[Comunicare ca la carte] Dumitru Borțun: Tot timpul transmitem elevilor ceva din noi, le dăm din ce suntem. Ori, dacă profesorii nu sunt curioși, nu pot transmite curiozitate; dacă nu sunt morali, nu pot transmite moralitate

Era doar previzibil ca în seria noastră despre școala comunicării să vrem să știm ce face și cum face lucrurile profesorul Dumitru Borțun. Am aflat, în schimb, mai mult despre cine este Dumitru Borțun. El amintește că „până la o vârstă dăm altora din ce avem; de la o vârstă, le dăm din ce suntem”.

În primul rând, este un om pasionat de educație – după cum l-au descris studenții; predă la SNSPA discipline precum Semiotică, Etică în comunicare sau Responsabilitate socială corporativă, și este Președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice – ARRP.

Pe diploma sa de ‘Profesor Bologna’, cu care se mândrește pentru că e acordată profesorilor ce îi inspiră pe studenți, îi sprijină și le devin modele, scrie simplu - pentru „profi tari, care luminează minți și formează caractere”.

Apoi, profesorul Dumitru Borțun este un specialist cu multa experiență, care urmarește prin procesul pedagogic, formarea de conștiințe profesionale, morale și sociale.

Povestim, în continuare, despre cum și-a început activitatea didactică, despre stilul său de predare, importanța teoriei sau nevoile actuale ale școlii de comunicare din România, și amintim despre câteva cursuri memorabile, cum ar fi cel referitor la revoluții, susținut în timp ce începea Revoluția din ‘89.

 

Istoricul de predare

Până la absolvirea facultății nu m-am gândit că voi preda, fiindcă eram atras de cercetare. În ultimul an de facultate am făcut practică la disciplina ‘Didactica predării filosofiei’, al cărui titular era doamna profesoară Cornelia Grünberg. Mi-a revenit sarcina să predau sistemele lui Platon și Aristotel la o clasă cu profil de educație fizică de la Liceul „Mihai Viteazu”.

Colegii erau nerăbdători să vadă cum am să-i fac să fie atenți pe viitorii fotbaliști (era o clasă cu specialitatea Fotbal). Făceau și glume pe tema asta, care mai de care mai nesărate. Ei, bine, m-am descurcat de minune.
În primul rând, am renunțat la Aristotel, fiindcă mi-am dat seama că într-o oră nu voi avea timp să spun ceva cu sens, memorabil și util pentru elevi (autorul programei înghesuise într-o oră de predare două dintre cele mai vaste sisteme filosofice ale antichității presupunând, probabil, că profesorii le vor trata cu superficialitate, după modelul funcționarului care bifează o sarcină îndeplinită);

În al doilea rând, în jurul lui Platon am construit o poveste, în care am introdus tot ce se știa despre viața și personalitatea acestuia – în special, din inestimabila lucrare a lui Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor.

În al treilea rând, l-am prezentat pe Platon nu ca pe un caz izolat, picat din cer, ci ca pe o sinteză între două curente din filosofia epocii, raționalismul static, anistoric inițiat de Parmenide și viziunea devenirii dialectice, inițiată de Heraclit (ceea ce mi-a oferit prilejul să recapitulez ceea ce învățaseră, sau ar fi trebuit să învețe, până atunci fotbaliștii mei);
În al patrulea rând, am avut grijă să ilustrez unele idei abstracte cu exemple din fotbal: „pasa la întâlnire” sau „tranziția progresivă”, obicei care mi-a rămas până astăzi (în anii de liceu jucasem fotbal la clubul orașului meu natal și, desigur, în echipa liceului).

Succesul pe care l-am avut, reacțiile elevilor, aprecierile entuziaste ale colegilor care mă asistaseră și laudele celor două profesoare care mi-au evaluat prestația – doamna Grünberg (profesoara mea de Didactică) și doamna Roșca (profesoara de Filosofie a liceului) m-au făcut să mă gândesc altfel la activitatea didactică. Nu în sensul că aș fi vrut să predau, mă vedeam în continuare cercetător și publicist, dar am realizat cât de importantă este predarea Filosofiei în liceu, cât de mult le-ar putea folosi filosofia unor adolescenți aflați la vârsta formării idealului de viață și a cristalizării personalității.

