[Profesori altfel] Irina Căpățînă: Îi las pe elevii mei să se împotmolească, să învețe să se descurce, să se revolte, să spună ce le trece prin cap, să gândească, să fie ei. Și nu îi judec

Prezentări de personal branding pentru hangiul din „Moara cu noroc”, bloguri pentru personajele din „Povestea lui Harap-Alb”, scrisori către scriitori, campanii de mental health cu eroii din „Ion” sunt câteva dintre proiectele pe care Irina Căpățînă le face cu elevii săi. Predă literatura altfel, pentru că este un profesor altfel. Unul dintre cei care știu să își facă materia interesantă, chiar și pentru elevii care nu au în planurile lor academice și profesionale literatura.

Într-o vreme în care profesorii nu mai au toate informațiile, pentru că multe sunt pe internet, la îndemâna elevilor, ea spune că rolul unui educator este să-i învețe să ajungă la ele, să știe să le analizeze, să le folosească.

”E greu pentru unii din profesori, e ca o abdicare, dar, în realitate, e doar o necesară updatare a profesiei așa cum se întâmplă în orice alt domeniu. Dacă pe copil îl strivești cu erudiția ta, l-ai pierdut. Va fi complexat, frustrat, va refuza dialogul de teama de a nu se face de râs cu neștiința lui”.

Irina Căpățînă a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Craiova, specializarea română-engleză și a făcut un Master în comunicare interculturală. Predă limba și literatura română la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova, liceu în care a fost și elevă.

Un mare câștig al pandemiei ar fi putut să fie autonomia elevilor, crede Irina. Elevul autonom este cel care își organizează procesul de învățare conform nevoilor sale și studiază mult independent. Nu s-a întâmplat acest lucru, desigur. Iar asta pentru că mulți profesori au transferat școala fizică în online cu ”copy-paste”, făcând totul mai dificil pentru elevi.

De ce profesor și nu altceva

N-am răspuns la întrebarea „de ce profesor și nu altceva?”. E ca și cum ar trebui să explic de ce am astigmatism, de ce scriu cu dreapta sau de ce mi-e teamă de zborul cu avionul....Toate astea fac parte din mine. La fel și a fi profesor. Cred că nu știu să fac altceva. Dar asta am aflat-o mai târziu. În „cruciala” vacanță din clasa a XI-a spre a XII-a, când a venit vremea alegerii facultății, prin 1996, pentru că aveam în spate mulți ani de olimpiade de română, n-a existat decât varianta Literelor. Oricum nu mă vedeam atunci profesor, facultatea purta în ea altă promisiune: a lecturilor, a descoperirilor, a întălnirilor cu profesori care nu respirau decât literatură.

Nu m-am făcut profesor în cei patru ani de facultate, după cum nu m-am făcut nici la terminarea lor, acum 21 de ani. Mă fac profesor de 21 de ani. Și asta mi se pare cea mai faină stare de „agregare” profesională.

Obișnuiesc să mă imaginez în timpul orelor ca propriul meu elev. Și ce elev incomod sunt: am de comentat, mă cam plictisesc, îmi place să contrazic! E mecanismul meu secret – a fost mecanismul meu secret până acum:) prin care reglez, adaptez, inventez o profă cât mai apropiată de așteptările celor din fața mea. Sau măcar sper... Uneori, elevul nu e mulțumit de profă (ai vorbit prea mult, n-ai ascultat pe toată lumea, ai crezut că le va plăcea și lor ce-ți place ție), alteori, merg acasă și, chiar dacă nu mă întreabă ai mei „ce ai făcut azi la școlă”, le spun eu că am avut niște ore de română super tari. Cam așa mă fac eu profă în fiecare zi!

