![[Minte & suflet] Nora Neghină: Rolul terapeutului nu este să îl facă întotdeauna pe client să se simtă bine, ci de multe ori poate să fie cu disconfort pentru client](https://media.iqads.ro/2022/01/nora-neghina-cover-850.jpg)
Sunt voci care prevăd că ne îndreptăm către finalul pandemiei anul acesta. Sunt altele de părere că vom mai exista o vreme în această realitate, cu care ne-am și obișnuit până la urmă. Specialiștii în sănătate mintală spun că, în următorii ani, vor apărea efectele negative ale stresului pe care îl ducem de când trăim cu virusul. Repercusiunile pandemiei ar putea fi mai pronunțate la copii și adolescenți.
Din această perspectivă, psihologul Nora Neghină crede că ar fi bine să ne pregătim cu măsuri și politici publice care să gestioneze efectele pandemiei pe termen lung.
”O cantitate foarte mare de factori stresori sau puțini factori, dar cu periculozitate foarte crescută, nu pot fi susținuți de organism pentru perioade lungi de timp, dacă nu ne găsim surse de creștere a rezilienței, adică modalități prin care să facem față optim”
Pe de altă parte, nici fără stres nu putem trăi, pentru că asta ne-ar putea împiedica să reacționăm, să ne mobilizăm, să găsim soluții de a face față circumstanțelor schimbătoare ale vieții. Cu Nora Neghină dezbatem în continuare subiecte legate de sănătatea mintală, care ar trebui să ne preocupe pe cât mai mulți dintre noi și în 2022.
Drumul către psihoterapie
Primul meu pas către psihoterapie a fost când primul nostru copil avea 1 an, și mi se părea că soțul meu și cu mine facem așa o treabă mișto că putem să înțelegem și mai multe despre ”noua știință a crescutului de copii”. Am început să mergem la conferințe și workshopuri de parenting (dar și de cuplu), am început să citesc cărți de dezvoltare personală… O perioadă minunată!!! Și apoi am avut o perioadă mai dificilă în relația de cuplu (normal, de altfel) și am început să virez spre lucrul individual (să mă înțeleg mai bine), am început propriul proces terapeutic și îmi plăcea atât de mult zona asta de creștere și vindecare psihologică încât am decis să mă certific ca și trainer în abordarea Mindsight a lui Daniel Siegel. Mă gândeam că o să fac propriile mele workshopuri de parenting ca hobby, pe lângă profesia de avocat! Dar nu m-am mulțumit cu atât, voiam să lucrez cu oamenii one-on-one, pentru că mi se părea că în calitate de avocat făceam foarte mulți bani pentru companii care aveau deja foarte mulți, și mi s-a părut că să faci o persoană sau o familie să se simtă mai bine, să își îmbunătățească calitatea vieții este o misiune personală mai potrivită - ”a greater good”. Așa că am intrat la facultatea de psihologie și apoi am făcut formări de psihoterapie cognitiv-comportamentală și terapie de familie. La fel ca și în domeniul juridic în această profesie învățatul nu se termină niciodată – acum fac un master de psihologie clinică și psihoterapie și o formare de terapie de cuplu Imago. Probabil că la un moment dat o să doresc să aprofundez tehnicile de somatic experience și sensorimotor psychotherapy cu care acum doar experimentez.
În alte cuvinte, abordarea mea în cabinet este una mai degrabă eclectică, nu merg pe o singură școală, însă firul roșu pe care îl urmăresc este starea de bine relațională.
Lucrul cu un psihoterapeut
Experiențele sunt atât de diverse pe cât de diferiți suntem fiecare din noi, și pe lângă abordarea terapeutică pe care o practică, fiecare terapeut își crează un stil propriu. În principiu ceea ce face psihoterapeutul este să înțeleagă mecanismele psihologice ale clientului (clienților) și să îl învețe cum să facă față într-un mod mai potrivit evenimentelor de viață cu care se confruntă. Diferența dintre un psihoterapeut și oricine altcineva din viața noastră căruia îi împărtășim opiniile și provocările prin care trecem este că nu sare cu sfaturi, nu spune ce crede că ar trebui să faci ci te ghidează să iți găsești singur soluțiile și să îți tragi propriile concluzii.
Beneficiile psihoterapiei oricând
Într-o criză psihoterapeutul merge pe rezolvarea de probleme, într-un mod colaborativ împreună cu clientul, nu există rețete prestabilite, ceea ce face că este o meserie foarte creativă și provocatoare. Dar se poate merge la psihoterapie și pentru managementul vieții cotidiene, proces în care se lucrează foarte mult pe zona de autocunoaștere.