Spre surpriza și chiar dezamăgirea unor profesori din facultate, am decis să-mi susțin examenul de absolvire la disciplina Didactica filosofiei, cu o teză intitulată „Funcția existențială a filosofiei; perfecționarea predării filosofiei în liceu”. Am elaborat-o sub îndrumarea doamnei Cornelia Grünberg și am obținut calificativul maxim, cu felicitări din partea comisiei.

A fost o lucrare valoroasă? Cred și acum că da. M-am uitat recent pe exemplarul păstrat în arhiva personală: referiri la autori de prima mână, din toate epocile istorice până în anul respectiv (1974); o cercetare pe bază de chestionar în rândurile elevilor de liceu și ale profesorilor de filosofie; o cercetare calitativă, pe bază de interviu intensiv printre experți de la Institutul de Pedagogie al Academiei; în sfârșit, o monitorizare profesionistă a comportamentului la catedră al profesorilor de filosofie (verbal, nonverbal și paraverbal), unde am folosit un instrument american, ultimul răcnet la ora aceea, adus în țară de un mare specialist în educație, regretatul Emilian Dimitriu, care m-a ajutat ca un părinte iubitor și care, ulterior, a încercat să obțină pentru mine o repartiție la Institutul de Pedagogie, unde avea de gând să înființeze o secție de Filosofia educației.

Nu a mai apucat să mă ceară la repartiție (se practicau astfel de cereri speciale, nominalizate, din partea unor instituții, dacă erau argumentate suficient de solid). Nu a mai apucat fiindcă în luna iunie 1974, cu două săptămâni înainte de repartiția absolvențelor de facultate, a apărut un decret prezidențial semnat de Ceaușescu, prin care se interzicea repartizarea absolvenților în învățământul superior, în cercetare și în instituțiile cu dublă subordonare – de partid și de stat.

Adică exact în cele trei domenii în care puteam să obțin o repartizare: în învățământul superior speram la o cerere nominală din partea Academiei de Studii Economice, a cărei Catedră de Filosofie era condusă de profesorul Ludwig Grünberg, care îmi promisese că mă va cere la repartiție; în cercetare aveam promisiunea lui Emilian Dimitriu de a mă angaja la Institutul de Pedagogie; în privința instituțiilor, mi se oferise un post la secția de Educație și Învățământ de la Televiziunea Română, care făcea parte din Consiliul Național al Radio-Televiziunii, instituție cu dublă subordonare – față de Comitetul Central al Partidului Comunist Român și față de guvern.

Așadar, mi se închiseseră toate perspectivele la care mă gândeam. Așa am ajuns să predau Filosofie și Științe sociale la Liceul real-umanist nr. 2 din Alexandria, adică la liceul pe care îl absolvisem cu patru ani în urmă.
Încă de la prima oră petrecută la catedră m-am simțit ca peștele în apă, mi-am dat seama că munca asta mi se potrivește. Puteam să predau ore în șir, și nu oboseam – și, în unele zile, plecam din școală după 12-14 ore de muncă, după ultima oră de la cursurile serale, care erau între orele 18 și 22.

Asta a continuat și la Universitatea din Brașov, unde am devenit asistent (1978-1990); începeam cursurile la prima oră și ajungeam acasă abia seara – cu precizarea că uneori aveam o pauză la mijlocul zilei, când luam prânzul la Casa Universitarilor. Poate că ăsta a fost destinul meu: să continui activitatea bunicului meu matern, Iancu Ionescu, învățător rural în Teleorman și a mamei mele, Vasilichia, învățătoare în Alexandria.

Din câte mi-am dat seama, amândoi s-au raportat la meseria lor ca la o misiune sacră, de care s-au achitat într-un context mai larg: atașamentul bunicului meu pentru țărani a ajuns până la a deveni unul dintre liderii lor în conflictele cu boierii locali, ca membru al Partidului Național Țărănesc; mama mea își petrecea multe ore pe săptămână lucrând după program cu elevii rămași în urmă, alteori umblând prin mahalalele orașului pentru a-i convinge pe părinții romi să-și lase copiii la școală – ceea ce și reușea.

În același fel am înțeles și eu să fiu profesor: în liceul din Alexandria aveam încă o normă, de 16 ore pe săptămână, formată din ore de pregătire pentru facultate, pe care le țineam separat cu elevii care voiau să dea la ASE, la Drept sau la Filosofie; bineînțeles, le făceam gratis, în clădirea școlii (când primeam oferte să fac meditații pe bani, le spuneam părinților să-și trimită copiii la liceu, fiindcă nu am timp pentru meditații).

