Când elevii îl întreabă la ce o să le folosească ceea ce predă, Bogdan Teodorescu le răspunde transparent: la nimic, arta nu folosește la nimic. Sensul ei nu vine dintr-o necesitate materială.
În liceu, a studiat grafica. A continuat călătoria artistică în facultate, unde a pătruns în tainele ceramicii. Explorarea lui artistică a continuat cu pictura, fotografia și performance-ul. Era anul 2005 atunci când își căuta un job part-time și așa a ajuns să predea. Astăzi e profesor la Colegiul Național Sfântul Sava și Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza. Sunt locurile unde încearcă mereu să pună problema în clasă de parcă el însuși e elev. Experiența i-a arătat că în școala românească predomină cel mai mult frica de toate felurile, de asta simte că dialogul te ajută să treci dincolo de catedră.
Cînd am început să predau am încercat să pun problema ca și cum eram eu elev. Într-o primă fază căutam să fiu mai sistematic, deoarece mă deranjau profesorii care pierdeau timpul la ore. Din păcate e aproape imposibil cînd reprezentarea materiei „educație vizuală” este condamnată la un hobby. Ușor, ușor, am migrat către o viziune situațională, fără să uit de dialog. Nu cred că e nevoie să nu te abați de la ce îți propui, dar mi se pare obligatoriu să fii atent la ce este nevoie într-un anumit moment, în fața anumitor elevi.
În arta lui pornește de la anumite stări interioare, contradicții și prejudecăți sociale și estetice. Pentru Bogdan, blocajele creative nu apar atunci când nu are idei, ci dimpotrivă, atunci când are prea multe. I-ar plăcea ca oamenii care iau contact cu arta lui să devină măcar un pic mai atenți și mai curioși. În rândurile de mai jos, Bogdan ne-a povestit mai multe despre parcursul lui, gândurile de la început, oameni importanți din călătoria lui artistică și rolul de profesor.
Începutul
Recent, un prieten îmi atrăgea atenția felului în care dăm un aer de poveste tuturor întîmplărilor trecute, în realitate nu întotdeauna coerente. Nu știu cum să alcătuiesc o narațiune din etapele parcursului meu, cu atît mai mult cu cît nu am senzația că am ales ceva. Nu era nimic de ales, n-am schimbat nimic radical. Fără vreun aer de predestinare, alegerile au fost făcute înainte. E o chestiune filosofică insurmontabilă, dacă vreți. În prima perioadă a copilăriei mele cochetam cu ideea de a deveni explorator sau naturalist, așa cum li se întîmplă tuturor copiilor în căutare de aventuri. Restul s-a desfășurat firesc, întrucît nu consider arta un domeniu de activitate, ci o parte integrantă din ansamblul activităților mele. Ceva un pic mai anecdotic ar fi alegerea secției la facultate, ceramica, după ce inițial îmi propusesem să ajung la grafică sau pictură. Caracterul puțin unitar al portofoliului meu înainte de admitere nu se potrivea prea bine nicăieri. Consider în continuare limitată încadrarea pe secții definite nepotrivit și determinarea în funcție de acestea.
E dificil să observ vreo transformare de atunci pînă acum, dar în mod cert au apărut mai multe oprtunități pentru tinerii artiști, mai ales ca mobilitate și acces la informație. Din nefericire, oportunitățile nu includ neapărat și succesul; în România relațiile comerciale cu arta suferă și de lipsa unor structuri, dar și din cauza unor mituri locale conform cărora banii și valoarea (artistică) s-ar afla într-o relație ireconciliabilă.
