Sever Andrei Bârzan a terminat UNATC-ul în 2010, la secția actorie. S-a cunoscut cu Ionuț Oprea la distanță de un an după aceea, când acesta din urmă venise la București, pentru master. Așa au ajuns ei doi să lege nu doar o prietenie, ci și o pasiune comună pentru voluntariatul artistic și alte forme de implicare socială. Atunci când Ionuț, sibian de origine, a decis să se mute efectiv în cartier și să pună pe picioare trupa PlayHood și Studiourile Ferentari, Sever i s-a alăturat, mai întâi ca membru al trupei de improvizație Backstage Boys.
Între timp, Sever a devenit un adevărat mentor pentru copiii din Ferentari, prin atelierele sale trecând nume precum Toto sau Niko G. Deși crescut într-un alt cartier, Sălăjan, Sever s-a atașat în ultimii ani de comunitatea din Ferentari și încearcă să contribuie, când și cu ce poate, la mai binele copiilor de aici.
Nimeni din cei care întreprind acolo activități cu copiii nu așteaptă nimic în schimb. Adică, satisfacția sau schimbul pe care îl primim este să vedem că cineva, 3-4% din ei se ridică și pleacă, ies din cercul ăsta vicios și își iau joburi și tot restul, spune Sever.
Sever e actor, improvizator, dramaturg și sound designer, fondator al grupului Facem virale și membru al trupei de impro Backstage Boys. Are o experiență de peste 10 ani pe scenă și autorul atelierelor de improvizație în penitenciare. „Beyond Bars” și „Past Tomorrow”.
Am stat de vorbă cu el despre experiențele personale avute în cadrul proiectelor și atelierelor, despre autenticitate și valori, despre promovarea culturii și creativității locale prin intermediul unor tineri sensibili și mișto.
Prima oară în Ferentari
Cred că acum 5 sau 6 ani, prin intermediul lui Ionuț Oprea, care deja lucra la Școala 136. Am ajuns ca să susțin niște ateliere de improvizație pentru copii. Mai predasem improvizație doar la adulți și la adolescenți, însă experiența din Ferentari nu s-a putut compara cu nimic altceva. Pentru că eu venisem și-mi propusesem niște lucruri și am dat piept în piept cu o realitate la care nu mă așteptam.
Ce fel de realitate?
Păi, poveștile lor, ale copiilor de acolo... unele sunt înfiorătoare. Plecând de la problemele pe care le știm ale cartierului, până la felul în care ele se perpetuează în familie. Toate astea au un impact foarte nasol asupra copiilor. Pentru că mulți dintre ei nu știu că există alternativă. Ei au senzația că aia e viața și că așa se întâmplă lucrurile, că aia e normal și că alea sunt opțiunile.
Misiunea ta
Eu nu mă consider un om care a schimbat vieți, dar Ionuț Oprea da. El a schimbat vieți. Ceea ce-a făcut Ionuț, în primul și-n primul rând, mai ales când a fondat trupa PlayHood, a fost să le arate copiilor ăstora că se poate și altfel. A avut o putere extraordinară de a aduna în jurul lui oameni care să vină în sprijinul acestei perspective. A adus fotografi, traineri pe improvizație, traineri pe muzică, a încercat din răsputeri să obțină diverse sponsorizări, instrumente muzicale, etc.
Sistemul în care lucrezi cu copiii
Cei care suntem acolo lucrăm pe bază de voluntariat. Doar la primul meu proiect nu a fost voluntariat. Era oricum un proiect al Policy Center și am beneficiat acolo de niște onorarii. Dar asta a fost atunci. Pe urmă, a venit partea de voluntariat și pentru noi. Ionuț a fost voluntar de la bun început, prin simplul fapt că el a construit acolo acel spațiu, Studiourile Ferentari, și a fondat trupa PlayHood.
Acum, din câți copii a avut (el ar ști să dea un număr), sigur că nu poți să-i salvezi pe toți. Nu poți să-i salvezi nici de ei înșiși uneori. Nu poți să-i salvezi de familie, de mediu. Însă merită, pentru cei câțiva care chiar reușesc.