Ca asistent, am condus timp de 7 ani redacția revistei studențești editată de Centrul Universitar Brașov, mă întâlneam cu membrii cenaclului literar de la Casa de Cultură a Studenților, iar la SNSPA am profitat de orice prilej pentru a oferi studenților mei mai mult decât cunoștințele transmise de la catedră.

 

Obiectivele de la început

Începutul a însemnat predarea la liceu timp de 4 ani – interval în care mi-am satisfăcut și stagiul militar (6 luni, la Școala de ofițeri în rezervă „Detașamentul Păuliș” de la Lipova).

Mi-am propus să mă raportez la programa școlară ca la un ghid sau, în cel mai bun caz, ca la o sugestie, nu ca la ceva obligatoriu. Constatasem încă din timpul cercetării făcute pentru teza de licență că programa nu permitea profesorilor să ofere acele repere de care aveau nevoie niște elevi aflați la vârsta adolescenței, adică în acea etapă a a vieții în care se formează idealul de viață, și nici cunoștințele despre societate care să le folosească în viață.

Mi-am făcut propriul meu curs, ale cărui capitole erau lecțiile – și asta, nu numai la Filosofie, ci și la Cunoștințe economice, Cunoștințe social-politice sau Economia politică. Asta m-a costat un conflict foarte dur cu unul dintre inspectorii Ministerului Învățământului, celebrul Emil Bâldescu, vestit pentru atitudinea lui rigidă și pentru duritatea cu care sancționa cadrele didactice.

După ce m-a asistat la ore, m-a invitat în cabinetul directoarei adjuncte, pentru o analiză. Când a început să-mi dea indicații didactice și să-mi sugereze să fac mai puțină teorie, să le dau elevilor doar date factuale și cifre, l-am oprit și i-am spus că eu urmăresc să-i ajut pe elevi să înțeleagă fenomenele sociale și că nu-l consider calificat să-mi dea sfaturi de natură pedagogică. A început să tremure, i-au dat lacrimile și a declarat că nu a pățit în viața lui așa-ceva. Din priviri, cerea ajutor din partea directoarei adjuncte, care participa la „analiză”, dar care era atât de șocată, că nu a avut nicio reacție. Era blocată...

Aceeași libertate mi-am asumat-o și la Universitatea din Brașov (1978-1990). Acolo am predat și Filosofie, Sociologie industrială și Socialism științific. În ciuda denumirii oficiale a disciplinelor, timp de 12 ani nu am pronunțat numele lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce era de neconceput în epocă.

La un moment dat, a venit în inspecție o brigadă de la Ministerul Învățământului, din care făcea parte și o doamnă, Georgeta Florea, profesoară la Academia „Ștefan Gheorghiu”, școala de cadre a PCR. M-a asistat la un seminar de Socialism, ținut cu o grupa din anul III de la Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM). Aveam ca temă revoluția științifico-tehnică și am discutat cu studenții despre inteligența artificială și robotizare. La pauză, doamna Florea mi-a spus că nu-i vine să creadă: „Ați vorbit timp de o oră și nu ați pronunțat numele tovarășului Nicolae Ceaușescu!”.

I-am spus că nu știu ca acesta să fi avut vreo contribuție științifică sau tehnică; m-a privit dezolată și mi-a spus: „Tovarășe Borțun, aveți talent pedagogic, aveți predarea în sânge, dar vă rog din suflet, schimbați-vă atitudinea! Dacă în locul meu ar fi fost altcineva, v-ar fi zburat din învățământ, și ar fi fost păcat”. Noroc cu revoluția din 1989, care a venit la timp.

Așadar, ce am adus nou? Respectul pentru studenți. Când respecți pe cineva, nu mai poți să-l minți în față. În plus, încerci să-i fii cât mai util, cât mai folositor, să-l ajuți cât mai mult. La începutul carierei mele, respectul ăsta nu exista. Studenții erau priviți de mulți profesori ca un pretext pentru activitatea lor, nu ca scop în sine al activității. Poate că astăzi, expresia „învățământ centrat pe student” vi se pare bizară – „Pe ce altceva ar putea fi centrat?!” –, dar vă asigur că nu a fost așa întotdeauna. Nici astăzi nu este peste tot...