Temeri pentru momentele pierdute
Nu m-am temut de nimic la început, deoarece nu mă gîndeam decît să lucrez. De altfel, au fost mai multe începuturi și nici acum nu mă simt prea departe de ideea de început. Singurele temeri de care îmi dau seama, ca fundal general, se leagă de momentele pe care am mereu senzația că le pierd. Mi se pare de multe ori că sînt cu jumătate de minut în urmă, iar aceasta este o sursă constantă de stres și de griji; cu siguranță îmi propun să fac prea multe deodată. Cu toate că am căpătat o oarecare ușurință de adaptare, mi-ar plăcea mult să pot lucra într-un stil mai ordonat, așa cum simt că mi se potrivește mai bine. Chiar și cînd reușesc să ies frumos dintr-o situație, respir liniștit abia după mai mult timp. Nu știu dacă este o compensație de ordin psihologic sau o relaxare. Desigur, încerc să nu las prea mult să se vadă atunci cînd nu mă simt în siguranță, ca profesor sau artist, și mă las condus de ceea ce mi se oferă. În perioada în care lucram multe colaje am experimentat adaptarea, pornind de elementele date, invers față de cum sîntem învățați. Încerc să nu țin cu orice preț la ideile mele și să mă las condus de fiecare context așa cum se impune.
Ce i-ai spune versiunii tale la început de drum
Ambiția mea de începător de a desena corect și complex lucrurile pe care le vedeam o văd și acum aproape ca pe un faux-pas, mă rog, o stîngăcie, în pofida respectului pe care îl am pentru rigoare. De cele mai multe ori educația unui tînăr artist începe cu exerciții de „măiestrie”, însă doar o parte din artă se bazează pe aceasta. Nu sînt de acord că trebuie mai întîi să desenezi ca Michelangelo pentru a putea apoi să fii Mondrian. Ideea este cît se poate de greșită, fiind vorba de două cazuri în esență diferite. Varietatea mijloacelor și practicilor artistice nu se sprijină pe ideea originalității gratuite, fiecare artist caută expresia care se i potrivește cel mai bine, iar această căutare nu se termină niciodată. O anumită scrupulozitate în artă se poate dovedi atît folositoare cît și nocivă, în cazuri particulare.
Celelalte medii în care mă exprim sînt fie soluții la lipsa unor mijloace la îndemînă, fie extensia curiozității mele permanente. Latura improvizatorică ar fi legătura între toate acestea, trăsătură de care mi-am dat seama mai tîrziu.
Nu-mi place să apelez la amintiri și nu sînt aproape deloc nostalgic. Amintirile mă deranjează cînd mă țin pe loc, e ca și cum oprești prea des mașina la semafoare. Nu știu dacă aș avea vreun sfat de dat celui care am fost acum ceva timp, cel puțin unul care să se refere la o atitudine generală, dar fără îndoială că mi-aș corecta unele compoziții, fotografii sau picturi. Îngrijorările față de public și tendințe, termen potrivit mai mult în modă, pot fi și ele într-o anumită măsură un pas greșit. Eventual mi-aș reproșa aceste griji, care te depărtează de aprofundarea unor idei personale. Astfel revenim la încredere, constanta care face diferența între unii și alții.
Cele mai grele încercări
Mi-e foarte greu să răspund la această întrebare, în primul rînd pentru că nu cunosc niciun traseu artistic credibil fără dificultăți și apoi pentru că retrospectiv avem tendința de a diminua și exclude încercările. Fără îndoială lucrul cu oamenii îmi pune cele mai multe probleme, într-o cultură puțin comunicativă. Mi-ar plăcea să pot departaja cu luciditate probleme strict profesionale de cele sociale, însă îmi e imposibil. Restul încercărilor țin strict de partea materială. Nu cred că există un public local real de artă și în consecință nici prea multă încredere în fenomenul artistic, în general și în particular, în ce privește lumea celor implicați direct în circulația ideilor și obiectelor de artă, galeriști, curatori, etc., cu inevitabilele excepții. Cărarea pe care se întîlnesc arta și finanțele mi se pare în continuare obscură.
Momentele de curaj, nu foarte multe, au fost aprecierile exprese ale altor artiști precum Adrian Ghenie sau compozitorul spaniol Hermes Luaces, pe care îi apreciez sincer. Pe lîngă aceastea, m-am bucurat de încurajările și sprijinul unor persoane precum Radu Pandele, care mi-a propus organizarea unei expoziții pe care am făcut-o aproape din nimic, poate doar cu încrederea care mi s-a acordat. Este incredibil cînd cineva din umbră apare dintr-o dată și mișcă lucrurile care pînă atunci păreau înțepenite. Apreciez mult flerul și atenția la detalii de care dau dovadă cîteodată oamenii. Este ceea ce se opune „strategiilor” și brief-urilor, un fel de pantofi cu toc din ce în ce mai frumoși și mai inconfortabili.
