Vlad Bolocan are 40 de ani și a venit în Bucuresști acum 18 ani, din Chișinău, unde a absolvit Jurnalism și Comunicare, exact înainte să se mute. Aici a absolvit recent Psihologia. La Chișinău a lucrat puțin de tot în presa scrisă și la TV, câțiva ani în radio făcând de toate – de la știri la emisiuni de divertisment și a mai lucrat în relații publice pe niște proiecte.
Din primele zile m-am pus pe scris mesaje, dat telefoane cu zecile, cu sutele – să conving artiști să-și aducă arta acolo, fie că era vorba de muzică, fotografie, spectacole de club, lansări de carte.
După ce s-a mutat la București a lucrat pentru o firmă de construcții și energie pentru care a petrecut și vreo jumătate de an în Turkmenistan. După aia a fost ajutat să deschidă un pub, Londophone, pe care l-a închis la exact zece ani de la deschidere. Un loc mic, dar care a fost gazda a sute de evenimente culturale de care își aduce aminte cu drag. Londophone s-a închis după 10 ani, fix în momentul în care trebuia, spune Vlad. De vreo trei ani se ocupă de un loc nou – Londohome, un loc a cărui denumire se va schimba în curând.
Primii ani în România
Am simțit din primele zile un handicap pe care-l simt și acum – mult mai puțin, dar îl simt. Faptul că n-am făcut nici liceul, nici facultatea la București a însemnat să ratez ocazia de a mă integra organic. Cînd ești nevoit vrei-nu vrei să te prezinți zilnic într-un loc, într-o perioadă a vieții în care te formezi și să te vezi din nou și din nou cu aceiași oameni, ajungi să dezvolți un anumit tip de relații. Te poți împăca, te poți certa, dar în timp se dezvoltă un anumit tip de relații. Cînd te muți într-un loc nou după facultate e foarte diferit. Chiar dacă ai colegi faini la muncă, nu e același lucru – toți sunt mai pe treabă, mai pe familie, comunicarea e mai formală și nu mai împărtășești aceleași experiențe și în același fel.
Ideea primului bar Londophone
Toată lumea își dorește să aibă un bar, la un moment dat. E ca o sufragerie în afara casei. Dacă reușești să-ți și câștigi existența în acest mod – e și mai bine. Când s-a ivit oportunitatea s-o fac – m-am aruncat, nu m-am gîndit de două ori. Dacă aș fi stat să cântăresc mai bine, să fac calcule, șansele-s mari să nu mă fi apucat și ar fi fost păcat. Am vrut să fac ceva inspirat din cultura britanică pentru că m-am format muzical cu Beatles și Pink Floyd. În perioada în care am deschis exista și acel val puternic de redescoperire a muzicii și culturii anilor 1960, deci se aliniau niște lucruri. Apoi, mi-am dorit foarte mult să fac un nu-pub, un loc care să fie și să nu fie o afacere. Bineînțeles, economic vorbind totul trebuia să zbârnîie de disciplină, chiar dacă din afară nu trebuia să se vadă, dar acest economic trebuia să aibă unica miză de a prelungi existența pub-ului, nu să devină un scop în sine.
Din primele zile m-am pus pe scris mesaje, dat telefoane cu zecile, cu sutele – să conving artiști să-și aducă arta acolo, fie că era vorba de muzică, fotografie, spectacole de club, lansări de carte. Pe atunci, în afară de Green, nu erau multe spațiile mici care făceau asta. Lumea era destul de neîncrezătoare – cum adică să faci concerte într-un spațiu atât de mic? N-o să reușești. Toți vedeau concertele ca pe un lucru de scenă mare. Toți, dar nu chiar toți. Încurajat de prieteni care stăteau de multă vreme la Londra și care-mi ziceau că acolo au loc concerte în spații de trei ori mai mici, am zis să insist. A fost un număr important de trupe, fotografi, poeți care nu mi-au servit fraza asta cu ,,Băi, e prea mic locul...” și astfel l-au așezat într-o albie. Lor le datorez dacă nu totul, atunci foarte mult. Ce-am mai făcut eu din acel moment a fost să mențin economicul peste linia de plutire, ca să reziste platforma.
Cât de greu era să faci un business atunci în România vs. Rep. Moldova
Din păcate nu pot răspunde, pentru că nu am făcut afaceri în Republica Moldova, dar din ce discut cu prieteni care țin cârciumi sau au făcut alte tipuri de afaceri la Chișinău – e mai greu acolo. Nu zic că la București e totul roz, mai ales felul în care a ales statul să gestioneze sectorul Horeca în pandemie, dar există și mai rău.
