A documentat realitatea de la Vama Siret, a văzut de aproape disperarea, tristețea și durerea oamenilor obligați să își părăsească viețile și casele. I-a văzut răsuflând ușurați, când au scăpat de pericol și de frig, și au început să mai zâmbească, când s-au simțit în siguranță. Florin Ghioca este unul dintre fotojurnaliștii care au surprins în imagini povești ale refugiaților ucraineni.
Cât timp a fost acolo, s-a implicat și ca voluntar pentru ajutorul oamenilor care au fugit din calea războiului. A făcut pachete pentru ei, a cărat materiale, a dat sute de telefoane pentru a ajuta oamenii vulnerabili să primească ce aveau nevoie ori să ajungă în siguranță în alte țări.
”Oamenii vulnerabili sunt la fel peste tot: au priviri speriate, obosite, au o tristețe aparte. Sunt impresionanți. Și cele mai impresionante au fost mamele și bunicile care au izbucnit în plâns odată ce au realizat că au scăpat din iad”, spune Florin.
Florin s-a bucurat cel mai mult când a aflat că doamna Tamara, o mezzosoporană de 96 de ani și nepoata sa Elena au reușit să ajungă în Austria, după trei zile de stat în România, zeci de telefoane și voluntari mobilizați de el. Povestim cu Florin Ghioca despre experiența sa de la granița României cu Ucraina.
Decizia de a documenta realitatea de la graniță
A fost o decizie spontană: m-am oferit voluntar să însoțesc autocarul Teatrului Național din București, trimis cu ajutorul actorilor, care au organizat această cursă la Vama Siret prin intermediul sindicatului lor. A fost ideea lui Mihai Călin, susținută de toți colegii. Am vrut să documentez la fața locului situația și, pentru că sunt și fotograful TNB, am plecat alături de colegul Gabriel Mioc, care a condus peste 1.000 km autocarul care a adus la București zeci de refugiați. Au fost ucraineni, turci, nigerieni, armeni, indieni. Cu toții sunt oameni care au fugit din calea unui război absurd și nedrept. Zilele trecute am fost și până la Vama Albița, la granița cu Republica Moldova, de unde iarăși ne-am întors cu autocarul plin, după ce am dus acolo ajutoare, cu sprijinul mai multor oameni sufletiști, care le-au strâns și care au organizat transportul.
De la fața locului
Nimic nu cred că te poate pregăti emoțional. Mă așteptam la ceva mai mult la fața locului, în sensul în care mi-ar fi plăcut ca autoritățile să se implice mai activ din primele zile. Erau mulți voluntari, ONG-uri, erau cei de la SMURD, polițiști, jandarmi, translatori și preoți, însă am senzația că uneori au fost depășiți. Cel mai prost am stat la capitolul transport, pentru că au fost cazuri de hipotermie, studenți indieni cărora li s-a făcut rău așteptând la coadă să fie îmbarcați în microbuze și autocare. Insuficiente pentru numărul mare de refugiați în acel moment.
Ce te-a surprins
Generozitatea și puterea de mobilizare a societății civile. Faptul că am întâlnit voluntari care n-au dormit nopți în șir pentru a ajuta. Nu mă așteptam la atâta compasiune, mai ales după doi ani de distanțare…
Povești de război
La început nu am vorbit cu cei pe care îi fotografiam, pentru că mi-am dat seama că trec prin momente grele, sunt traumatizați, sunt șocați de ceea ce li se întâmplă. Nu e deloc ușor să lași brusc totul în urmă, să îți lași familia acasă, să îți iei copilul de mână și o valiză și să pleci oriunde vezi cu ochii, fără să știi ce te așteaptă.
