[Little Lit] Victoria Pătrașcu: Există o tendință a editurilor de a publica povești cuminți. Care să nu deranjeze, care să nu provoace publicul în niciun fel. Povești ”drăguțe”

Pentru Victoria Pătrașcu, scrisul a început cu teatru pentru copii. În 2008, piesa ei, ”O poveste cu Bulbuc care intră în bucluc” a câștigat premiul al II-lea la un concurs de dramaturgie al Teatrului Ion Creangă. A prins curaj și au urmat apoi multe cărți pentru copii și alte piese de teatru, unele dintre ele jucate la Teatrul Radiofonic, la Radio România. Victoria e jurnalistă cu experiență în presa scrisă, radio şi televiziune, realizatoare de proiecte educaţionale, scriitoare și membră a asociației De Basm, care vrea să promoveze literatura națională contemporană pentru copii.

Totul este special la literatura pentru copii. Dacă nu ar fi așa, nu aș scrie genul ăsta de literatură. Îmi place cât de provocatoare este, câtă libertate îmi dă, dar nu mă supără nici constrângerile pe care mi le impune. Eu scriu în general pentru copii mai mici, spune Victoria

Victoria a scris de-a lungul timpului cărți despre copiii cu dizabilități, despre copiii romi, despre singurătate și pierdere și cărți despre încălzirea globală. Despre subiecte incomode și teme care nasc întrebări. Vorbim cu ea în rândurile de mai jos despre literatura pentru copii, limite, cărți cuminți și nevoia de a călători în lumi fantastice fără a rezolva o problemă, fără a mai bifa o nevoie de psihologie sau dezvoltare personală. 

Cum ai început să scrii literatură pentru copii 

Mi-a plăcut dintotdeauna să povestesc. Am crescut într-o casă de povestitori, într-o familie extinsă, cu bunici, părinți, un frate mai mare și o soră mai mică. Viața noastră a gravitat în jurul cărților și a poveștilor. Îmi aduc aminte că în copilărie se oprea curentul, uneori era frigiderul gol, dar aveam în casă o bibliotecă mare și pentru cărți se găseau întotdeauna bani.

Înainte de a scrie povești pentru copii, am adorat să inventez întâmplări fantastice și să le împart cu generozitate celor din jur. Le spuneam adesea prietenilor de joaca povești în care eu eram personajul principal. Erau povești pe episoade, de cele mai multe ori dramatice, care produceau vii reacții în rândul audienței. Mi se părea fascinantă puterea pe care o aveam atunci când povesteam, îmi amintesc și acum mirarea prietenilor, ochii mari și gurile căscate. Poate tocmai de aceea scrisul meu a început întâi cu teatru pentru copii. S-a întâmplat în 2008, când am participat la un concurs de dramaturgie al Teatrului Ion Creangă, ”100, 1000, 1000000 de povești”. Piesa mea, ”O poveste cu Bulbuc care intră în bucluc” a câștigat premiul al II-lea. Asta mi-a dat curaj. Au urmat alte piese de teatru, unele dintre ele jucate la Teatrul Radiofonic, la Radio România, iar, apoi, firesc, au urmat și cărțile ilustrate de povești.

Cea mai recentă carte

Anul 2021 a fost un an în care am publicat patru cărți. Mă voi opri însă la ”Dragonul 32”, carte apărută la începutul acestui an la Editura Cartea Copiilor. O aleg pentru că o simt foarte aproape și este cel mai intim legată de viața mea. Procesul de scriere a fost destul de anevoios, iar cel de publicare a fost greu și lung. ”Dragonul 32” este o carte inspirată de traseul tramvaiului 32, cel care pleacă de la Mitropolie și ajunge în cartierul Rahova, acolo unde locuiesc.