Primul contact cu tinerii cartierului
Am avut, cum spuneam, acel proiect prin Policy Center la Școala 136, unde Ionuț susținea ateliere de teatru, iar pe mine, pe Ștefan Huluba și pe Iulian Sfircea, toți trei membri ai trupei de improvizație Backstage Boys, ne-a solicitat pentru ateliere de teatru de improvizație.
Experiența a fost una extrem de interesantă, pentru că tu vii cu ceva în cap acolo și nu se mai brodește nimic cu nimic. În sensul în care dai piept în piept cu o realitate și realizezi că ceea ce ți-ai propus tu trebuie regândit - și trebuie regândit pe loc, în funcție de nevoile și necesitățile participanților. E foarte adevărat și foarte trist, în același timp, că erau foarte mulți copii care nu știau să scrie și să citească. Și nu erau de școală primară, adică aveau 14-15 ani. Și atunci, acela e momentul în care îți regândești întreaga platformă pedagogică și în care te recalibrezi tu în funcție de ei.
Este și povestea lui Toto, printre alții...
Da, și el mi-a fost cursant la aceste ateliere. Toto, care e acum în Ghetto Gang, cântă trap. Și Niko G, care acum activează în trupa de teatru feminist Giuvlipen și e și cântăreață. Dar asta spun, e foarte interesant și n-are cum să nu te-atingă momentul în care tu vii cu un „film” și descoperi la fața locului o realitate care n-are nicio legătură cu filmul pe care ți l-ai făcut tu. Și trebuie să te adaptezi și să te calibrezi și să vezi cum poți stabili, în primul rând, comunicarea cu ei.
Programul
Este în funcție de perioadă, ca să zic așa. Activitatea are loc în mod constant, dar nu cred să existe o ordine a felului în care se desfășoară lucrurile. Sunt perioade mai aglomerate, perioade mai relaxate. Sau perioade în care se întâmplă mai multe lucruri deodată, sau unul singur, sau, uneori, niciunul. Eu îmi câștig existența ca actor de teatru. Pe lângă activitatea asta de voluntariat, trebuie să performez și eu însumi pentru mine. Atât pentru nevoile mele artistice, cât și financiare. Eu nu pot, bunăoară, să mă bat cu pumnul în piept și să spun că activitatea mea de la Studiourile Ferentari a fost una prodigioasă.
De câte ori am avut posibilitatea să particip cu ceva acolo, am făcut-o fără discuție. Spre exemplu, chiar când s-au deschis Studiourile, am compus o melodie care să anunțe faptul că spațiul respectiv s-a deschis. Totodată, scopul melodiei (Zi de bine) era crowdfunding-ul. Și am filmat-o chiar acolo, în Ferentari. Cu câțiva ani înainte mai făcusem asta, cu succes, când Ionuț și Niko G și-au donat ziua de naștere tot în scopul susținerii activității de acolo.
Cum faceți rost de echipamente
Aici, tot Ionuț are cea mai mare contribuție, pentru că se ocupă de lucrurile astea. Ideea e că lucrurile nu pot rezista la nesfârșit prin „ne descurcăm”. Pentru că asta nu-ți asigură niciun fel de continuitate. Cea mai importantă activitate care ar trebui susținută și sprijinită prin orice mijloace și de către oricine este, de fapt, continuitatea. Orice activitate cu copiii necesită sprijin, unii pe fond extraordinari, dar extrem de traumatizați de mediu, de familie. E nevoie de voință politică pentru tipul ăsta de sprijin.
Comunicarea cu părinții
Relația cu tutorii cade tot în sarcina lui Ionuț. Există, evident, această comunicare pentru că vorbim despre niște minori. Și consimțământul pentru participarea la respectivele activități, precum și acordurile de tip GDPR, trebuie luate. Pentru că nu se poate fără.
Vin și părinții la avanpremiera spectacolelor?
Da, da. Din ce știu, la toate spectacolele pe care le-a coordonat Ionuț, au venit. Unii dintre ei, în momentul în care văd despre ce este vorba, asta fac: îi susțin pe copii și îi sprijină. Dar mai mult decât o susținere și un sprijin moral, nu prea au ce să le ofere altceva.