Cum ai devenit profesor
Povestea e cunoscută și nu am nicio rezervă să o reamintesc. Căutam o slujbă part-time și pe o durată relativ scurtă imediat după master, iar oportunitățile erau poate și mai puține decît acum. Nu aveam calificarea pentru un post în publicitate, alternativa cea mai promițătoare pentru un absolvent de arte. Nu aveam nici răbdarea de a face față brief-urilor, termenelor limită și altor cerințe specifice. Lucrasem deja în restaurare, unde mă bucuram cumva de desfășurarea sezonieră a muncii. Să lucrez ca angajat era într-o contradicție dureroasă cu aspirațiile mele artistice. Învățămîntul nu mi-a facut niciodată cu ochiul prea tare. Trecutul meu de elev, similar în linii mari cu a multor altora, era deja o bilă neagră pentru viitoarea mea alegere. Printr-un concurs de împrejurări am trecut de la Colegiul Tehnic Media la Colegiul Sf. Sava, care mi s-a părut un progres, deci și un bun motiv să mai rămîn. Cînd am început să predau am încercat să pun problema ca și cum eram eu elev. Într-o primă fază căutam să fiu mai sistematic, deoarece mă deranjau profesorii care pierdeau timpul la ore. Din păcate e aproape imposibil cînd reprezentarea materiei „educație vizuală” este condamnată la un hobby. Ușor, ușor, am migrat către o viziune situațională, fără să uit de dialog. Nu cred că e nevoie să nu te abați de la ce îți propui, dar mi se pare obligatoriu să fii atent la ce este nevoie într-un anumit moment, în fața anumitor elevi.
În școala românească predomină frica sub toate formele ei. Mai rea decît frica efectivă de un profesor sau altul, frica de eșec, de a vorbi în public și de a te cunoaște pe tine și pe ceilalți, atrage cele mai multe dezastre. Preluînd metafora măștii, aș spune că fiecare privește din spatele unei măști, imaginîndu-și un rău care poate nu există sau arată diferit. Fricile acestea vin din cîteva surse tradiționale și istorice, dar și dintr-o inerție aparent inexplicabilă. Responsabilitățile unui profesor se pot găsi în fișa postului cît și în afara ei. Simplificînd, ar fi vorba de echitate, transparență și respect, fără să uităm de profesionalism. N-am întîmpinat multe piedici în a mă adapta la acestea, probabil și pentru că între artă și profesoratul artistic nu am găsit prea multe discrepanțe. Cel mai complicat este în continuare căutarea unei concordanțe între propriul sistem de valori și valorile generale, ale școlii și ale societății.
Frici & anxietăți de profesor
Probabil că nu am avut niciodată vreo frică reală ca profesor. Mă adaptez destul de ușor la situație, cu toate acestea rămîn deseori dezamăgit la gîndul că aș putea fi inexact, vag, incoerent și mai ales injust, ceea ce se poate întîmpla mai des decît ne așteptăm. Știu că există unele așteptări și nu aș vrea să creez nimănui frustrări din cauza unor limite personale. La un nivel diferit, fricile mele sînt legate de imaginea proastă a materiilor artistice din școală și sprijinul puțin pe care îl primesc. Mă irită ideea de frumos în artă, un fel de neutralitate care nu duce la nimic, decît poate la fals. Atenție, frumosul și arta nu sînt străine unul față de celălalt, cu toate acestea nu trebuie confundate. În plus, cînd spuneți frumos, la ce anume vă referiți? Cu siguranță că și alți profesori, de alte materii, se simt îngrijorați în fața ideii de a nu putea transmite corect unele idei, dincolo de partea informativă, pragmatică să zicem, a ceea ce predau. Întrebarea elevilor „la ce ne ajută asta” poate da naștere unor panici adevărate, dar eu nu am resimțit-o niciodată. Raspunsul meu e mereu direct și cît se poate de corect: arta nu ajută și nu folosește la nimic. În mod cert, aceasta nu ține de necesitate, ci de o dimensiune diferită, detașată de scopuri de supraviețuire. Sensul artei este, prin urmare, altul decît ajutorul și necesitatea materială.