10 ani de istorii în Londophone
Cred că Londophone a avut marele noroc să se deschidă și să se închidă exact cînd a trebuit. Fix ca The Beatles (ha-ha)! Ziceam mai sus de valul rockului alternativ, însă n-a fost doar asta. Așa cum văd eu lucrurile, vorbind strict de cârciumi, cred că era un moment în care se depășea definitiv felul de-a face cârciumi al anilor 1990 și încă nu se intra în epoca cârciumilor hipsterești trase la indigo după modele new-yorkeze. Vreau să zic că era un moment unic în care nu trebuia să fii cumva anume ca să vrea oamenii să-ți calce pragul. Mă munceam foarte mult cu gândul acesta – cum naibii tre să fim? Cum le vorbim clienților? Cum ne facem meniul? Ce atmosferă instalăm între noi? Pentru că nu aveam nici un răspuns, am zis s-o lăsăm să curgă natural, să nu sugerăm nimic în afară de naturalețe pînă ne dăm seama. Acum, revenind la întrebare, zona artistică a intervenit și a așezat aceste lucruri, pentru că artiștii care aduc un eveniment, își aduc și propriile personalități, ajută la propagarea unui mesaj despre ,,ce ne dorim să fim”. Imediat înainte de deschiderea pub-ului eram un soi de promoter de București pentru trupa The Snails, din Chișinău, ceea ce a făcut să vă cunosc pe voi (The Amsterdams), pe The MOOoD, pe Lesebi, pe KUMM. În luna în care am deschis s-au lansat și Wood Be Nice (cu Andrei de la WBN ne știam din adolescență și iată ne reîntâlneam după vreo 10 ani la București). I-am sunat pe toți acești oameni și pe mulți alții și au reacționat probabil toți, fie că a fost vorba de un concert, o expoziție sau alt fel de colaborare.
Acum un an, când am închis, am mers în arhive și m-am uitat peste tot felul de materiale adunate și am conștientizat pentru prima dată că în cei 10 ani s-a întîmplat o sumedenie de lucruri. Pe multe nu le-am savurat pentru că eram prins cu țevi și aprovizionări și le descopeream abia acum. Pe multe le-am trăit din plin însă. Nici n-aș ști de unde să încep. Au fost momente de grație nu unul, nu două ci zeci! Zic exclusiv de acele vârfuri emoționale. Concerte și evenimente în care eram copleșiți, cei aflați acolo, lucruri pe care nu le poți ,,organiza” – te găsesc sau nu ele pe tine! A fost un DJ de tehno din Anglia, din anii 1990 (prima dată când am înțeles ce înseamnă tehno); au fost cîteva spectacole aduse de Alex Nagy și compania sa de teatru; au fost petreceri închise ,,artiști pentru artiști” cu orgasmuri artistice de-un mare fel; a fost cel mai tare interpret de fado din Portugalia, adus de Mihai Savonea a doua zi după ce cântase pe scena mare de la Cerbul de Aur; a fost un concert foar-te-ta-re cu The Amsterdams pe care l-am ratat pentru că eram cu The Moood la Chișinău (care făceau acolo un concert foarte tare, ha-ha); n-a fost un concert cu Kumm pentru că aveam deja programat ceva pentru când ar fi putut să fie (și ar fi fost ceva acel concert, știu precis!); a fost o formidabilă expoziție a Alexandrei Grigore cu colajele sale; au fost nenumărate expoziții de fotografie ale grupului de prieteni din jurul lui Andrei Bîrsan; au fost primele concerte ale Corinei Sîrghi cu Jean Americanu (Shaun Williams), care merită un capitol aparte; serile cu Țagoi sau Elvis Romano organizate de Shaun; a fost o seară cu Poetrip, o petrecere care se transformase în performance, foarte aglomerată, în care eram prins în bar iar Rene Kubasek a venit de vreo 10 ori să-mi zică ,,Vlad, ce se întîmplă acolo e peste orice limită, nu ai idee ce se întîmplă, e climax!”; a fost o seară în care se terminase deja programul și Vasile Ernu, care se îngrijea de regizorul Zviagințev la București, a adus toată gașca de după proiecția Loveless, cu Zviagințev, cu Mungiu și Andriuță și am stat până spre dimineață la cîteva pahare de vin și discuții mai mult decît interesante. Dar acestea sunt doar o parte dintre lucrurile care s-au întîmplat. Ca să răspund cu adevărat la întrebare, trebuie să o iau ,,pe oameni”, pentru că de fapt evenimentele, spiritul unui loc înseamnă, de