Odata cu inceperea razboiului, a intrat in mod de supravietuire, este alert la situatia din jurul sau, concentrat sa asculte si sa inteleaga povestile oamenilor pe care-i intalneste in Ucraina. Sa le fie aproape, cu empatie si intelegere a suferintei lor. Unde se duc oamenii cand fug din casele lor, ce iau cu ei, cum mai pot trai cei care raman, cum reactioneaza atunci cand suna alarma anti-aeriana? La toate acestea se uita atent si despre ele relateaza Mircea Barbu de pe front, chiar din prima zi.
Razboiul nu are nimic rational in el, nu poate fi explicat in cuvinte, razboiul este despre suferinta celor nevinovati, mai mult decat este despre arme, avioane si tancuri. Desi are experienta in presa de razboi, Mircea trece si prin momente grele zilele acestea. Scopul demersului sau il ajuta sa isi pastreze calmul si mintea limpede: nu este despre el, este despre oamenii prinsi la mijloc in acest conflict groaznic, iar lumea intreaga trebuie sa afle despre ei.
"Impreuna cu mii de refugiati am fost evacuati din Mariupol, chiar in ultima zi inainte ca orasul sa fie inconjurat de armata rusa. Undeva pe la miezul noptii, trenul s-a umplut de tot si controlorii au decis sa nu mai deschisda usile pentru cei aflati deja pe peron. Am auzit sunet de unghii pe tabla vagonului, atat de mare era disperarea".
Povestim in cele ce urmeaza direct din mijlocul razboiului cu jurnalistul independent Mircea Barbu, care relateaza pentru ziarul Libertatea. Se afla in Ucraina cu autorulota si se adaposteste pe unde poate.
Cand te-ai hotarat sa relatezi despre razboiul din Ucraina
In 2014, cand lucram ca barman in Londra si strangeam bani pentru un aparat foto cu care sa plec in zone de razboi. Faceam un curs de jurnalism acolo, mai fusesem un pic prin Siria si lucrasem cu BBC la cateva reportaje, dar nu ma consideram jurnalist neaparat. Atunci, in martie, cand rusii au anexat Crimeea, am fost singurul jurnalist roman care a reusit sa intre in peninsula si sa relateze de la fata locului pentru ziarul „Adevarul”. Dupa care am stat multe luni in estul Ucrainei, in Donbas, cand a inceput razboul la vreme respectiva si de atunci am tot revenit constant pentru diferite reportaje in zona.
Daca te referi doar la momentul actual, pot sa spun ca m-am hotarat prind decembrie anul trecut, cand vorbind cu oameni de aici din Ucraina, jurnalisti, activisti, dar cetateni simpli pe care i-am cunoscut in toti anii de cand vin aici, imi spuneau ca situatia se inrautaseste de la o zi la alta.
Ce a urmat
Am aplicat pe 28 decembrie pentru acreditare de presa cu guvernul ucrainean, procedura care a durat aproape o luna si ceva, dupa care pe 17 februarie am luat trenul de noapte Bucuresti-Chisinau si de acolo mai departe la Odesa. Pe 18 februarie eram la Odesa si vorbeam cu oamenii de aici care radeau de mine ca am venit pregatit pentru razboi cand totul va fi ok. 6 zile mai tarziu eram in Mariupol, in pline bombardamente. Aia a fost prima zi de razboi, moment pe care cred ca nu-l voi uita niciodata.
Pregatirea fizica si emotionala
Fizic sunt intr-o forma deplorabila. Nu ma pregatesc in niciun fel din punctul asta de vedere pentru ca nu vin aici sa fac pe militarul sau nici macar sa relatez despre „faptele eroice” ale armatei (oricare ar fi aia). Nu e genul meu de jurnalism si ma intereseaza prea putin numele si modele de tancuri, arme si avioane. Jurnalismul de razboi e despre oameni, despre civlii prinsi la mijloc si povestilor lor. Asa ca da, aici e nevoie de pregatire emotionala in adevaratul sens al cuvantului.
Pe langa cursurile pe care le-am tot facut in toti acesti ani de prim ajutor, am avut ocazia sa invat de la alti jurnalisti mai experiementati ca mine cum sa-mi gestionez emotiile. Sincer sa fiu, cat sunt aici, sunt atat de alert si concentrat pe a ramane in viata incat nu procesez totul emotional. Abia cand ajung acasa se vor aseza toate in mine. Mai mult sau mai putin firesc, desigur, in functie de capacitatea mea de asimilare a unor evenimente pana la urma traumatice. Sa stai 15 ore pe trenurile cu refugiati si sa auzi oameni cum bat cu pumnii in usile vagoanelor ca sa li se deschida nu e ceva ce poti aseza in tine emotional usor.