Primii ani la catedră

Se poate să fi fost teama, se poate să fi fost entuziasmul, dar nu mai știu nimic despre prima zi la catedră. Pot să refac cele mai multe dintre primele întâlniri cu majoritatea claselor pe care le-am cunoscut, dar această primă zi a mea ca profesor este o enigmă. Sper să nu fi fost severă, să fi arătat înțelegere, să fi glumit cu copiii. Cine mai știe? Mi-a fost greu să intru în pielea adultului de 22 de ani care e responsabil pentru elevii săi de 16-18 ani. Asta a fost o mare provocare – să găsesc un relativ echilibru între nevoia de a mă mai copilări și obligația de a ține strâns hățurile obștescului „proces instructiv-educativ”:) Dar nu cred că am trăit doar eu dilema aceasta a începuturilor la catedră, e mai curând o etapă obligatorie a „trecerii”, a devenirii profesionale. Așa cum la 17 ani e greu să iei o decizie care să-ți modeleze definitiv (în cele mai multe cazuri) viitorul, și la 22 de ani e apăsător să treci brusc pe modul „profesionist”.

Învățăturile începuturilor

Am învățat că la catedră trebuie să știi să negociezi. Aflasem asta doar teoretic la cursul de pedagogie. În practică, mi s-a părut nedrept. Mai ales, când am înțeles că trebuie să negociez „știința mea de carte”. Multul pe care îl aveam în minte trebuia să fie porționat și esențializat, ca să ajungă la clasă și asta a fost foarte dureros. Îmi amintesc și acum planurile de lecție. Începeam prin a croi cele mai documentate activități pentru analizele de texte și sfârșeam renunțând, pe rând, la o interpretare critică, apoi la alta și tot așa. Acum, îmi sunt foarte recunoscătoare că am știut să „tai” și să îndur. În câțiva ani, am făcut pace, am încheiat negocierile și mi-am văzut de treabă așa cum trebuie, adică așa cum au copiii nevoie. Adevărul e că facultatea mi-a pus în brațe o licență în filologie, dar m-a lăsat să mă descurc singură în predare, în comunicarea cu elevii, în tot acest ecosistem care este școala.

Îmi amintesc din pregătirea examenelor din primii ani – titularizare, definitivat, grad II – de mantra conținuturilor de psiho-pedagogie: „particularitățile psihologice și de vârstă ale elevilor”. Cătă realitate neștiută și câte provocări nu intră aici! Despre care nu înveți nicăieri mai bine decât în anii petrecuți în clasă. Una peste alta, în primii ani de învățământ, am pornit „doldora” de literatură, dar „boboc” în felul meu la trebi de aiestea (metodică și pedagogie), vorba lui Creangă. Ce am învățat curând a fost că îmi place mult să vorbesc cu copiii. Despre orice – îmi spunea o elevă că i-am știut toate căzăturile, entorsele, zgâriturile pe care le-a făcut la volei în anii de liceu. Vorbim despre frați, despre animalele de companie, despre vacanțe. Iar ei simt că există cu adevărat pentru omul de la catedră. Asta nu mi-a spus-o nimeni în facultate.

Învățământul românesc - atunci și acum

Era, ca și acum, între căutarea de sine și rătăcire :) Într-o deplasare labirintică spre un model, că e cel austriac, că e cel finlandez, că e unul condimentat cu o viziune europeană...și tot așa...Învățământul nostru a fost și este un „melting pot”, în care combinațiile generează adesea reacții alergice cu efecte pe termen lung. În alt registru metaforic, învățământul românesc e într-o inerție permanentă față de toate sistemele de referință. Declarativ, inima școlii noastre pulsează pentru nevoile intelectuale, sociale, afective ale elevului, pentru a-l echipa cu toate competențele esențiale pentru viață. Practic, însă, suntem „puțin” ocupați cu livrarea de conținuturi, pentru că „asta e programa și ne așteaptă, în curând, examenele”. Acesta e „sistemul”. Un univers curios în care unii dintre noi – destul de mulți – nu ne regăsim și, din fericire, nici nu depunem eforturi în acest sens :).