Ulterior au început să zâmbească, după câteva ore petrecute împreună în autocar. Era cald, le-am adus jucării și carioci de colorat copiilor, dulciuri, șosete groase, așa că ușor-ușor am început să mai povestim. Mi-au arătat prin ce au trecut, poze și filmări din orașele lor, case, școli și grădinițe distruse de bombardamente. Unii din Harcov mi-au spus că deja au pierdut prieteni și oameni dragi. O doamnă mi-a arătat clădirea universității unde a învățat, cu acoperișul căzând în flăcări. E cumplit să nu știi ce e acasă, sau dacă mai ai o casă când te vei întoarce, dacă mai ai mâine soț, părinți, bunici, prieteni….
Experiența
Am mai fost în centre de refugiați, în cele din Grecia sau în Teritoriile Palestiniene. Am fost de șase ori în Afganistan. De data asta a fost altfel, pentru că am fost acasă, în România. I-am văzut pe români ajutând. Însă oamenii vulnerabili, care au nevoie de ajutor, sunt la fel peste tot: au priviri speriate, obosite, au o tristețe aparte. Sunt impresionanți. Și cele mai impresionante au fost de data asta mamele și bunicile care au izbucnit în plâns odată ce au realizat că au scăpat din iad.
Cum ai rezistat fizic acolo
Frigul este inamicul principal la graniță. Nu prea am mâncat, pentru că e destul de multă adrenalină și nu prea simți nevoia să mănânci. Am fost inclusiv la un supermarket, la un moment dat, dar de obicei am mâncat pe apucate. Nici nu mai știu ce, ca să fiu sincer. Am locuit în Suceava, la un hotel, într-o camera rezervată mai din timp de cei care au sprijinit această deplasare. Apoi, pentru că planul inițial de a aduce studenți indieni la București a picat din cauza blocajelor de la Otopeni, am mai stat o noapte și am luat o altă cameră. Din fericire, am fost norocoși, am găsit una liberă. Pe net nu mai era nimic disponibil în tot județul. Nu am de ce să mă plâng din punctul ăsta de vedere. Sunt oameni care au făcut și trei zile pe drum fără să aibă un pat unde să doarmă sau un duș, ori mâncare caldă. Fiecare dintre ei este un mic erou, pentru că au rezistat fără să se plângă. Și mă refer aici mai ales la copii.
Cum ai reușit să îți păstrezi mintea limpede
Să știi că te cam „ia valul”, nu ai timp pe moment să cugeți prea mult. Mai ales dacă te implici. Eu am ajutat și la pachetele pentru refugiați, am cărat lucruri, am dat zeci și sute de telefoane pentru a ajuta diverse persoane să primească cele necesare sau să ajungă în diverse locuri. Pe unii i-am ajutat să ajungă în alte țări. Așa că nu prea am avut timp să mă gândesc la lucrurile astea, iar noaptea eram suficient de obosit cât să cad lat imediat.
Moralul
Moralul mi l-am ridicat cu fiecare om pe care am reușit să îl ajut. Cel mai mult m-am bucurat când am aflat că o doamnă, Tamara, o mezzosoporană de 96 de ani, a reușit să ajungă în Austria împreună cu nepoata ei, Elena, după aproape trei zile petrecute în România. Pentru ele am dat zeci de telefoane, am mobilizat prieteni și voluntari din Botoșani, am vorbit la Consulatul maghiar, la ambasadă, la firme de transport, am păstrat legătura pe whatsapp tot timpul. Bucuria a venit odată cu „Dear Florin, we’re through, once again, thank you!”. Mici victorii care m-au bucurat teribil. Și au fost mai multe. Acum mă felicit că am un abonament cu multe minute internaționale incluse. Nu credeam că o să le folosesc într-un asemenea scop.
Credit foto: Gabriel Mioc
La ce te gândești când îți vezi fotografiile
La faptul că imaginile mele ajung la niște oameni care vor vedea poveștile triste din spatele lor și, odată impresionați de ele, vor face ceva. Orice. Pentru că orice gest binevoitor față de oamenii ăștia este mai mult decât binevenit! Și încă e nevoie de multe asemenea gesturi.