fapt, oameni. Ar trebui să povestesc despre relațiile cu Sașa de la Balkan Taksim și experimentele sonore din primii ani de pub, despre Shaun, pentru care nu există ,,nu se poate”, ci doar ,,iată în ce fel se poate”; Răzvan Patachi, pentru care underground-ul bucureștean e ceva personal; Oigăn și Andras (Kumm) care au mers pe încredere și au venit în primii ani cu Songs for Drella și atâția alții – chiar n-aș ști unde să închei ca să nu uit pe cineva! Îi datorăm mult lui Bogdan Munteanu, pentru care, la fel, nu există ,,nu se poate” și care a convins el personal mulți artiști să vină, printre care și pe Aida și Noi – în acest fel l-am cunoscut pe Great Iliescu, care a înrâurit atâtea multe alte evenimente deja la Londohome. Bogdan a organizat și ceea ce urma să fie ultimul concert din Londophone – cu Partizan (cu probe de sunet care s-au transformat în lungi pahare de vin care s-au transformat în unul dintre cele mai tari concerte din ultimii ani, din Phone). A fost o bucurie personală să-l avem invitat pentru o discuție pe Igor Dînga, autorul trupei Cuibul și a primului local underground din Chișinău, numit la fel Cuibul. A fost o mare onoare să-l am invitat tot pentru o discuție pe scriitorul basarabean Vladimir Beșleagă, discuție moderată de alt scriitor basarabean – Emilian Galaicu-Păun. O poveste cu totul aparte e Mihai Savonea care a fost cea mai tare experiență de colaborare cu un promoter. La 14 ani Mihai avea seriozitatea și disciplina unui promoter cu experiență. Nu avea nimic de copil în el atunci cînd se apuca să organizeze ceva. Mihai a fost ca un vulcan de energie și idei, poate cu erupții prea puternice pentru cât poate gestiona un adolescent. Încă nu vorbesc la trecut despre el, pentru că e încă foarte prezent, e foarte printre noi.
Cât de profitabil e să ai un bar cultural
Nu prea este. Normal, e sănătos să ai un om care se ocupă strict de aspectele economice și altul care se ocupă strict de spirit și ori de câte ori se discută o componentă economică/spirituală – se discută cu responsabilul respectiv. Asta o dată. Doi – barurile, momentan și total în contra părerii din afară nu sunt un lucru prea profitabil în București în general. A, dacă fentezi pentru că ai tătic senator și poți face orice fără ca să te calce vreodată poliția decât de formă – atunci da. E o afacere complicată, cu multe variabile care-ți consumă mult timp și aduc oarece profit. Ca să fac o comparație. Mai fac traduceri simultane. Mă prezint la 9 la o conferință și plec la 5. Dacă sunt plătit cu cel mai mic tarif de pe piață pentru acea zi – profitul e mai mare decât dintr-o săptămână cu profituri ok dintr-un bar de dimensiunea celor de care m-am ocupat. Și ca traducător la ora 5 am terminat, nu mai am nici o grijă. Nu mă gândesc la țevi, mobilier, aprovizionări, evenimente, angajări, cărți de muncă, controale și câte și mai câte. Cînd vezi o seară aglomerată, cu încasări foarte bune – te bucuri. A doua zi, însă, cînd re-aprovizonezi și pui bani deoparte pentru chirie și impozite, mai rămâi cu câteva sute de lei, pe care le lași acolo pentru că nu știi ce se poate defecta în viitorul apropiat. Și de defectat se defectează tot timpul câte ceva. Te ține și te ajută să mergi înainte tocmai partea culturală și spirituală, încrederea că faci ceva care schimbă lucrurile din jur, fie și pe o rază foarte mică. E o satisfacție care nu se măsoară în bani și care e foarte mare.
Ce e ăla antreprenor de succes
Un om cu puternice instincte și experiență de negociere; cu capcități excelente de a citi oamenii; cu abilități mult peste medie de a prevedea și gestiona conflicte (anume a gestiona, nu a evita); cu un acut simț al banului (să facă diferența între zgârcenie/economisire și investiție/risipă); un spirit de maturitate reală, nu din vorbe/atitudine/impresie; curajul de a lua deciziile corecte, chair dacă sunt nepopulare și conștientizarea faptului că prima regulă a unei afaceri e că aceasta trebuie să existe și în ziua următoare.