Școala în care predai

M-am întors de unde am plecat, cum s-ar spune. În școala în care am crescut. E un sentiment minunat și o responsabilitate enormă să împarți simbolic, peste ani, în amintire, aceeași atmosferă cu profii tăi, să descoperi cum se vede lumea nu doar de la bancă spre catedră, ci și invers, în exact aceleași locuri în care ai trăit toate emoțiile lucrărilor, ascultărilor și ale orelor-spectacol. Am avut câțiva profesori care s-au confundat cu liceul, cu istoria lui recentă, lor le sunt datoare prin tot ceea ce fac acum, la rândul meu, ca profesor.

Buzeștiul e o școală cu spirit, unică prin nume și prin ethos. Care nu e doar al performanței reconfirmate an de an la nivel național, e, mai ales, al legăturilor care se creează aici de generații. Cei care vin la Buzești sunt copiii și nepoții absolvenților de Buzești, la plecare sunt prieteni, iar peste ani, mulți se regăsesc în familii extinse. Vin pentru performanță, pentru competiție și pleacă de aici cu un spirit, cu un blazon și cu o istorie. Eu am învățat în Buzești, ca elevă, ce înseamnă rigoarea, disciplina, organizarea, efortul, am învățat că greșelile nu sunt un capăt de drum, că notele nu sunt un pașaport pentru succes, că drumul e mai important decât destinația, am învățat să stau pe picioarele mele. Cam asta e și „agenda” mea de profesor, sper să-mi reușească...

"Faceți așa pentru ca așa va zic eu"

Nu merge deloc, se împotmolește grav :). Mai ales dacă profesorul vine în fața lor doar să le predea o materie. Zilele în care el era deținătorul privilegiat al informațiilor sunt istorie. Tot ce vor să știe elevii e la îndemâna lor în telefon, în laptop. Rolul nostru e de a-i învăța să ajungă la informație, să o verifice, să o analizeze, să o interogheze, să o provoace, să se folosească de ea, să-i găsească locul și să-i înțeleagă relevanța în viața lor. E greu pentru unii din profesori, e ca o abdicare, dar, în realitate, e doar o necesară updatare a profesiei așa cum se întâmplă în orice alt domeniu. Dacă pe copil îl strivești cu erudiția ta, l-ai pierdut. Va fi complexat, frustrat, va refuza dialogul de teama de a nu se face de râs cu neștiința lui.

În toți acești ani, am învățat că elevii fug de profesorii sufocanți (materiile lor sunt doar unele din multele pe care le studiază), de cei comozi (ei vor provocări la fiecare oră), de cei indulgenți (copilului trebuie să i se spună care este nivelul lui adevărat de cunoștințe). Cum să-i stimulăm? Nu ne trebuie vreun joben magic, eu zic că avem nevoie de răbdarea și înțelepciunea de a inversa în timpul jocului direcția întrebărilor. Un elev care întreabă e un elev care se implică în propria învățare, e un elev câștigat, un elev independent. Dacă îl fac să întrebe și în afara orei, pot spune atunci că „am avut o zi super bună la birou”:). Și sunt privilegiată că am multe asemenea ore!

Pe limba noilor generații

Copiilor le place să fie provocați, să fie surprinși de o temă neașteptată, de un proiect inedit. Mie îmi place să numesc asta „provocările care nu există pe Google” :): prezentări de personal branding pentru hangiul din „Moara cu noroc”, bloguri pentru personajele din „Povestea lui Harap-Alb”, scrisori către scriitori, campanii de mental health cu eroii din „Ion”, TikTok-uri cu Vitoria și Maitreyi, twitterature cu marele Gatsby... Și astea sunt zile tot excepționale „la birou”!