Personal, în calitate de client, fac terapie /dezvoltare personală de aproape 10 ani, în diferite etape ale vieții, pe diferite problematici. De exemplu, în acest moment, datorită faptului că fiica mea cea mare intră în adolescență, în propriul meu proces terapeutic îmi revizitez propria adolescență, și sunt uimită de lucrurile ”îngropate” acolo și la care nu prea m-am uitat atent până acum. Ca terapeut este recomandat să îți lucrezi propriile zone vulnerabile pentru a putea fi obiectiv cu clienții și nu reactiv la poveștile clienților.
”Beculețele roșii” care indică necesitatea psihoterapiei
Atunci când cei din jur, apropiații, exprimă îngrijorări cu privire la anumite comportamente, fie că sunt din zona de agresivitate sau, din contra, pasivitate, sau când începem să observăm că avem tendința să ne izolăm – fie de teamă, fie pentru a evita un anumit context, fie atunci când observăm că avem dificultăți de relaționare – nu reușim să avem o relație stabilă, trecem printr-o despărțire dificilă, ne certăm adesea cu prietenii sau nu reușim să ne facem prieteni.
Se recomandă consilierea de cuplu atunci când partenerii resimt o scădere a satisfacției relaționale, ideal ar fi să existe consiliere pre-maritală. Din păcate prea puține cupluri sunt dispuse să apeleze la serviciile unui consilier sau terapeut, și o fac prea târziu, când relația este foarte erodată și spațiul relațional este îmbâcsit de ranchiună, frustrări, renunțări, etc. Ceea ce nu înseamnă că acel spațiu relațional nu poate fi asanat, ci doar că va dura mai mult și efortul depus va fi mai mare.
Cred de asemenea că în perioade de schimbări majore în viață, serviciile de consiliere sunt mai mult decât binevenite – când devenim părinți și se reconfigurează relația de cuplu, sau apare un nou membru al familiei și se reconfigurează rolurile, sau când apare un divorț și din nou se reconfigurează familia.
Relația potrivită terapeut-client
Despre relația terapeutică se spune adesea că nu este o relație de prietenie, și dacă se întâmplă să se alunece spre acea zonă, părțile interesate pot alege să pună capăt relației terapeutice și să continue pe acest nou făgaș sau să reseteze regulile și cadrul terapeutic, discutând despre ”alunecări” și cum pot fi ele evitate pe viitor prin setarea sau reiterarea unor reguli. Terapia este un serviciu plătit, și chiar dacă este un loc plin de compasiune, empatie, înțelegere, este nevoie să fie și un cadrul cu limite ferme. Sunt unele abordări, care spun că terapeutul ar trebui să fie ca ”un părinte suficient de bun” – exigent când e cazul, amuzant, prietenos, suportiv când e nevoie, de aceea este important să existe multă flexibilitate.
Rolul terapeutului nu este să îl facă întotdeauna pe client să se simtă bine, ci de multe ori poate să fie cu disconfort pentru client, dar și cu frustrări pentru ambele părți. Atunci când apar emoții inconfortabile pentru terapeut, este nevoie ca acestea să fie discutate (dar nu cu clientul în primă instanță, ci cu supervizorul sau un alt coleg în intervizare sau prin metode de self-practice/self-reflection). Chiar dacă ajută clientul în rezolvarea de probleme, terapeutul nu dă sfaturi și nu își imprimă propriile credințe asupra clientului. Însă și terapeuții sunt oameni, și oricât de imparțiali am avea impresia că suntem, cred că este imposibil să nu iasă la suprafață și păreri personale, cu toate că indicat ar fi să ni le punem între paranteze atunci când suntem în cabinet. Este posibil să nu găsim terapeutul potrivit din prima, sau este posibil să lucrăm cu un terapeut pe o anumită problematică în care este specializat sau pe o anumită abordare pentru o perioadă și apoi să schimbăm, însă întotdeauna aș zice că ieșirea din relația terapeutică este nevoie să se facă pe baza unei discuții de ”closing”. Această discuție este utilă clientului pentru a vedea drumul parcurs împreună, și pentru terapeut pentru a-și calibra/recalibra procesul.