Inspirația zilnică pentru a duce business-ul mai departe
Din serile în care totul merge strună și auzi/vezi acel zumzet de cârciumă, seri în care nu se întâmplă în aparență nimic.
Cum arată o zi de muncă
Sună a filosofie de doi bani, dar chiar acesta e răspunsul – tot timpul, pentru că ești conectat în permanență. Te gândești în permanență la ce e de făcut și o parte mare din decizii e luată atunci cînd pare că nu faci efectiv nimic. Răspunsul cinstit este, însă, 3-4 ore zilnic, într-o formă sau alta, ca o medie. Da, depinde ce consideri muncă/timp dedicat locului și ce nu. Dacă ne întâlnim în oraș și dintr-o vorbă-n alta ajungem să planificăm un concert se pune că e muncă sau nu? : )))
Partea cea mai grea din antreprenoriat
Să fii conectat la loc și la societate în același timp. În funcție de cât de bine reușești să le faci pe astea, îți dai seama și care-s instrumentele cele mai bune de promovare. Noi nu avem o promovare per se, pentru că avem convingerea că cea mai bună promovare e cea care se produce natural, în timp, în urma eforturilor mici, dar zilnice de a face locul cît mai simpatic. Cel mai concret răspuns pe care-l pot da cred că e valabil pentru toată lumea – Facebook. 90% din timpul petrecut pe Facebook e pentru a ne face simțită prezența, pentru a aminti că existăm și a anunța despre lucrurile pe care le facem.
Oamenii de la Londohome
Cu cea mai mare parte ne cunoaștem cel puțin din priviri. Am memorie proastă la nume, dar țin minte bine poveștile oamenilor, ce-au povestit o dată, acum 7 ani, la o bere. Dacă e să fac un profil scurt și eficient – oameni care-s obosiți să joace rolul ăsta al ieșitului în oraș, oameni care vor doar să iasă undeva unde să se simtă firesc și să stea liniștiți cu prietenii lor, la mesele lor și dacă se lasă cu ceva interacțiune cu alții – și mai bine.
Ni se lipise într-o vreme eticheta de loc de stânga, pentru că veneau mai mulți oameni declarați de stânga care se simțeau bine la noi. Chestia e însă că toți cei care revin într-un loc o fac pentru că se simt bine acolo și toți sunt convinși că acel loc este ca ei, că le împărtășește valorile. Deseori asta încerc să explic – că dacă faci un pas în spate vezi prin ce se aseamănă oamenii care ne calcă pragul, că numitorul lor comun nu e o viziune politică, economică sau artistică, ci faptul că nu trebuie să joace rolul omului ieșit în oraș, că vin acolo ca într-o bucătărie comună, ceva mai mare și unde ,,riști” să dai de oameni dragi cu care nici măcar nu-ți dădusei rendez-vous astăzi.
Parteneriate cu branduri
Au existat mai multe site-uri de rezervări și chilipiruri – experiența noastră ne-a demonstrat că acele site-uri sînt eficiente pentru vânzarea de produse propriu-zise, că nu se potrivesc cu o cafenea – într-o cafenea acestea aduc un public care nu e de cafenea. Ocazional, am semnat parteneriate cu anumite brand-uri pe care le aveam oricum, adică înțelegeri făcute după un timp în care practic eram deja asociați – dar cu condiția să nu se impună prea multe. Asta înseamnă că beneficiile erau așa și-așa, în schimb ne păstram dreptul de a aduce orice consideram că e spre binele locului.
Ultimii ani cu restricții
Iarna trecută am trecut toți colegii în șomaj tehnic și am lucrat împreună că asociata mea – o zi eu, o zi ea. Doar așa am reușit să trecem iarna. Gluma, iarna trecută, era că am luat foarte personal toată pandemia asta : ))). Eram încrâncenați rău de tot să venim și să ne facem treaba în ciuda tuturor ,,soluțiilor” din partea statului. Într-un final am supraviețuit, după care au venit alte valuri și alte valuri... Încercăm să ignorăm greutățile, să mergem înainte și să sperăm că vom ieși pe profit la un moment dat. Pe ajutorul statului nu ne bazăm – s-a văzut cum se pricepe să gestioneze o criză.
Cel mai dureros e când avem prieteni negaționiști care nu mai vin la noi pentru că verificăm certificatele. Deci practic suntem loviți pe de o parte de stat, care te amendează puternic dacă nu respecți ce ți-a impus, pe de alta ai acești oameni care nu mai vin pentru că ,,ai pactizat cu sistemul”. Ei ar dori să te alături revoluției lor, dar amenzile să le plătești tu :)))
