”Pe pandemie, cam toți am luat-o puțin razna”, spune scriitorul Adrian Schiop. Din punctul acesta, tot înainte: ne adaptăm, ne schimbăm, îmbrățișăm acest razna și vedem ce putem face mai departe. Pauza de normalitate e amânată momentan. Cei de la ARCUB, de exemplu, cer ajutorul artiștilor pentru a re-imagina Bucureștiul. Anul acesta au fost alese 33 de idei care să transforme orașul și să aducă mai aproape arta de locuitorii lui în cadrul programului Bucuresti Re:imaginat – Burse de idei pentru proiecte culturale organizat de Primăria Capitalei prin ARCUB.
Una din aceste idei este a lui Adrian Schiop, care propune redescoperirea istoriei orașului prin „Ferentari, cartier muncitoresc”.
Nu știu cum o fi fost în anii 90, dar acum Ferentariul e ultimul cartier muncitoresc al Bucureștiului. Ceea ce i-a conservat specificul muncitoresc e paradoxal renumele prost, faptul că clasa de mjloc a fugit de el, spune scriitorul.
Proiect finalist al Programul „Bucureşti RE:imaginat”, „Ferentari, cartier muncitoresc” este o inițiativă de schimbare a percepției cartierului și de conectare a oamenilor cu spațiul în care trăiesc. Vorbim cu Adrian Schiop în rândurile de mai jos despre planurile lui cu acest proiect, despre Ferentariul din cărți și din realitate, dar si despre pandemie și arta ultimilor ani.
Ferentari, cartier muncitoresc
In 2017, mi-am cumpărat apartament aici, profitând de faptul că prețurile erau la jumate în raport cu restul orașului. Nemaifiind presat de faptul de a face bani să plătesc chirie, am putut să mă afund în alcool, astfel că vreo 3-4 ani asta am făcut, să merg seară de seară la cele două terase de lângă mine. Or, oamenii care frecventau locurile alea erau în majoritate muncitori și vrând nevrând am fost martor la discuțiile lor, m-am pus la curent cu nemulțumirile, așteptările și regretele lor. Or, pe lângă inevitabilele conspirații geopolitice, discuțiile lor politice gravitau în jurul nostalgiei după socialism – nimic surprinzator aici, și în satul meu din Sibiu lucrurile stau la fel. Ceea ce m-a surprins e că și tinerii se împărtășeau din aceeași nostalgie, deși nu prinseseră perioada aia. A fost apoi un studiu comandat de PMB în 2018 unei echipe de sociologi-asistenti sociali-ong-isti vizând regenerarea urbană a Ferentariului.
Acolo mi s-a cristalizat ideea, că stai puțin, nu știu cum o fi fost în anii 90, dar acum Ferentariul e ultimul cartier muncitoresc al Bucureștiului – și că ceea ce i-a conservat specificul muncitoresc e paradoxal renumele prost, faptul că clasa de mjloc a fugit de el.
Ce își propune acest proiect
Fix asta, rebranduirea cartierului din paradis infracțional în cartier muncitoresc. Să recunoaștem, Ferentari este cel mai faimos cartier al Bucureștiului, mai faimos decât Cotroceniul, în ultimul sătuc din România se știe de el. Or, operațiunea asta de rebranding ar avea sorți de izbândă pentru că Giuleștiul și-a pierdut în percepția publică identitatea asta de cartier muncitoresc (Rapidul, CFR-ul...), după ce a fost colonizat de clasa de mijloc.
Pentru interior, mă interesează să fac ceva în acord cu așteptările și identitatea oamenilor care-l populează. Pentru romi, de pildă, perioada socialistă este o epocă de aur de securitate existențială și economică, fără precedent și postcedent capitalist, momentul când – dincolo de politicile asimilaționiste ale statului – s-au simțit respectați și mai puțin excluși. Ideea mea e simplă: dă-le oamenilor povești în care se regăsesc, dacă nu vrei să-i vezi ducându-se, din cauza frustrărilor economice și hegemoniei narațiunilor de dreapta, în masă spre AUR - care joacă foarte pervers, recuperând ideologia naționalist-ceaușistă, dar deturnând-o spre extrema-dreaptă. Rețeta a fost patentată deja de Vadim – nostalgie după național-ceaușism condimentat cu bigotism ortodox, vigilantism anticorupție și populism de dreapta. În Ferentari AUR e foarte popular și trebuie făcut ceva cu asta.