Niște indicatori importanți, ar fi deschiderea pe care o simt față de terapeutul meu, cât de mult îmi dau voie să mă dezvălui, să mă las văzut de el chiar și sub aspectele cu care mă ”mândresc” cel mai puțin, cum simt că progresez – dacă văd că în situații similare cu cele din trecut îmi este mai ușor să fac față sau adopt strategii diferite, dacă mă simt motivat să fac față și ”greului”, dacă mă simt ascultat și înțeles. Aici însă este o diferență pe care mulți oameni o percep greșit – terapeutul validează trăirea, însă s-ar putea să nu aprobe comportamentul, moment în care unii clienți se simt invalidați sau neînțeleși. De asemenea, o altă capcană în care pot pica anumiți clienți este aceea a ”rețetelor prestabilite”, adică își doresc să le spună terapeutul ce să facă, ce decizie să ia, și dacă se întâmplă acest lucru, nu este întotdeauna benefic clientului.
Efectele pandemiei, din practică
Pandemia a dus cu siguranță la creșterea simptomatologiei psihiatrice, adică dificultăți care înainte erau gestionabile, iau o turnură clinică. În cursul anului trecut ne confruntam cu o explozie de tulburări din zona de anxietate și depresie, tulburări obsesiv-compulsive, dificultăți relaționale (divorțuri, agresivitate, izolare). Apar însă din ce în ce mai multe studii care arată că de fapt întregul context este la această oră asimilat unui stres major/eveniment traumatic și că apar simptome de PTSD. Ne confruntăm cu multe dolii și pierderi.
În perioada ce urmează (mă refer la ani) estimez că vom vedea foarte multe efecte negative ale stresului pandemic la copii (cei născuți în această perioadă) și cei care în prezent trec prin adolescență și își structurează personalitatea în acest context. Din perspectiva aceasta, cred că va fi nevoie să ieșim treptat din zona în care facem față pe moment situației și să începem să și pregătim măsuri, politici publice care să vină în întâmpinarea efectelor pe termen lung. Un alt efect pe care îl observ pe stradă este că pare că nu ne mai pasă de reguli, suntem mult mai impusivi, mai neglijenți, ceea ce poate fi ușor explicat de efectul ”ieșirii din cușcă”.
Cum s-au schimbat comportamentele
Ce primează acum este supraviețuirea... suntem și funcționăm în mod destul de primar, încercăm să ne adaptăm zi de zi la schimbări ultra rapide și neprevăzute, de unde și stresul. Ne este limitată creativitatea, căci este nevoie să facem față la aspecte foarte concrete de zi cu zi. Organismul uman este supus în această perioadă unor descărcări mai mari de cortizol, ceea ce face că avem riscul să ajungem mai repede în burnout. De aceea, suntem mai irascibili, mai puțin toleranți, mai inflexibili cu soluțiile pe care le întrevedem și cu siguranță lipsiți de răbdare. De aceea, este important să avem zilnic practici de auto-îngrijire (fie mișcare corporală de orice natură și în doze cât de mici, dar constante, fie practici mindfulness, fie activități plăcute și reconfortante).
Grija față de sănătatea mintală
Până la Revoluție domeniul psihologiei era foarte mult circumscris psihiatriei și patologiilor grave. După Revoluție lumea se adapta la noul context și era axată mai mult pe împlinirea nevoilor de bază, nu asupra nevoilor de auto-cunoaștere și autoactualizare. Apoi pe măsură ce am început să fim expuși informațiilor din exterior a apărut curentul dezvoltării personale și ideea că putem să ne simțim mai bine cu noi înșine și există instrumente de care ne putem folosi. De asemenea, un mare impact asupra stării de bine mentale l-au avut cercetările din ultimii 20 de ani din domeniul neuroștiințelor și care au adus mai aproape de nespecialiști explicațiile privind funcționarea creierului, impactul gândurilor și comportamentelor noastre asupra felului în care ne simțim și implicit oamenii au început să își dorească să le pună în practică. Până în pandemie, eram destul de mult concentrați pe ideea să fim mai fericiți. Acum vedem cu adevărat că grija pentru sănătatea emoțională este fundamentul pentru împlinirea tuturor celorlalte nevoi și nu putem face o departajare între minte și corp, ci că este cazul să le privim unitar.
Stresul, mai actual ca oricând
Stresul este și a fost de actualitate pentru om dintotdeauna, căci de fapt la originea termenului este cuvântul ”distress” adică schimbarea stării interne dintr-o stare de bine într-o stare de disconfort. Pe măsură ce am evoluat, ca și specie, au evoluat și s-au multiplicat sursele de stres, însă schimbarea noastră de stare este aceeași. Dacă în epoca primitivă factorii de stres erau lipsa adăpostului, lipsa alimentelor, și pericolele concrete care amenințau viața, acum ne confruntăm mai degrabă cu pericole de ordin psihologic... oboseala, lipsa banilor, îngrijorări din domenii diverse, lipsa de sens, lipsa de speranță, nedreptatea, etc. Orice poate fi până la urmă un stimul stresor. Ceea ce însă este perceput greșit de către majoritatea dintre noi este că nu evenimentul sau contextul extern reprezintă cel mai mare stres, ci modul în care mintea noastră interpretează acel stimul ca fiind amenințător.