Un episod care te-a impresionat
Da. Pe mine m-a impresionat, la un moment dat, ceva petrecut la o filmare. Erau doi copii acolo și filmam noaptea, că așa s-a brodit programul. Și știu că era vreo 4 dimineața, ieșisem puțin în față, la aer, când a apărut un domn în vârstă, destul de agitat. S-a uitat așa, a văzut Studiourile Ferentari, s-a asigurat că e unde trebuie și m-a întrebat: „Cutărescu, e înăuntru?” Zic, „Da, da, îl chem imediat”. „Nu, nu-l chemați! Voiam doar să mă asigur că este acolo. El mi-a zis că vine aici și filmează. Și vă rog să mă credeți, eu îl cresc singur. Eram foarte îngrijorat să nu mă mintă că el vine aicea și să nu fie cu nu știu ce anturaje sau golani... dacă e aici, e bine”. „Dar îl chem...”. „Nu, nu, nu-l deranjați”. Și a plecat...
Era 4 dimineața și omul ăsta venise de acasă să se convingă că băiatul e acolo. Era super agitat la început și a plecat foarte liniștit că băiatul e acolo, că eu i-am confirmat că băiatul e acolo.
Un „adăpost” pentru viețile lor complicate
Da, mi-e teamă că da. De aici îți poți da seama și de anumite neputințe ale lor, ale adulților. Că asta cu anturajul e un fenomen foarte des întâlnit acolo. Și e greu de combătut. Și atunci apar și astfel de oameni, care chiar sunt responsabili. Dar iarăși, vorbim de un bunic care-și crește un nepot. Singur! Din ce trăiesc? Dintr-o pensie. Fix singuri în junglă...
Cel mai recent proiect al tău la Studiouri
Ultimul lucru pe care l-am lucrat a fost o melodie pentru unul din spectacole. Și vreau să spun că m-am simțit absolut minunat să lucrez cu ei. Îmi dăduseră o variantă demo și atunci am zis, hai s-o facem mai catchy, s-o facem să sune mai bine. Am analizat-o din mai multe puncte de vedere, și ca text, și ca melodie.
Am lucrat în studio cu Miki, care e un băiat extraordinar de talentat și de bun, și care are acum în jur de 19-20 de ani. Este un copil care a învățat singur tot ce înseamnă inginerie de sunet la Studiourile Ferentari, care a învățat singur să facă muzică. Un autodidact. Știu că am avut vreo două sesiuni, 6-7-8 ore, dar nu am simțit când a trecut timpul. Pentru că sunt extrem de creativi și sunt ca un burete.
Ce a ieșit
Eu le-am spus, asta e părerea mea, asta e opinia mea, aici ar trebui să facem așa și-așa. Dar, dacă nu o simți, nu o face. Eu nu am venit aici să-ți zic cum să faci. Eu am venit aici ca să-ți ofer o părere. Să am o părere despre cum am putea face lucrurile mai bine. Pe de altă parte, eu nu vreau să-ți schimb ție stilul sau amprenta. Un mentor sau trainer nu trebuie să facă așa ceva. Ceea ce trebuie să faci e să potențezi amprenta lor! Adică, dacă reușești să vezi potențialul unui om și al unui produs, pe ăla trebuie să-l amplifici. Trebuie să funcționezi ca un amplificator, trebuie să scoți de la el. Lucrurile, clar, trebuie să vină de la el.
Motivația
Nimeni din cei care întreprind acolo activități cu copiii nu așteaptă nimic în schimb. Adică, satisfacția sau schimbul pe care îl primim este să vedem că cineva, 3-4% din ei se ridică și pleacă, ies din cercul ăsta vicios și își iau joburi și tot restul. Dar eu cred că dacă lucrurile pe care le faci - și care chiar îți funcționează și ies - nu le împarți cu cei care chiar au nevoie, e degeaba.
Interviul de față a apărut în urma proiectului “Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru, unde adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă.
Autorul interviului, Vlad Roșianu, este un tânăr pasionat de fotografie și teatru, actor în trupa PlayHood.
„Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna și zona urbană marginalizată Ferentari.