Ca să pot vorbi „pe limba mea” (adică despre literatură), trebuie să-i conving că știu să vorbesc aceeași limbă cu ei. Adică să le spun că am cont pe TikTok și pe cine urmăresc, să-i întreb despre vreun meci de fotbal, să le povestesc despre tot tenisul pe care-l urmăresc, să le cer și să le dau recomandări de filme și seriale, să ascult când vorbesc despre pasiunile lor, să le povestesc despre lucrurile de care mă tem, să mă intereseze ce gândesc despre un subiect de actualitate, să le anunț o știre și tot așa...

Chimia profesor-elevi

De la toate astea de mai sus, îi conduc firesc spre literatură. Totul se leagă, totul e în literatură și în exersarea gândirii critice. Orele mele nu se întâmplă fără astfel de inserturi. Nu mi imaginez altfel. M-aș plictisi și eu, nu numai ei :). Așa se construiește și chimia de care vorbești. Și mai e ceva important: o materie e îndrăgită de elev când se convinge că ea e relevantă pentru viața lui, chiar dacă nu are niciun loc în planul lui academic și profesional. Și asta nu se întâmplă decât dacă eu, profesorul, înțeleg că materia mea nu e materia supremă, dar e o materie pe care o pot face cea mai plăcută. Cum știi că la literatură e... chimie? :) Când copii care se pregătesc pentru medicină, pentru business, pentru informatică îți spun după niște ani: „mai știți cînd am vorbit despre,....?”

Stilul tău de predare

O să-ți spun un secret, altul :)... Urăsc „legendarele” comentarii și nu le pot ierta unor profi că omoară frumusețea predării literaturii române dictându-le și cerându-le de la copii, în evaluare. Știu că nu e o afirmație comodă, dar e sinceră și eu așa sunt cu materia mea – sinceră. Literatura din caietele elevilor mei se scrie în scheme, e esențializată, deprindem analiza de text în mod algoritmic. Se întâmplă așa, pentru că așa am învățat de la doi profesori din liceu. Pe unul l-am admirat și îl prețuiesc pentru libertatea pe care mi-a dat-o și încrederea pe care mi-a arătat-o în vremea aceea. Acesta a fost Proful de română care stăpânea ca nimeni altul ceea ce azi am numi prelegerea de tip „crash course”: ne-a explicat „Testament” în cinci întrebări, ne-a desenat „Joc secund”, ne-a limpezit, în cadrane, „Luceafărul”.

Pe celălalt l-am respectat, dar m-am temut de el (ca mai toți filologii de la mate-fizică). Acesta a fost proful de mate, care, recunosc, după atâția ani, s-a străduit degeaba să mă învețe integrale, și derivate, și teoreme. În schimb, ce am învățat eu prețios din matematica sa a fost că totul trebuie demonstrat și că asta e minunăția din spatele acestei materii. Datorită lor nu pot să dictez. Dar pot să-i fac pe copii să învețe să demonstreze ce și de ce cred despre texte. Ce cred ei! Nu ce au crezut alții, adică pleiada de critici literari ale căror citate sunt încă înghesuite prin comentarii triste (pe care le citesc și mai tristă la bac). Prin ele, copilul nu înțelege textul, cum s-ar putea argumenta în apărare, înțelege că părerea lui nu contează și nu e necesară. Un fel rețetă perfectă pentru „a ucide o pasăre cântătoare” sau pentru încurajarea plagiatului, că tot e un subiect actual și sensibil.