Kelly McGonigal este un psiholog care a cercetat îndeaproape fenomenul stresului în epoca recentă, și din punctul ei de vedere stresul este orice aspect care ne face să ieșim din zona de confort. În funcție de cum ne raportăm la evenimentele cu care ne confruntăm stresul poate fi adaptativ sau dezadaptativ. Sunt astfel multe cuvinte cu care putem înlocui termenul de stres: îngrijorări, inflexibilitate, șoc, imprevizibilitate, inconsecvență, epuizare, resurse, parteneri, copii, pandemie, etc... O doză optimă de stres este denumită în psihologie eustres, și este forța care ne face să ne mobilizăm, să acționăm, să gândim soluții, să planificăm, să ne găsim aliați. Lipsa stresului nu este de dorit, pentru că ne-ar face să fim foarte nepregătiți în fața circumstanțelor schimbătoare din mediul în care trăim. La fel cum și o cantitate foarte mare de factori stresori sau puțini factori dar pe periculozitate foarte crescută, nu pot fi susținuți de organism pentru perioade lungi de timp dacă nu ne găsim surse de creștere a rezilienței, adică modalități prin care să facem față optim.
Recomandări pentru menținerea echilibrului emoțional și psihic
Recomandările variază de la client, la client, în funcție de nevoile pe care le resimte fiecare – unii au nevoie să se activeze, altii au nevoie din contră să pună un pic frână. Ce mă ajută pe mine, și le consider oarecum strategii cu mare versatilitate, sunt muzica (rock dacă am nevoie să ies dintr-o stare mai letargică, clasică dacă am nevoie să mai calmez tumultul), dansul, meditația, prietenii (o convorbire cu cineva cu care nu m-am mai auzit de multă vreme, interacțiuni în grup restrâns, o petrecere pe Zoom), lectura (fie beletristică ușurică pentru a face ”vidul mental”, fie de specialitate pentru a-mi crește sentimentul de auto-eficacitate), jocurile, sexul, alergatul, băuturile calde (poate să fie ceai, dar poate fi și un vin cu arome de sărbătoare :) ).
Activi online fără consecințe prea mari asupra sănătății mintale
Cred că e important atunci când postăm păreri personale sau orice fel de afirmații, să o facem asertiv, adică să ne asumăm că este doar despre noi și că sunt gânduri personale. Eu folosesc de multe ori sintagma ”eu cred...”, ”părerea mea este...”, ”din ce am citit eu, pare că...”. Dacă nu avem o opinie foarte bine conturată, atunci ne asumăm și consecințele, și anume că vor urma comentarii diverse, unele care ne aprobă altele care vin în contradicție. În cazul acesta, eu formulez întrebări deschise – ”aș dori să știu părerea voastră despre...”, ”mă întreb cum e mai bine: așa ... sau ...”, ”voi ce credeți?” Există subiecte așa zis polemizatoare care nu au un singur răspuns – religia, politica, sănătatea, iubirea... Și atunci e important să pornim cu așteptările că nu vor fi răspunsuri unitare și că asta nu ne dă niciun drept să judecăm opiniile celorlalți, ci doar să spunem că nu ni se potrivesc sau că nu suntem deacord.
Problema este atunci când considerăm că doar opinia noastră este valabilă și vrem să ne-o impunem și așteptăm ca ceilalți să o primească de bună.
Dacă suntem prieteni nu înseamnă că gândim la fel, așa cum, dacă avem păreri diametral opuse nu înseamnă că suntem dușmani.
Din aceeași perspectivă putem aborda și situația când suntem (sau ne simțim) ”atacați” pe rețelele de socializare. Faptul că cineva spune ceva despre noi, nu are valoare de adevăr absolut, este doar o părere. Poate că nu este singura, dar intensitatea noastră emoțională este afectată de faptul că ne gândim că poate are dreptate sau că este foarte nedrept, și reacționăm la impuls (de cele mai multe ori agresiv). Cel mai util atunci când simțim că o intervenție ne ”activează” emoțional este să ne luăm timp să calmăm furtuna emoțională, să fim noi blânzi cu noi înșine, și abia după ce ne-am calmat să răspundem într-un mod cât mai empatic.