Partea cea mai tare din meseria de profesor este o rafinare constantă a mijloacelor de abordare, în acord cu noile provocări. Elevii sînt fără să-și dea seama mesagerii unor valori diferite, ceea ce ar trebui să fie pentru toți un bun prilej de a-și reevalua ideile și credințele, în afara religiei, bineînțeles. Cu un pic de atenție, predatul întreține o elasticitate în comunicare și determină un fel de igienizare a propriilor păreri despre viață. Aș mai aminti și tema adevărului, una dintre cele mai dificile fără îndoială; la școală începem să credem într-un adevăr obiectiv, universal, într-un sitem liniar. Nenorocirea este că acest adevăr obiectiv, cu care putem sau nu fi de acord, e imposibil de împărtășit cu toții în același fel. Personal, cred într-un adevăr obiectiv, dar plural. Principiul că totul e relativ e la fel de strîmb ca cel al unui adevăr unic, fără nuanțe. Iată o poziție care merită tot efortul ca profesor, mai ales cînd nu te ferești să te întrebi dacă e bine ce faci.
Surse de inspirație
Mă inspiră mult opera altor artiști și oamenii, nu ca subiecte directe neapărat. Mă inspiră deopotrivă unele contradicții și prejudecăți, sociale sau estetice, anumite stări interioare. Blocajele mele creative apar atunci cînd am prea multe idei, nu cînd îmi lipsesc, dar și cînd mediul în care proiectez o idee sau un obiect în sine nu pare promițător. Ecourile realizărilor artistice este prea discret în România, în presa de specialitate la fel ca în fața publicului. Nu reflectez prea mult la temele pe care le atac, mi-e teamă să transfer o atitudine prea didactică pe un teritoriu aproape în totalitate fenomenologic cum este arta. O zonă pe care o prefer mai mult ar fi percepția și formele de artă în sine, pentru care se dă mereu o luptă cu argumente de tipul minor/ major, simplu/ complex, adică așa și nu așa etc. Dacă nu m-ar vexa, aș găsi amuzante disputele pe marginea unor dictate artistice. Pe de o parte vorbim de libertate, pe de altă parte căutăm o instrumentalizare a libertății. Bineînțeles, e nevoie de lumină și de repere, iar lumea artei e dominată de paradoxuri, însă e bine să nu ne împiedicăm prea mult de aceste repere.
Puțin mai clar, una dintre temele mele favorite este privirea, alta fragilitatea, iar alta surpiza sau cum își pot schimba sensul unele lucruri.
Cu ce ți-ar plăcea să rămână publicul
Nu mă gîndesc prea mult la aceasta, însă avînd în vedere întrebarea, mi-ar plăcea mult ca oamenii care se întîlnesc cu ceea ce fac, să devină mai atenți și mai curioși. Lucrările mele, indiferent de mediul abordat, se situează între simplitate și exces, pe un fundal eclectic de referințe și trimiteri. Probabil din dorința de a include și omogeniza unele contradicții, lucrările din ultima perioadă conțin mai degrabă unele ipoteze despre percepție și receptare, mai puțin decît certitudini și atitudini artistice prea solide. De aceea am ridicat problema atenției, instrumentul care poate da un sens ezitărilor și farselor mele estetice. Găsesc ciudată încercarea de a căuta subiecte și teme cu orice preț, dar sînt de acord cu definirea unui vocabular; nu-mi plac problemele, oricît de importante, care exclud o formă potrivită de abordare. Adecvarea nu se referă la un limbaj „traductibil”, totuși e important ca tema să nu paraziteze forma.