Realitatea, din interior
Realitatea de zi cu zi nu este doar ce vedeti la televizor sau ce cititi in presa, oricare ar fi ea. Ceea ce vedeti voi este o realitate comprimata in 3 minute de reportaj video sau un articol de 5000 de cuvinte. In realitate, sunt si multe momente moarte, in care astepti ore intregi pentru o aprobare de filmare intr-un buncar cu copii, sau un interviu cu cineva din apararea civila.
Si, desigur, oricat de ciudat ar parea, sunt si momente in care rasul se imbina cu plansul. Umorul este un mecanism de adaptare, iar ucrainenii, pana acum, in mare parte, au reusit sa ramana calmi si pozitivi. Ca sa-ti dau un exemplu, intr-una din serile in care ne-am adapostit la metroul din Kiev eu si colegii de la Recorder, am adormit pe podeaua rece de pe platforma. Pentru ca eram racit (cred ca am avut Covid, dar in momentul ala era ultima mea grija), m-am trezit din somn tremurand incontrolabil si inca sforaind. Colegei mele, traducatoarea cu care lucram, i-am distrus in acel moment un live pentru o televiziune unde intrase in direct de la metrou cu zgomotele mele. Evident ca toti am ras aproape incontrolabil de acel moment si cumva ne-am detensionat. Stresul e urias, iar eu ma adaptez ajutat si inspirat de valorile mele interioare si principiile in care cred. Sunt un idealist si asta ma face un jurnalist bun mai mult decat aptitudinuiile mele tehnice de a filma, scrie sau relata.
Momente care te-au afectat
Cel mai greu moment pentru mine a fost cand impreuna cu mii de refugiati am fost evacuati din Mariupol, chiar in ultima zi inainte ca orasul sa fie inconjurat de armata rusa. Am mers cu acei oameni pe tren o noapte intreaga. Era plin. Am stat pe hol, intr-un picior, rezemat de rucsac, iar cu fiecare statie prin care treceam trenul devenea din ce in ce mai plin. Pana cand, undeva pe la miezul noptii, trenul s-a umplut de tot si controlorii au decis sa nu mai deschisda usile pentru cei aflati deja pe peron. Stateam in statiile prin care nu inteleg de ce mai opream in liniste, inghesuiti in vagoane, in timp ce de afara auzeam oameni cum bateau disperati in usa implorandu-ne sa le deschidem.
Am auzit sunet de unghii pe tabla vagonului, atat de mare era disperarea celor ramasi pe peron sa plece din estul tarii in acele zile. E un sentiment oribil de vina sa stii ca tu ai un bilet de iesire din iadul ala si altii, printre care multe mame cu copii, n-au avut acelasi noroc. Insa experientele de genul asta, oricat de traumatice suna (si sunt), ma motiveaza sa continuu. Imi dau seama ca e important ca noi, jurnalistii, sa relatam de la fata locului despre dezastrele umanitare din zone de razboi. „Sa fim martori”, cum spunea Marie Colvin, una dintre cele mai bune jurnaliste de razboi din toate timpurile. Sa stai cu acesti oameni in cele mai cumplite momente are vietii lor si sa le dai o voce prin platformele media pentru care poti sa relatezi. Cu empatie si intelegere pentru suferinta lor.
Cum rezisti fizic
Doua saptamani am stat prin diferite hoteluri mai mult sau mai putin insalubre. Ca freelancer nu mi-am permis si oriucm nu as fi stat in hoteluri fitoase pentru ca nu acolo sunt povestile. In Kiev m-am cazat cateva zile bune intr-un hotel atat de ieftin in care daca voiam si fereastra era 5 euro in plus. Deasupra unui club de striptease, desigur. Acum am o autorulota inchiriata (multumesc, Lucian!), cu care ma deplasez dintr-un oras in altul. Ma coordonez cu autoritatile locale pentru un loc de parcare cat de cat sigur si incerc sa nu ies prea mult in evidenta. Nu mi-e teama atat de boombe sau rachete cat de cineva care ma poate jefui. Sa nu va imaginati ca astfel de comportamente au disparut. Din contra, in plin razboi, eu cred ca sunt mult mai frecvente genul acesta de incidente. De mancat mananc tot din autorulota. Mi-am cumparat din Romania, acum cateva zile cand am revenit pentru a lua autorulota, mancarea pentru 2 luni. Dar deocamdata, cel putin aici la Odesa unde sunt acum, cateva magazine sunt deschise si mai gasesti mancare. Painea e rationalizata la doua pe zi, dar oricum ar fi trebuit s-o reduc de mult, asa ca tot raul spre bine.