Influența rețelelor de socializare
Atâta timp cât păstrăm un echilibru rețelele de socializare pot avea influențe foarte benefice, pot fi o sursă de inspirație (dar nu fără discernământ), pot fi o sursă de informare (dar nu singura), pot fi o modalitate de relaxare (dar nu exclusivă), pot fi o modalitate de interacțiune (dar nu fără reguli)...
Relevanța prezenței online a unui terapeut
Dacă ne gândim la social media ca o modalitate de marketing, răspunsul meu ar fi că nu e necesară. Au existat terapeuți și înainte de social media care aveau clienți, astfel că bănuiesc că există și alte moduri de a ajunge la cei care au nevoie. De asemenea, cred că dacă ai nevoie de un terapeut mai degrabă întrebi persoanele din jurul tău, și apoi te duci eventual să mai obții informații suplimentare din online. Cred că din punctul acesta de vedere multitudinea de terapeuți poate fi copleșitoare și mai degrabă o frână în demersul de a începe un proces terapeutic. De multe ori, clienții vin prin recomandări directe, nu neapărat de pe social media.
Unde însă mi se pare că este utilă social media este partea de distribuire a informației. Sunt extrem de muuuulte abordări terapeutice, instrumente, tehnici etc. care pot fi folosite și de persoane care nu au nevoie de terapie, ci doar de o igienă emoțională, sau de tehnici de rezolvare a problemelor, sau pur și simplu de idei pe care să le implementeze în viața de zi cu zi.
Pentru mine, atunci când scriu un articol sau povestesc despre subiectele mele de interes, o fac pentru a împărtăși din experiențele mele, din ce am încercat și cum a funcționat și ce beneficii am obținut. Nu înseamnă că toată lumea va rezona cu aceleași lucruri sau că vor avea aceleași rezultate, pentru că suntem atât de diferiți unii de ceilalți.
Singurul rezultat care contează pentru mine este unul mic, mic de tot... pornesc de la ideea că dacă o singură informație, idee din ce am spus, ajunge la o singură persoană și o determină să schimbe ceva oricât ar fi de mic - poate să fie o rutină de somn, poate o activitate cu copiii, poate o activitate cu partenerul sau prietenii, poate o conștientizare a unor tipare care nu-i mai folosesc - atunci mi-am atins scopul...căci acea picătură de schimbare se va repercuta precum un ecou și va avea efecte mult mai largi.
Strategia ta de comunicare online
Nu prea am o strategie... în sensul în care nu am site-ul meu pe care să-l gestionez, nu am colaborări stabile cu anumite publicații, nu am nici măcar pagini oficiale de Facebook și Instagram, pentru că mi se par consumatoare de un timp pe care nu îl am la dispoziție. Ceea ce fac însă este să scriu articole atunci când sunt solicitată, din dorința de a duce mai departe conștientizarea că stă în puterea noastră să facem schimbări și că există ajutor atunci când avem nevoie și nu trebuie să ne ”luptăm” singuri cu dificultățile prin care trecem.
Nu am deci nici guideline-uri, nici criterii... Însă regula mea de bază este să nu scriu niciodată despre ceva ce nu am experimentat, despre ceva ce doar am citit pe undeva sau nu am pus în practică. Pentru că încă nu am experiență relevantă cu anumite patologii sau cu anumite categorii de populație, nu voi scrie despre adolescență, sau despre orientare sexuală, sau despre schizofrenie. Sunt adepta principiului propovăduiește ceea ce practici (”practice what you preach”).
La nivel teoretic, știu că pentru a-mi crește vizibilitatea în mediul online ar fi bine dacă aș externaliza acest serviciu, deoarece nu am timp să mă ocup eu singură, sau dacă aș prioritiza niște colaborări fie cu o emisiune radio, fie un podcast, însă în acest moment nu simt că aș avea energie pentru un astfel de proiect, care mi se pare destul de ambițios.
Ce lipsește în România la capitolul sănătate mintală
În România lipsesc multe pârghii la nivel macro – terapia nu este un serviciu de sănătate decontat ca atare, nu există politici publice și nici colaborări interprofesionale. Sănătatea mintală (sau mai bine spus lipsa ei) este un con de umbră, ceea ce întreține și stigmatizarea. Terapia este văzută încă ca un moft pe care doar o anumită categorie și-o pot permite sau o accesează.
Din păcate însă impactul financiar al pandemiei doar din perspectiva sănătății mentale se ridică la această oră la peste 300 miliarde de Euro la nivel global. Cu siguranță România va simți și ea repercusiunile, și în lipsa măsurilor implementate efectele se vor resimți mult mai acut.
