Facem o pauză de la universul geopolitic actual și ne retragem într-o lume pitorească a geografiei literare, cu povești ale scriitorilor români despre relația lor cu propriile orașe, adunate și editate de Andreea Răsuceanu, în volumul ‘Cartea orașelor’.
Când unii oameni sunt fortați să-și părăsească orașele, când orașe sunt bombardate, literatura mărturisește despre profunzimea relațiilor dintre oameni și orașe. De altfel, în precedentul ei roman, ‘Vantul, duhul, suflarea’, multipremiat si nominalizat, Andreea explorează întâlnirile fatale dintre oameni și istorie:
"Am vrut să vorbesc despre destinele oamenilor obișnuiți, despre felurile dramatice în care istoria le deturnează existența. Din păcate, trăim din nou, chiar acum, un astfel de moment, și victimele sunt, ca întotdeauna, cei mulți și anonimi."
Povestim cu autoarea, totodată coordonatoare a seriei de literatură contemporană a editurii Humanitas, despre premisele noului ei volum, la care a contribuit cu propria idilă citadină, despre tripla ipostază în acest proiect, dar și despre temele ei predominante și literatura contemporană românească.
Cartea Orașelor
Volumul e al doilea dintr-o serie de antologii pe care am gândit-o ca parte din colecția de proză contemporană pe care o coordonez la Humanitas. Am vrut ca de data aceasta să fie un volum cu temă, și ideea o aveam deja, de aici la conturarea proiectului n-au mai fost decât câțiva pași.
Am vrut să arăt, pe de o parte, că există un potențial al locului, care poate fi pus în valoare într-o astfel de proză ”la temă”, dar și să-i provoc pe alți autori să se întoarcă în spațiile natale, să exploreze relația pe care o au cu acestea, într-un fel de exercițiu anamnetic, unul care s-a dovedit de o mare intensitate și cu încărcătură emoțională, așa cum o arată și textele rezultate.
Cum ai ales scriitorii
Am pornit dinspre conturarea unei hărți geografice, încercând să acopăr cât mai multe zone și orașe, dar am avut în minte și câțiva autori despre care știam că au manifestat interes pentru tema spațiului în literatură, sau au explorat-o deja în textele lor.
Le-am cerut să pornim de la ideea că literatura e capabilă să genereze imagini ale orașelor dintr-o epocă sau alta pe care cititorul să le asimileze ca fiind cele adevărate, în detrimentul imaginii lor reale, istorice, dar și că rolul textului ficțional e să alimenteze memoria locului. Să explorăm împreună în ce măsură literatura de azi poate ipostazia emblematic locul și să descoperim cum devine orașul real peisaj interior al scriitorului.
Am descoperit că multe dintre texte sunt străbătute de același filon nostalgic, mulți autori se întorc la perioada de formare, adolescență, prima tinerețe, la întâmplări emblematice petrecute în spațiul copilăriei, în special în anii 80 și 90.
Altele exploatează tema memoriei, istorice sau subiective, unele folosesc tehnici ca descrierea sau descrierea narativizată, pentru a obține un portret cât mai exact al orașului, în unele se mizează pe senzorialitate și atmosferă.
Editoare, prozatoare, critic literar
Nu a fost ceva neobișnuit pentru mine, trec mereu de la o calitate la alta cu ușurință, și cred că e chiar ceva benefic, și pentru scris, și pentru celelalte activități ale mele.
În general, mă ”decuplez” ușor, îmi place interacțiunea cu autorii, și am nevoie să mă întorc periodic la teorie și critică, pentru că scrisul la propriile romane poate deveni apăsător, te consumă.
E și un consum intelectual, dar mai ales unul emoțional, și atunci caut să-l echilibrez prin alte lucruri.
Fascinația pentru universul citadin
Mi-a plăcut mereu Bucureștiul, unde m-am născut și mă simt cel mai acasă. Îi pot înțelege și pe cei care preferă spații mai salubre, mai organizate, cu arhitecturi mai lineare și oameni mai amabili, răbdători și politicoși.
Totuși, abia în iureșul de aici, în amestecul neverosimil, simt că bate pulsul vieții cel mai tare, cel puțin pentru mine. E ceva care corespunde ritmului meu interior, m-am simțit întotdeauna perfect integrată în viața orașului, pe care o văd ca pe o prelungire a propriei mele vieți.
Bucureștiul s-a împărțit inițial pentru mine în două mari zone, ale caselor unde am copilărit: Balta Albă și Banu Manta, cu axa care le unea, traseul troleibuzului 79. Multă vreme ăsta a fost Bucureștiul meu, urcam de la gară în troleibuz și prin fața ochilor îmi trecea un bun eșantion din oraș, cu diferitele lui vârste și straturi de istorie culturală.