Toată copilăria Teodorei, fiica mea, am circulat cu acest tramvai spre și dinspre școală. Știu pe de rost fiecare clădire, fiecare stație, fiecare gaură din caldarâm. Povestea a pornit însă de la întrebarea fiicei mele, acum niște ani : ”Ce caută toată lumea în acest tramvai ?”. Era înghesuială și ea abia se mai zărea dintre hainele călătorilor. Această întrebare m-a făcut atentă și m-a conectat la lumea tramvaiului 32 și la ce îl făcea să fie atât de căutat. Am observat de atunci, cu Teodora alături, că tramvaiul leagă două lumi, lumea centrului de lumea periferiei, lumea de la poalele Mitropoliei, cu fragilele case vechi, cu stucaturi și dantele, acum în paragină, de lumea cenușie și impersonală a blocurilor de opt etaje din cartierele-dormitoare de la marginea orașului. Am văzut cum și oamenii din tramvai se transformau, în funcție de direcția în care circulau. Erau domnii în costum, care mergeau la birourile din centru, dar și gospodinele, cerșetorii și precupețele, care călătoreau spre Piața Rahova. Vedeam cum burta tramvaiului devenea ea însăși o lume colorată, gălăgioasă, interesantă, plină de povești. Cine erau toți acești oameni? De ce se urcau zilnic în tramvai? Oare vedeau și ei ceea ce vedeam noi zilnic pe geam? Așa am început să scriu povestea unui tramvai care, sub ochii și în imaginația unei fetițe, se transformă într-un dragon. ”Dragonul 32” a devenit o poveste și o călătorie. A devenit invitația mea de a fi atenți la lumea din jur, de a deschide ochii spre minunile care se ascund la tot pasul. Povestea nu ar fi fost întreagă dacă nu aș fi avut-o alături de mine pe minunata ilustratoare Mihaela Paraschivu. Desenele ei delicate, făcute cu creioane colorate, completează povestea și o duc mai departe, îi dau profunzime și sens, iar dragonul desfășurat de la mijlocul cărții îți taie pur și simplu respirația. Mă bucur și sunt recunoscătoare că a acceptat să deseneze povestea asta, deloc ușor de ilustrat.

Ce are special literatura pentru copii  

Totul este special la literatura pentru copii. Dacă nu ar fi așa, nu aș scrie genul ăsta de literatură. Îmi place cât de provocatoare este, câtă libertate îmi dă, dar nu mă supără nici constrângerile pe care mi le impune. Eu scriu în general pentru copii mai mici. Sunt cărți ilustrate. Așa că aceste cărți nu au un autor, ci doi : scriitorul și ilustratorul. Ador această dinamica dintre mine și ilustrator. Cartea ilustrată devine pentru noi un teren de joacă, de ”ia tu” și ”dă-mi mie”. Nu ai cum să faci cărți ilustrate bune decât dacă ești generos, dacă îi lași și celuilalt loc pe pagină. Povestea scrisă reverberează în ilustrații, naște semne de exclamare și de întrebare, dezvăluie sensuri ascunse și adâncimi. Ca scriitor de cărți ilustrate trebuie să fii precis, dar reținut, să nu spui chiar tot, să lași uși pe care ilustratorul să le deschidă.

M-aș bucura să vorbim mai mult despre cum se fac și cum pot fi ”citite” cărțile pentru copii. Poate așa am scăpa și de spaimele care ne bântuie că anumite cărți le fac copiilor rău, că anumite subiecte nu ar trebui să apară în cărțile pentru cei mici. Există o anxietate care bântuie societatea românească față de tot ce ar putea fi provocator pentru copii sau născător de întrebări. Am scris de-a lungul timpului cărți despre copiii cu dizabilități, cărți despre copiii romi, cărți despre singurătate și pierdere și cărți despre încălzirea globală. Unii le-au apreciat, alții le-au detestat. Și e foarte bine, așa trebuie să fie. Nu toți suntem la fel, nu toți iubim aceeași mâncare. Putem să trăim în pace așa diferiți cum suntem. Nu e nevoie să interzicem anumite cărți doar pentru că nu ne sunt pe plac. Puțină relaxare nu ne-ar strica.

Cum s-a schimbat peisajul cărților pentru copii 

Este o mare diferență între peisajul literaturii pentru copii la momentul debutului meu literar, în 2008, și cel de azi. Există mult mai multe edituri specializate în literatura pentru copii, sunt mai mulți scriitori pentru copii, există o asociație profesională a scriitorilor pentru copii, De Basm, avem concursuri literare, cum este Trofeul Arthur, scriitori și ilustratori români participă la târguri internaționale, iar în ultimii doi ani vedem că există chiar și câteva traduceri ale unor cărți românești pentru copii. Asta ar trebui să ne bucure. Sigur, sunt privilegiate în continuare traducerile. Mai ales din considerente economice. Este mai ușor și mai ieftin pentru edituri să traducă și să tipărească o carte străină decât să construiască de la zero o carte a unui autor român.

De partea cealaltă, a crescut interesul publicului pentru cărțile pentru copii, există grupuri online unde se fac recomandări de carte, unele biblioteci au proiecte de literație și festivaluri de carte pentru copii unde sunt invitați scriitori și ilustratori.

