrimile in ochi.
Ce te-a marcat cel mai mult
Desi am intrat de mai multe ori in Ucraina, pe mine cel mai tare m-a marcat randul de oameni care asteapta sa treaca la vama si am fost martorul foarte multor despartiri intre tati si copii, soti si sotii.
Pe langa aceste despartiri de barbatul din familie, ti se frange inima si ca oamenii aia trebuie sa plece din tara lor, sa lase totul in urma si sa mearga spre necunoscut.
Rolul fotografiilor
Se pot naste discutii interminabile despre cat de etic e sa arati copiii si familiile refugiate. Eu cred ca e important sa transmitem sentimentul asta de nedreptate pe care il vedem, celor care nu sunt acolo. Poate avea un efect pozitiv in a mobiliza si mai mult ajutor.
Totusi, eu m-am hotarat sa nu mai fotografiez in coada de oameni si sa ma concentrez pe ajutorul pe care il ducem si oamenii la care ajunge ajutorul.