Cele mai importante lecții
Conotațiile cuvîntului lecție presupun fatalmente și frustrarea. Profesional, mi-am dat seama de-a lungul timpului că organizarea, oricît de importantă, nu trebuie să excludă maleabilitatea, dar mai ales că este obligatoriu să eviți aranjamentele care pun în pericol calitatea artistică. Cred în compromisurile de forma negocierilor, însă nu și în cele care corup ideile artistice. Dacă ați face un film și nu ați avea actorii potriviți ce ați face? Iată un exemplu din care putem ieși mai bine sau mai rău. Ori renunțăm la film ori schimbăm scenariul în funcție de actorii pe care îi găsim. Care dintre cele două cazuri vi se pare mai rău?
Personal, mi-am dat seama că nu poți tranșa net între bine și rău și că o privire puritană, intransigentă asupra oamenilor e o greșeală costisitoare. Nu-mi place cultul falsei demnități, un sinonim nepotrivit pentru orgoliu. Răbdarea este de asemenea o altă lecție semnificativă, cu toate că rezervele mele se tot împuținează, haha.
Ce te enervează la mediul artistic din România
Am un răspuns scurt și unul foarte lung la această întrebare. Cel scurt ar fi lipsa de colaborare, care nu se referă nepărat la un schimb echitabil de tipul „voi da în măsura în care am primit”, ci la o circulație liberă de idei și informații, poate mai degrabă sub forma împărtășirii unui know-how din care toată lumea are de cîștigat. Celălalt răspuns, mai amplu, ia în calcul lipsa de profesionalism -în special în organizarea și difuzarea unor evenimente și promovarea artiștilor-, strategiile greoaie, lipsa de viziune și proiecțiile pe termen scurt, inconsecvența, dorința de a cîștiga rapid în locul dorinței de a ameliora situația actuală și propriile practici. Lista nemulțumirilor rămîne deschisă și include și ierarhiile bazate mai mult pe imaginea publică, calchiată după modelele de tip influencer. Reluînd într-o notă sintetică, mi-ar plăcea să fie mai multă seriozitate, fără de care toate lucrurile, nu doar arta, își pierd sensul. Desigur, aceasta nu exclude umorul și spiritul jucăuș, alte elemente importante cu care nu cred că m-am întîlnit atît de mult cît aș fi vrut.
Ce a însemnat anul 2021 pentru tine
Anul trecut a fost așa de încărcat și îmbucătățit încît n-am avut timpul să reflectez prea mult la felul în care s-a desfășurat. Cred l-aș putea caracteriza prin confuzie și pe ici, pe colo, prin nestatornicie. Sper că am învățat cîte ceva la nivelul relațiilor interpersonale, un teren inepuizabil de altfel. În general mă încomodează rezoluțiile și prefer să privesc lucrurile într-o continuitate, mai mult pe orizontală. Lucrez în continuare să învăț să-i ascult pe ceilalți, iar aceasta nu e lecție simplă.
Așteptări de la 2022
De curînd, am căzut pe gheață în singura zi în care a nins în București în încercarea de a prinde un autobuz. Dincolo de comicul situației, mi-am dat seama că cel mai adesea e ridicol să ne facem planuri, chiar dacă acestea ne pot alimenta dorința de perfecționare. Avem nevoie de proiectarea, măcar sumară, a acțiunilor noastre viitoare. Nu am mai căzut pe gheață din liceu, cînd gheața era mai groasă, haha, nici în oraș, nici la munte și nici pe lacul Morii pe care l-am traversat cînd era înghețat. Firește, departe de orice suprainterpretare, un astfel de moment ne poate schimba categoric viziunea despre așteptări și relațiile autonome cu diferite teme personale. Nu-mi fac rezoluții precise pentru 2022, totuși mi-ar plăcea să fac o nouă expoziție, o carte și să mă apropii mai mult de tema filmului, un mediu foarte atrăgător și plin de capcane. În aceeași măsură îmi doresc să-i sprijin mai mult pe elevii mei în proiectele lor.