Lucruri bune și mai puțin bune

Este minunat că există o efervescență, că editurile și publicul au început să nmanifeste un interes pentru cartea pentru copii. Este grozav că autorii și ilustratorii se organizează și creează contexte în care să învețe unii de la alții și să se profesionalizeze. Asociația De Basm a avut anul acesta a treia ediție a Festivalului LittleLIT, o ocazie de a cunoaște scriitori străini și de a afla de la ei cum se petrec lucrurile în alte țări cu tradiție mai îndelungată și mai bogată. Incubatorul de lectură este un alt proiect care adună la un loc, pentru schimb de experiență și învățare,  autori și ilustratori.

Lucrurile mai puțin bune sunt, în primul rând, cele care țin de situația economică precară a industriei de carte în general. Statul nu ajută cu nimic acest sector. Fără ajutor, cu toții ne zbatem, așa cum ne duce capul, să supraviețuim. Editorii, strânși de gât de facturi, de prețul hârtiei și al tiparului, se văd nevoiți să se transforme în niște negustori pentru care cartea trebuie să aibă o singură și obligatorie dimensiune : să fie vandabilă. Această precaritate ne face mult rău. Sunt blocate toate experimentele, toate lucrurile care ies din tipare. Conformarea la gustul publicului duce la plafonare. Spune-mi ce mănânci și aia îți dau. Și, ca să păstrez analogia culinară, dacă vom continua să mergem pe acest drum, vom mânca doar mere până ni se va acri și nu vom afla niciodată ce gust are un mango. 

Trenduri

Voi continua cele scrise mai sus și voi spune, fără a generaliza, că există o tendință a editurilor de a publica povești cuminți. Care să nu deranjeze, care să nu provoace publicul în niciun fel. Povești ”drăguțe”. Unele dintre ele sunt atât de cuminți încât mă întreb dacă nu am învățat eu greșit la școală că povestea ar trebui să aibă și un conflict. Nimeni nu se mai ceartă în povești, nimeni nu mai vorbește urât, nu mai sunt personaje negative. Toți sunt politicoși, toți sunt serviabili, toți sunt buni. Eu cred că literatura ar trebui să ne provoace pe toate planurile, să ne lase cu zeci de întrebări, să ne prezinte viața și lumea în toată diversitatea ei, să ne îmboldească să căutăm răspunsuri, să ne pună în față oglinzi și să ne deschidă ferestre spre lume.

Am mai sesizat o preferință a publicului românesc pentru cărțile pentru copii care ”rezolvă o problemă” și pentru cărțile non-fiction. Ficțiunea a devenit ceva bizar, chiar dăunător aș spune. Publicul își dorește cărți care să rezolve o nevoie a copilului sau cărți din care copilul să învețe ceva. Totul pare să vină din spaima că cel mic va rămâne ”în urmă” și nu va bifa la timp tot ceea ce spun cărțile de psihologie infantilă că ar trebui să facă/să știe la trei, la cinci sau la șapte ani. Doar că ceea ce uităm este că în ficțiune, în lucrurile imaginate de un scriitor, se ascund adevărate geme de cunoaștere și înțelepciune. Călătorind prin teritorii fantastice, rezolvând dificultățile, alături de eroul din poveste, copilul își va încerca și el puterile și va învăța că atunci când e greu nu este sfârșitul lumii și că mintea lui mobilă și ageră va inventa până la urmă un plan și îl va ajuta să ajungă cu bine la liman.

Autorii noi 

Autorii contemporani pentru copii din România sunt foarte diverși. Pe mulți îi urmăresc cu încântare, pe alții cu reală curiozitate. Dacă ne uităm în oferta editurilor, vom găsi de la cărți de poezii, povești în versuri, fantasy-uri, cărți de bandă desenată sau cărți educaționale scrise de autori români. Sunt, din fericire, multe cărți frumoase care au apărut în ultimii ani. Mă gândesc la ”Poveste cu un gând strănutat” a Laurei Grunberg, la seria  cu Olguța, a lui Alex Moldovan, la Cronicile Domnițoarei Poimâine a Adinei Rosetti, la Poveștile din calendar ale Iuliei Iordan, la Dar Motanul Cristinei Andone, la volumele de poezii scrise de Carmen Tiderle, la Povestea unui polonic a Mihaelei Coșescu, la Vacanța lui Nor a surorilor Surducan, la În gura marelui urs a Anei Maria Lembrău sau la Comoara pinguinilor și seria Rostogol, scrise de Lavinia Braniște. Și mai sunt încă mulți alți scriitori, la fel de buni, pe care din considerente de spațiu nu i-am amintit aici, dar ale căror cărți au fost bine primite de public.