Super-puterea ta de profă

Uite, răspunsurile la întrebările astea sunt într-o arhivă personală în care păstrez urmele trecerii lor prin școală și prin istoria mea de profă. Sunt feed-back-urile de dinainte ca practica aceasta să devină „instituționalizată”, sunt scrisori de final de liceu, fotografii ale devenirii lor ca elevi, conversații pe Whatsapp. Sunt remediile pentru toate momentele de îndoială sau de nemulțumire de mine. E esențial pentru un profesor să poată să se vadă prin ochii elevilor lui. Așa am aflat că sunt un „movie teacher” (nu și atunci când le dau teste de lectură!), că ar fi fost în stare să plătească pentru orele de română din clasa a noua dacă n-ar fi fost elevii mei, că sunt transparentă ă în a-mi arăta emoțiile și semnul clar că mă supără ceva e atunci când îmi dau ochii peste cap (și asta când nu purtam masca :))), că se simt în siguranță la orele mele (un lucru la care profii nu știu, sincer, cât se gândesc și care m-a emoționat foarte tare când l-am aflat) sau că nu li s-a mai întâmplat să le trimită un profesor un mesaj cu emojiuri personalizate... Dar dincolo de toate astea, din ce îmi spun ei, aș zice că super-puterea mea e că îi las pe elevii mei să se împotmolească, să învețe să se descurce, să se întrebe, să se revolte, să pună la îndoială, să caute, să se copilărească, să fie maturi, să spună ce le trece prin cap, să gândească, să fie ei. Și că nu îi judec. Iar după o mărturisire dragă de acum câțiva ani: la ora de română vraja „Expecto patronum!” din „Harry Potter” a devenit o realitate...Sunt grele confesiunile acestea, obligă, sperie chiar. Dar apoi îmi amintesc că e un loc special al școlii unde există inscripționată o replică din „ Dead Poets Society” pe care două fete minunate mi-au făcut-o cadou la absolvirea lor. Trec zilnic înainte de ore pe lângă ea.. Îmi vorbește constant de tot ceea ce trebuie să mă străduiesc să fac pentru ei...

O privire asupra școlii românești

Școala de acum e cu lumini și umbre. Sunt multe. Și unele, și altele. Și pe unele, și pe altele le hrănesc profesorii, elevii, părinții, autoritățile. N-aș putea să spun că arată așa sau așa, pentru că ar fi contra unuia dintre principiile pe care le transmit elevilor mei: nu generalizăm, nu punem etichete, gândim în context, recunoaștem nuanțele. Pe câtă disponibilitate pentru nou au foarte mulți dintre colegii mei peste tot în țară, pe atâta inerție mai există încă sub forma periculosului „pe vremea mea”. Dar „vremea noastră” nu are cum să fie doar una, noi suntem ai mai multor vremuri., ai mai multor prezenturi. Nu merge „escapismul” acesta educațional, nu merge nici comoditatea, nici rutina, nici autosuficiența, Schimbarea are nevoie de mai multe puncte de plecare, sincronizate toate aici, până la importul de diverse modele din alte țări. Modelele funcționează, pentru că se hrănesc dintr-o mentalitate colectivă, dintr-o viziune socială. Care nouă ne lipsește. În 2019, am propus unei clase a noua o analiză de videoclip. Am ales „Pe de rost” de la Vama. Pentru că pe lângă discuția în siajul temei „Școala”, am urmărit să-i fac să descopere cum receptori diferiți decodează diferit același mesaj, am transformat exercițiul din clasă într-o temă pentru părinți. Adulții au scris despre această nevoie – coerența societății în valorizarea școlii, redescoperirea prestanței. Desigur că sunt multe variabile la mijloc. Dar respectul altora e chemat de respectul de sine, nu cred că se poate schimba ceva altfel.

Din pandemie

Autonomia ar fi putut fi câștigul cel mai mare al școlii din pandemie. Elevul autonom, care ia parte activ la educația sa, care învață să nu mai aștepte tot de la profesor, care are inițiativă, își organizează în funcție de nevoile sale procesul de învățare, munca intelectuală independentă. Nu cred că s-a întâmplat decât parțial. Acolo unde și profesorii au înțeles rapid această nevoie și au fost înțelepți în a împuternici elevul în aceste privințe. Din păcate, pentru unii transferul în online a însemnat doar „copy-paste” al școlii fizice, iar rezultatul nu a fost autonomia, ci îndepărtarea elevului de tot acest proces.