Sediul AUR de pe Intrarea Ogradei, aflata in proximitatea strazii iacob Andrei
Ca să dau un exemplu - pe urmele celorlalte cartiere bucureștene, și adăposturile din stațiile de autobuze s-a umplut cu eroi interbelici și intelectuali ilustri. Ceea ce e greșit, oamenii de aici nu rezonează la povești de astea, li se rupe ca de exemplu Brătienii au deținut o parte maricică din cartier (amplasamentul Autobazei Zețari, terenul fostei fabrici Autobuzul, retrocedat urmașilor familiei Brătianu și intrat pe mâna rechinilor imobiliari). In loc să le vorbești de fam. Brătianu Ion, Ciuma Roșie și Regele Mihai, mai bine le vorbești pe panourile alea din stațiile de autobuze despre istoria intreprinderii Autobuzul sau a blocurilor în care locuiesc. Sau despre muncitori recompensați cu medalii pentru mici idei – cunosc pe cineva care a fost detașat la construcția Centralei Nucleare de la Cernavodă și răsplătit cu un ordin de merit. De asemenea, colega mea de proiect Crina Mureșanu, născută și crescută în Ferentari, are povești foarte frumoase cu rudele ei în socialism – îmi amintesc una cu femei rome din cartier care s-au tras una pe alta și s-au dus să lucreze la o fabrică de ulei. In plus, identitatea muncitorească a cartierului începe dinainte de război, aici funcționând mici ateliere, o fabrică de cărămidă, iar Stadionul Rapid 2 de pe Veseliei se numea Stadionul Muncitoresc, funcționând și ca gazdă a unui bal muncitoresc anual (acolo s-au cunoscut Elena și Nicolae Ceaușescu).
Bloc de garsoniere de pe strada Iacob Andrei. Au fost construite ca locuinte de serviciu pentru muncitorii detasati la constructia Bucurestiului, iar in anii 70 au adapostit refugiatii chilienii in urma loviturii de stat a generalului Pinochet
Etape de realizare
Acuma documentez proiectul, vorbesc cu oameni. Pe unele zone am deja povești, pe altele nu – cum ar fi faptul că Ferentariul e poarta de intrare în București a oamenilor săraci (în special din Giurgiu, Slobozia, Ialomița, Teleorman) încă din anii 90, după Revoluție. Clujul e de pildă oraș închis pentru săraci din cauza chiriiilor prohibitive. Bucureștiul nu, și asta datorită Ferentariului și părții sărace a Giuleștiului (Giulești-Sârbi). Cu un salariu de job în supermarket și o chirie în Ferentari, te descurci; în Cluj mori de foame. Țin neapărat să exploatez asta, să glosez pe mitologia asta capitalistă „Bucharest Dream”, faptul că Ferentariul oferă o șansă săracilor de a-și face o viață în București, de a sălta social.
Intr-o reuniune cu echipa de proiect de la PMB am aflat că proiectele care au câștigat se vor realiza prin parteneriat public-privat, deci trebuie să caut niște finanțatori pentru a intra în faza a 2a a proiectului. Mă îndoiesc că marile firme private se vor grăbi să bage bani într-un proiect care într-o formă sau alta reabilitează socialismul, o să zică ce-i cu țicneala asta? S-ar putea să am mai multe șanse la firme chinezești, China are o imagine nemeritat de proastă, în pofida relațiilor diplomatice excepționale din socialism. Mă gândesc că ei n-ar strâmba din nas la proiectul meu care recuperează istoria clasei muncitoare.
Trebuie de asemenea să sap în arhive – pe zona de accidente de muncă, istoria urbanistic-arhitecturală fiind documentată deja de un arhitect, Andrei Voinea.