Apoi mai erau străzile din ”centru”, marile bulevarde, ca bulevardul Elisabeta, unde mergeam la cele câteva cinematografe care existau atunci. Îmi place să redescopăr mereu orașul, fie cu nostalgie după locuri deja cunoscute, fie în căutare de altele noi.
Dar cu adevărat inepuizabil mi se pare, firește, orașul literar, așa m-am hotărât să-l explorez.
Relația ta cu Bucureștiul
Bucureștiul rămâne pentru mine centrul lumii, oriunde aș pleca și pentru oricâtă vreme simt nevoia să mă întorc. E și locul unde scriu cel mai bine proză, unde mă regăsesc cel mai bine, unde îmi gândesc proiectele noi.
Dacă aș putea, mi-aș împărți timpul și viața între București, Istanbul și Paris, dar în ultimele două știu că n-aș rezista mai mult de câteva săptămâni pe an. În volum eu am o proză desprinsă din romanul la care lucrez, iar locul despre care am scris este zona Dâmboviței, a Pieței Unirii și a fostului cartier Uranus.
Mereu mi s-a părut că se întâlnesc acolo mai multe lumi: una moartă, definitiv ștearsă de pe harta orașului, mă gândesc la rămășițele cartierului Uranus, unde am și descoperit singura stradă, cred, bucureșteană unde nu mai locuiește nimeni, e un segment destul de lung cu case nelocuite, delabrate, un fel de ruine pitorești.
O alta e cea a clădirilor și caselor din jurul vechiului Tribunalul, o lume unde pare că nu se întâmplă nimic, în care pare că ceva din viața putredă, care mucegăiește lent a apei s-a infiltrat definitiv, ca și în existențele oamenilor, că toate lucrurile stagnează, lâncezesc, dar la final se regenerează, renasc sub alte forme.
Cam asta li se întâmplă și personajelor din proza mea, ”Oameni mai sănătoși, oameni mai fericiți”.
Abordarea disciplinei geografiei literare
A început cu cercetarea care a dus la apariția primului meu volum de geocritică, ‘Bucureștiul lui Mircea Eliade’. Elemente de geografie literară (2013), existau la noi doar în cărțile criticului Cornel Ungureanu, ample și bine documentate, dar axate mai degrabă pe un fel de regionalism literar, decât pe zona de teorie occidentală către care am mers eu.
Am făcut practic muncă de pionierat, intrând în legătură cu teoreticieni preocupați de geografia literară din întreaga Europă și consultând materiale intermediare, care aveau să devină cărți peste câțiva ani, apoi mi-am selectat elementele teoretice care se potriveau tipului meu de analiză.
M-a ajutat mult că toate acestea s-au întâmplat în cadrul unui proiect POSDRU, un postdoctorat care s-a desfășurat parțial la Paris, la Sorbonne Nouvelle, în cadrul unui grup de cercetare foarte activ și care a reușit să reunească, de-a lungul anilor, cei mai importanți specialiști din domeniu.
Pe urmă lucrurile au venit de la sine: au urmat volumul Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașulului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (2019, scris împreună cu Corina Ciocârlie).
Studiul la Paris
Au fost șase luni de libertate și de acumulări intense, am citit tot ce am găsit în bibliotecile universității, la BNF, am mers în arhive să consult vechi planuri ale Parisului, dar mai ales am avut șansa de a participa la întâlnirile grupului condus de profesorul Michel Collot, care mi-au lărgit mult perspectiva teoretică.
Vântul, duhul, suflarea
Există în carte câteva teme care mă preocupă de multă vreme: cea a dispariției și a modului în care o gestionăm, a relațiilor complicate dintre mame și fii/fiice, cu întreaga încărcătură de resentiment și frustrare pe care o implică, dar mai ales cea a felului în care uneori istoria bulversează iremediabil viețile oamenilor.
În centru se află experiența unui transfug, care încearcă să traverseze înot Dunărea la mijlocul ultimului deceniu comunist, și a familiei rămase în urmă, asupra căreia se repercutează consecințele acestui gest.
O familie cu doi copii care vor sfârși prin a căuta obsesiv imaginea tatălui lor, unul din ei încercând s-o recupereze prin intermediul incursiunilor la arhivele securității. Cel mai dificil a fost să mă documentez și să scriu această parte.
M-am documentat multă vreme, citind tot felul de mărturii ale unor frontieriști sau ale familiilor acestora, din cele câteva volume de acest fel care există, dar și din dosarele care se păstrează la CNSAS.
Sunt, în roman, și lucruri pe care le-am trăit, direct sau prin poveștile care circulau în familia mea extinsă, și am încercat să vorbesc despre această perioadă – ultimul deceniu de comunism românesc – cât mai sincer, dar și cât mai complet, așa încât m-am bucurat când criticii au remarcat că am reușit să ofer un ”document” al epocii.