Învățarea reciprocă e și ea pe lista marilor schimbări. Profesorii au învățat mult de elevi, dacă ne gândim numai la capitolul competențelor digitale. Apoi, profesorii au învățat mult de la profesori. A fost și este în continuare un lucru minunat că au apărut comunități de practică în mediul online, că profesorii au creat oportunități reale de învățare pentru colegii lor, că s-au întămplat cursuri de formare pentru nevoile reale, nu doar pentru cele „administrative”.
Cât despre răul online-ului – izolarea socială, anxietatea și pierderea motivației – fără a nega sursa lui primară este și produsul felului în care am gestionat noi, adulții procesul învățării în tot acest timp. Alergarea prin materie – meteahnă a școlii fizice și obligație dictată de instabilitatea structurii anilor școlari ne-a făcut să ignorăm în numele unui aparent scop nobil nevoile sufletești ale copiilor. Îmi amintesc cum obișnuiam să fac felurite exerciții de ice-breaking, de la jamboarduri cu gifuri ale momentului, până la melodii ascultate împreună, fără să simt că-mi sacrific în vreun fel ora. Erau și pentru mine momente necesare.
Una peste alta, am învățat și n-am învățat noi toții din experiența asta, dar marcați suntem, fără îndoială.

Posibile scenarii post-pandemie

Școala noastră este oricum numai previzibilă nu :). Spre ce mi-aș dori eu să se îndrepte? Spre o regândire a tot ce înseamnă evaluare. De la evaluarea formativă și până la cea sumativă prin examene naționale, de la evaluarea elevului și până la cea a profesorului. Mă simt dezarmată în fața unui segment al subiectului de bac, de pildă și greu înghit propria-mi trădare, pentru că trebuie să schimb macazul muncii de până atunci pe altarul „eseului” de la subiectul III. Eu nu găsesc acolo gândirea critică, nu găsesc relevanța pentru elev a textului literar, nu găsesc plăcerea lecturii din anii de liceu. Atunci, în clasa a XII-a mi-e un dor teribil de întrebările libere ale clasei a X-ași a XI-a: „doamna, spuneți sincer, vă place sau nu Otilia?”, „doamna, dumneavoastră sunteți de acord cu Gheorghidiu?”, „doamna, puteți să-l iertați pe Allan pentru ce i-a făcut Maitreyiei?” sau actuala „ce personaj ar purta sau nu mască, doamna?”. Când evaluarea va fi cu adevărat despre și numai despre competențe – dar nu din acelea deghizate – , când vom renunța la procente de note în medii de admitere în liceu, când o să ne scuturăm de obsesia tezelor semstriale, atunci cred că vom respira normal în școală.

Generațiile viitoare

E un loc comun că școala trebuie să fie pentru mâine și nu pentru azi, dar ce ne facem când școala e pentru ieri? Ne place sau nu, generațiile pe care le vom crește se vor confrunta mai mult decît o facem noi cu provocările climatice, provocările sănătății mintale, atitudini sociale noi, comunicarea, gestionarea informației, mediul virtual. De aceea vor avea nevoie de certificările la finalul unui ciclu de învățământ care să vizeze cu adevărat abilitățile de viață, de „networking”, pentru a se conecta cu cei care știu, care au informația – nu doar din spațiul școlii și cu cei care au nevoie de abilitățile lor astfel dobândite. Și, nu în ultimul rând, vor avea nevoie de joc, pentru că transformarea învățării în joc maximizează efectele, motivează, consolidează. Și peste toate astea, va trebui să fim cu ochii deschiși spre starea lor de bine, să ne amintim noi, cei formați la lumina „școlii vechi” de idealurile umaniste: elevul care va fi de folos lumii lui e elevul cu minte sănătoasă și cu un trup pe măsură, profesorul care îi va fi de folos elevului e profesorul-interacțiune, flexibil, creativ și, mai presus de toate, sincer.