Idei de panouri
Cele ieftine, care se pot pune în stațiile de autobuz (istoriile cu eroi anonimi din clasa muncitoare, istoria blocurilor roșii de pe Calea Ferentari, primul cluster de blocuri construit în socialism pentru toată lumea); plăcuțe la blocurile de pe Iacob Andrei care au găzduit chilienii refugiați în urma loviturii de stat a generalului Pinochet; istoria uzinei Autobuzul marcată printr-un panou.
Oricum, proiectul meu nu e scump – cel mai scump ar fi un monument cu muncitori morți în accidente de muncă din socialism și anii care au urmat, amplasat în Parcul Ferentari. Un astfel de monument am văzut în Toronto – frumos si foarte sobru, pe care erau trecute numele, data morții și cauza morții muncitorilor, câte unul pe an, începând parcă cu 1900.
Ar merge de asemenea realocat/scos de la naftalină un monument sculptural cu muncitori din comunism (unul fără trimiteri ideologice explicite), imposibil să nu mai existe pe undeva vreunul abandonat și nedat încă la topit. Arta publică socialistă era artistic net mai bună decât vomele anticomuniste sau whatever, construite în București. Ar costa doar transportul, recondiționarea și reamplasarea.
Muncitoare rome la Fabrica Tricodava, intr-o pauză de muncă (din colecția Crinei Marina Mureșanu)
In proiect eu si Crina Mureșanu suntem cu documentarea și poezia de pe panouri. De punerea în scenă a poeziei se va ocupa arhitectul Cătălin Berescu, colegul nostru din proiect, el cred că ar avea mai multe de spus despre asta.
Adăpost stație de autobuz de pe Prelungirea Ferentari (Vadul Nou)
Ferentariul din cărți
Ferentariul e prezent în două cărți. În prima, Soldații, am apăsat pe imaginea stereotipă a cartierului, cu marginali, oameni ai străzi, consumatori de droguri, vagabonți și șmecheri. În a doua, l-am prezentat cum l-am descoperit de la terasa doamnei Jana, drept cartier muncitoresc. Cumva, imaginile astea două se completează, chit că în al doilea cam reîncălzesc ciorba – tot homosexualitate, tot Ferentari. Deci și dacă aș mai avea ceva de spus ca artist despre Ferentari, mă opresc aici.
E destul de probabil ca următorul meu proiect să fie ceva în legătură cu China zilelor noastre. Funcționez pe obsesii care mă țin și două cincinale, fără să știu unde duc: așa a fost cu manelele, pentru care am început să fac un gen de activism încă din 2005. Obsesia asta m-a făcut să mă mut în Ferentari în 2009, să mă bag la un doctorat în 2010, să public un roman despre asta.
Acum obsesia e China, citesc exclusiv chestii despre China, economie, sociologie, istorii ale artei post49, literatură – citesc inclusiv cărți sponsorizate de ei, gen Partidul Comunist Chinez în 100 de concepte cheie sau Studiu asupra gândirii lui Xi Jinping în Noua Eră. Din zona asta cel mai mult mi-a plăcut o carte apărută în 87 la Editura Politică (actualmente Humanitas), Deng Xiaoping, Opere alese (1975 - 1984). Îmi place la nebunie cum gândea omul ăsta: deși folosește limba de lemn comunistă e foarte precis și la obiect în ce spune, limbajul lui e net mai plin de sens decât cel al birocrației bruxelleze. Incredibil de inteligent omul. Față de Mao am rezerve, îmi place ce-a scris înainte de 49 - după, e prea multă retorică ideologică, pare că se-nvârte-n cerc; avea geniu politic, dar ca gândire economică era praf. All in all, sunt la început, nu știu unde o să mă ducă obsesia asta.
Cum s-a schimbat zona
S-a schimbat mult de când a venit Piedone, însă schimbările lui nu mă încântă deloc – fiindcă indiferența autorităților a transformat Ferentariul în poate cel mai verde cartier al orașului, cu jungle tropicale de copaci crescând nestingherite între blocuri. In sfârșit, mie mi-e frică de primarii care vor să schimbe fața orașului, care au inițiative, îi prefer pe cei care nu fac nimic – fiindcă dacă decid să facă chestii, betonează spații verzi transformându-le în parcări sau tund parcuri și le fac să arate kitsch ca niște curți bavareze cu troli și pitici (vezi parcul IOR de ex).