Dincolo de toate astea însă, eu am vrut să vorbesc despre destinele oamenilor obișnuiți, despre felurile dramatice în care istoria le deturnează existența, pentru că mi se pare că nu percepem niciodată adevărata dimensiune a acestor tragedii. Într-un fel sau altul, ea ne rămâne străină, iar oamenii aceia, care au trăit-o, ne rămân necunoscuți. Despre ei este cartea mea.
Din păcate, trăim din nou, chiar acum, un astfel de moment, pe care nu îl mai credeam posibil la început de secol XXI, și victimele sunt, ca întotdeauna, cei mulți și anonimi.
Ce teme te preocupă
Teme legate de romanul la care lucrez, intitulat provizoriu Linia Karman, pe care l-aș numi un fel de road-novel contemporan, pe tema alterității și a recuperării identitare.
M-au interesat, de data asta, pe lângă întâmplările din planul contemporaneității, povestea integrării unor italieni într-un sat din sudul Moldovei, în secolul al XIX-lea, dar și datele existențiale ale unui personaj care apare și în ‘O formă de viață necunoscută’, prin a cărui biografie am intenționat să vorbesc despre perioada industrializării în România – multe dintre palierele deschise în primele două romane își vor găsi acum continuarea sau încheierea.
Literatura contemporană de la noi
O văd în întreaga ei diversitate, mai ales de când cele câteva colecții de profil au reușit să creeze o masă critică din care, cu siguranță, în timp se vor alege autorii care vor și rămâne. Mi se pare că există mai multe direcții, numeroase formule, stiluri, mize etc și asta e cel mai important.
Surprinzător mi se pare numărul mare al celor care vor să scrie și să publice, e o adevărată frenezie, care uneori riscă să devină inflație, pur și simplu. Nu pot să nu privesc cu luciditate lucrurile și să mă entuziasmez peste măsură: cantitatea nu e niciodată direct proporțională cu calitatea.
Există multă superficialitate, cărți care pur și simplu ar putea lipsi, la finalul cărora nu rămâi cu nimic, ca să nu mai vorbim de vocabularul sărac, de limba forțată, care pare calchiată după engleză, de joculețele și experimentele fără miză.
Sunt cărți ușurele, care intră mai ușor în atenția publicului (uneori și a criticilor, dar asta e altă discuție, mai lungă), pentru că le poți citi în metrou, până ajungi la serviciu – sigur că și acestea trebuie să existe, dar nu așezate pe raftul greșit.
E un moment în care există cu siguranță și mult potențial - nu întotdeauna acolo unde se reped unii să-l vadă, dar și foarte multă confuzie valorică. Parcă mai mult ca oricând primează interesele de grup, sunt critici partinici care scriu encomiastic despre prieteni și îi ”rad” pe dușmani, sau pur și simplu acționează în propriul interes, împingând în față autori pe care se va vedea că timpul nu-i va confirma.
În general, eu caut, îmi doresc să aduc în colecție și prozatori cu proiecte solide (nu mă refer aici neapărat la numărul de pagini sau la construcția amplă, acestea au devenit oricum rara avis), bine scrise, care au amprenta lor personală, pe scurt, cu un termen azi disprețuit, talent literar.
Important e că, pe lângă toate cele de mai sus, cumva se conturează destul de limpede un peisaj literar mai bogat decât acum 10-15 ani.
Planuri
Lucrez la ultima parte a trilogiei din care au apărut deja romanele ‘O formă de viață necunoscută’ și ‘Vântul, duhul, suflarea’. E o carte diferită de primele două, care are alt obiectiv și o mai mare preocupare pentru actualitate și social.
Dar, cum spuneam, mă întorc în bună măsură și în secolul al XIX-lea, pentru o reconstituire a epocii de după Regulamentele Organice, care e de fapt cadrul poveștii unei familii de emigranți italieni și a integrării lor în viața unui sat din Moldova.
Las aici un mic fragment din prima parte a cărții:
”O vreme am fost content writer, dar nu mi-a fost de ajuns să descriu peisajele ireale, insulele paradisiace, hotelurile luxoase, adevărate labirinturi ale wellness-ului și indiferenței, spații gata să te primească și să-ți șteargă memoria ultimelor luni de stres și umilințe. Voiam să fiu parte din ele, din proiectele fericite ale altora, dar mai era și altceva: așa aveam mereu o destinație, și perspectiva unui retur, un circuit perfect închis, liniștitor, care, în mod paradoxal, însemna că viața rămânea la fel deși se schimba mereu, că nu rămâneai pe loc în timp ce totuși stăteai opt ore în fața unui ecran aprins. Un simulacru, dacă n-ar fi fost și deplasările la destinații, dar erau, și mie-mi plăcea să călătoresc.”