Impactul psihic
Pai cum ti-am spus. Momentan sunt in mod supravietuire. Nu procesez emotional tot ce se intampla. Sunt alert la situatia din jurul meu si concentrat sa ascult si sa inteleg ce-mi spunii oamenii pe care ii intalnesc. Acum nu e despre mine. E despre ei. Eu sunt aici pentru ca e o alegere personala. Si pot foarte usor sa ma urc in masina si sa conduc spre granita in orice moment (deocamdata). Ei nu. Barbatii intre 18 si 60 de ani nu au voie sa iasa din tara, iar multe femei cu copii pur si simplu nu au mijloacele financiare sau mobilitatea sociala sa poata fugi. Deci nu e despre mine acest conflict. E despre ei. Iar daca atentia pe care eu o primesc momentat pe retele de socializare si in media poate ajuta ca cei de acasa sa inteleaga mai bine ca Ucraina este in plin dezastru umanitar cu atat mai bine.
Psihic si emotional, cel mai mult ma ajuta sa cred ca oamenii chiar vor citi reportajele mele si ale colegilor mei si vor pune suficienta presiune pe cei aflati la butoane sa opreasca aceasta nebunie numita razboi.
Obligatoriu pentru siguranta in zona de conflict
Sa fii constient de ce se intampla in jurul tau. La cursurile pentru juranlisti de razboi unde am avut ocazia sa merg cu burse (ca la ce preturi sunt nu mi-as fi permis niciodata ca freelancer) inveti sa fii atent constant la imprejurimi. Se inchide McDonalds-ul? E timplul sa-ti faci provizii si sa-ti ridici nivelul de alerta. Nu mai e benzina la pompa sau sunt cozi? Pregate-te de o evacuare. S-a terminat painea? E timpul sa pleci de acolo sau sa te pregatesti pentru o situatie de supravieturie extrema intr-un oras asediat. Sigur, toate astea sunt exemple, insa semnele sunt mult mai multe si mai nuantate. Dar important e sa fii alert constant ca sa fii in siguranta. Sa te gandesti de doua ori inainte de orice deplasare dintr-un loc in altul, sa ai un plan bine pus la punct de comunicare, contacte bune in randul localnicilor in caz de ceva si, evident, resurse. Fizice, psihice si logistice.
Povesti de razboi
Toate povestile impresionante le gasiti in fiecare dintre reportajele mele din ziarul `Libertatea`. Acolo eu si colegii mei care sunt pe teren acum in toate punctele de frontiera am incercat zi de zi sa spunem aceste povesti.
Important in jurnalismul de razboi
Cred ca cel mai important e sa urmaresti firul uman al povestii. Sa ramai tot timpul cu personajele care construiesc naratiunea conflictului. E ca la un accident de masina pe care il vezi in reluare. Te uiti atent cine sunt cei care vin sa ajute si de ce, cine fuge si unde, ce se intampla cu victimele, ce fac autoritatile, observatorii de pe margine samd. Stii, noi stam aici si rationam razboiul zi de zi, in corespondente, relatari si interviuri. Dar el nu are nimic rational si nimic ce poate fi explicat pana la capat in cuvinte. E absurd nedrept si este o dementa totala ce se intampla intr-o zona de conflict. Iar vorbind in termeni logici despre aceste lucruri nu facem decat sa normalizam o situatie anormala. E important sa urmarim si aceasta lipsa de rational a conflictului. E un instrument care sper sa ne ajute sa oprim mai repede aceasta nenorocire.
Ce le spui celor care cred ca este fake ce se relateaza despre Ucraina
Nu am ce sa le spun. Eu pot doar sa le arat in reportajele video ce se intampla aici, dar nici asta nu cred ca i-ar convinge. Suntem atat de polarizati momentan incant nu cred ca daca le-as spune eu ceva si-ar schimba pararea. Oamenii care neaga ce se intampla aici au idei putine si fixe. Si nici cea mai mica dorinta sa inteleaga ceva din realitatea razboiului.
Invataturi din experienta ca jurnalist de razboi
Inca nu s-a terminat ca sa trag invataturi. Suntem abia la inceputul unui conflict care va dura o vreme. Cand voi avea niste concluzii, revin pe IQads sa va spun.