Un lucru îmbucurător mi se pare că, deși editorii au favorizat și încă favorizează traducerile, publicul cere povești românești. Dacă la începutul anilor 2000 cărțile pentru copii scrise de autori români reprezentau o raritate, acum vedem din ce în ce mai mulți scriitori români încercându-și forțele în acest gen literar.

Cum a evoluat publicul 

Voi începe prin a spune că scriitorii de literatură pentru copii sunt, exagerând un pic, scriitorii cei mai cenzurați. Ei ajung mediat la publicul lor, adică la copii. Primul test pe care o carte pentru copii trebuie să îl treacă este judecata adultului, adică a părintelui.  Asta aduce după sine lucruri bune și lucruri rele. De multe ori părinții își impun propriile gusturi, supun cărțile pentru copii propriei grile și sunt atrași de cărți similare, ca subiect și prezentare vizuală, celor cu care au copilărit ei, uitând că lumea se schimbă, că ceea ce era relevant în copilăria lor nu mai este de interes pentru copiii de azi.

Din păcate, transmit copiilor și fricile, propriile anxietăți. Prin interzicerea nemotivată în vreun fel a anumitor cărți. Nu îmi aduc aminte în copilăria mea ca părinții să-mi fi interzis accesul la vreo carte. Am citit și cărți clasice, mustind de violență, și cărți triste, și cărți tulburătoare, și cărți absurde, și cărți stranii din punct de vedere vizual. În adolescență, am citit și cărți pentru adulți, pe care unii le-ar fi considerat nepotrivite. Și am mai citit niște vagoane de cărți proaste. Doar așa am putut să fac mai târziu diferența dintre literatura bună și cea mai puțin bună.

Ce caută noii părinți ? Și aici avem avem mai multe categorii. Sunt cei care se informează, care merg cu copiii  în librării și răsfoiesc împreună cărțile, care vin la târgurile de carte, care urmăresc bloguri dedicate literaturii pentru copii și paginile scriitorilor preferați. Sunt oameni informați și care știu să caute, care însoțesc natural și blând copiii în devenirea lor. Mai există însă și a doua categorie, care cumpără cărți pentru că ”așa se face”, că ”așa e bine”. Aceștia nu acționează, ci reacționează. Ei vor cumpăra cărți promovate de influenceri, vor avea in biblioteci treizeci de cărți pe tema Crăciunului, vor întreba pe grupurile online unde găsesc o carte care să acopere o nevoie, una în care, eventual, personajul principal să aibă șase ani și să fie un băiat blond care și-a rupt mâna dreaptă sau care vor spune că sunt în căutarea unei cărți cu poze reale de dinozauri.

Ilustrațiile

Datorez foarte mult ilustratorilor care mi-au fost alături în povești. Am avut privilegiul de a putea să îmi aleg ilustratorii de fiecare dată. Am învățat și încă învăț de la ei. Vreau să cred că și ei de la mine. Încă din procesul de scriere a poveștii am în cap unul sau doi ilustratori. Mă gândesc la atmosferă, la ritmul poveștii, la cât de potolit sau de jucăuș este ilustratorul, care sunt zonele unde ar putea evada. La ”Ela cea fără de cuvinte” nu am putut să mă gândesc decât la Cristiana Radu. Povestea din carte avea ceva din istoria ei de viață și m-am bucurat când am descoperit că personajul din carte îi seamănă, când am descoperit câte straturi și câte lumi la care nu mă gândisem a construit pe hârtie. La fel s-a întâmplat și la ”Ziua în care a fugit Somnul”, unde umorul lui Agnes Keseg se potrivește mănușă cu povestea, iar în chipul Anei am descoperit câte ceva din figurile fetițelor ei.

Când am făcut alegerile, cel mai mult m-a preocupat să aflu dacă ilustratorului îi place povestea scrisă de mine. Cred că este un lucru foarte important. Este un angajament pe termen lung. Gândiți-vă că multe luni, uneori peste jumătate de an, ilustratorii locuiesc în poveste. Ar fi groaznic să se simtă captivi în ceva ce nu-i interesează, cu care nu rezonează sau pe care nu-l înțeleg. E mai bine să spunem cinstit de la început ce simțim față de text și să vedem dacă putem merge mai departe. Altfel, nu intervin în munca ilustratorului decât dacă mi se cere părerea. Povestesc doar cum am ajuns să scriu povestea, ce vreau să transmit cu ea, cum am construit personajele, de unde vin și ce mesaj poartă. Cu bocceluța asta în brațe, ilustratorul își poate porni propria călătorie în poveste.