Pe scurt, în București, un primar gospodar e o calamitate urbanistică, să te ferească D-zeu de un primar cu inițiative. În timpul mandatului lui Florea, oamenii s-au simțit abandonați de autorități, ăla băga bani în zonele mai burghezuțe ale sectorului. Nu știu să fi călcat vreodată prin cartier, i se zicea Fantoma. Or, abandonarea Ferentariului l-a ferit de intervențiile astea cretine, spre nemultumirea locuitorilor, care vroiau un cartier ci-vi-li-zat, la fel de urât și trist ca restul orașului. E ceea ce a făcut Piedone, punând strategia pe motor turbo. În niciun an, a transformat complet zona în care locuiesc, a distrus spațiile verzi și le-a transformat în parcări, defrișând fără nicio autorizație de mediu copaci, tăind drumuri de acces fără acordul poliției rutiere – pe scurt, cu o întârziere de 10 ani, Ferentariul a intrat și el în anii 70 ca restul orașului, în epoca de glorie a mașinii personale pe benzină. Pe lângă asta, a înlocuit gardurile joase din jurul blocurilor și le-a înlocuit cu unele inalte de 1,70-1,80 m care-ți lasă senzația de grădină zoologică, te aștepți să vezi dincolo de ele o girafă păscând.
Însă locuitorii adoră parcările alea nenorocite, betoanele, aleile cu dale noi-noute, zic da domle, uite un primar care face în sfârșit ceva și pentru Ferentari. Jocul ăsta populist prinde fantastic, în Ferentari e cred cel mai iubit primar de până acum: n-are scrupule să le dea pe săturate oamenilor ceea ce-și doresc – parcări, alei de beton – și în plus comunică cu cetățenii, postează des cu el filmulețe pe teren, glumind cu băbuțe, trăgând de urechi coordonatorii echipelor de muncitori, zorindu-i. Există chiar și un grup de discuții pe facebook unde locuitorii pot intra în dialog cu primăria și unde primarul își postează comunicatele și filmulețele de promovare.
Statia de autobuz Rocar de la Zăbrăuți (B-dul Pieptanari). In spatele zidului de beton apărut anul acesta, se află terenul fostei Fabrici Autobuzul
Cum e privit cartierul
Că drogați, că hoți, că periculos, că asistați, se știe poezia.
Arta românească din ultimii ani
Arta generațiilor de după mine e din ce în ce mai politică, mai angajată pe stânga. Nu mai identifică PSD cu Ciuma Roșie (dar nici cu stânga, anyway), le plac manelele, n-au pus botul la petarda anticorupției și #rezist, admirația pentru Statele Unite a devenit temă de boomer, pe același palier cu mașinile 4x4. Ce m-au surprins e că mefiența asta la discursurile proSUA nu e însoțită de tematizarea socialismului chinezesc și a Chinei, la dracu, în 5 ani o sa fie noul hegemon mondial, America miroase deja a cadavru. China e un subiect inexistent chiar și pe cele mai racordate la contemporaneitate zone ale culturii. Mi se pare că deocamdată alerg singur pe culoar. Ceea ce bizar.
Ce a adus bun și rău criza eclanșată de pandemie
De rau: a accelerat spargerea scenei culturale de stânga în secte din ce în ce mai intransigente, practic a declanșat un război civil care, în numele purității ideologice, vedea agresori și agresoare în cele mai pure și corecte ideologic zone ale stângii. Pe pandemie, cam toți am luat-o puțin razna, iar în plictiseala izolării, un scăndăluts înviora atmosfera ca o bășină în sala de la TNB la un spectacol plictisitor.
Mai e ceva – Marx spune că austeritatea amorsează solidaritatea în interiorul unui grup social căzut în precaritate. Teoriile de dreapta susțin invers, că amorsează haos și lupte darwiniste pe resursele limitate dratic. În cazul stângii culturale au funcționat teoriile de dreapta: pentru că pandemia a tăiat masiv din finanțări, datul darwinist la gioale și bătăliile au degenerat într-un haos ca-n Revoluția culturală a lui Mao.
De bine – că m-am lăsat de băut.