 

Stilul de predare

Nu-mi place să mă dau mare. Îi detest pe cei care încearcă să pară ceea ce nu sunt – fie din megalomanie, fie din cauza unei imagini de sine eronate (unii oameni cred că sunt ceea ce nu sunt). Așadar, vă rog să nu luați drept laudă de sine ceea ce vă spun: în linii mari, felul în care țin cursurile nu s-a schimbat după 1989. Mă refer la faptul că nici înainte de revoluție nu spuneam studenților lucruri despre societatea românească în care nu credeam (ceea ce nu înseamnă că le spuneam tot ce credeam despre regimul ceaușist).

În teoria discursului, asta este una dintre cele patru maxime ale lui Grice, care se numește „maxima calității”: interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. Cine respectă această regulă se bucură de credibilitate, iar discursurile lui atrag oamenii; aceștia nu se duc la vorbitori despre care știu că-i mint.

Poate că așa se explică faptul că la Universitatea din Brașov, la cursurile mele veneau toți studenții, ba mai veneau și de la alte secții, care nu făceau disciplina respectivă cu mine; la curs nu făceam niciodată prezența, nu era nevoie. Desigur, asta îmi atrăgea tot felul de inconveniente din partea unor colegi roși de invidie – mai ales din partea celor la care studenții nu prea se duceau.

În ședințele de catedră, explicația oficială era ipocrită și superficială: „Borțun e teribilist, de-aia se duc studenții la cursurile lui”. Pe de altă parte, respectarea maximei ale lui Grice presupunea un risc destul de mare; în fiecare grupă de studenți existau cel puțin doi informatori ai Securității, care transmiteau organelor de supraveghere ce spuneau profesorii la curs.

Cu vreo doi ani înainte de revoluție am fost invitat foarte ceremonios la Inspectoratul Județean Brașov al Securității Statului; dar nu ca să fiu chestionat, așa cum mă așteptam, ci ca să țin o conferință, în fața tuturor angajaților, despre „Contradicțiile în societatea socialistă”. Comandantului care m-a invitat, i-am spus la telefon: „Vin, dar să știți că voi spune exact ce cred”.

Mi-a răspund amuzat: „Asta și vrem!”. La începutul conferinței mi-am luat niște minime măsuri de precauție: „Mi-am propus să vă spun lucruri mai delicate, nu vă voi spune doar ce le spun studenților”, la care același comandant al Inspectoratului Județean a replicat: „Lăsați, că știm foarte bine ce le spuneți studenților. De-aia v-am și invitat, ca să vă audă și colegii noștri”. Asta, în râsul amuzat al celor din sală. De ce vă spun toate astea?

Ca să înțelegeți cum era viața într-un regim totalitar, ca să nu credeți în toate amintirile și opiniile exprimate de oameni care au trăit în vremea respectivă; multe dintre aceste opinii sunt justificări ale propriei lașități sau, pur și simplu, ale propriei comodități. Când auziți pe cineva că spune „Nu se putea face nimic; dacă spuneai adevărul, erai arestat și dispăreai în beciurile Securității”, spuneți-i ce știți de la profesorul Borțun: cine avea coloană vertebrală, cine iubea adevărul și cine era suficient de onest ca să nu-și mintă auditorii, putea vorbi în spațiul public fără să mintă. Era și o problemă de etică: după ce că ne plăteau atât de prost, să mai mințim pentru ei?! Ar fi fost culmea slugărniciei și a ipocriziei. Din păcate, mulți colegi de generație o practicau.

Stilul meu de predare poate fi numit „dialogal”. Nu sunt nici adeptul cursurilor ex catedra, niște expuneri magistrale în care profesorul devine un fel de emițător impersonal, un subiect colectiv, prin intermediul căruia vorbesc Universitatea, Facultatea și Disciplina pe care o predă cu toată istoria ei, și nici adeptul acelor cursuri în care profesorii vor să dea studenților senzația că se joacă, un fel de gamming aplicat în educație, unde nu mai știi care e diferența dintre un curs universitar și un training (vedeți așa-ceva la profesorii invitați, care vin din „industrie”, sunt buni specialiști, dar nu au pregătire pedagogică, necesară unui proces instructiv-educativ, care știu doar să instruiască, nu să și formeze conștiințe – conștiință profesională, conștiință morală sau conștiință cetățenească).

Sunt pentru o sinteză curs-seminar, căci am nevoie de feedback din partea studenților, ca să plec de la problemele lor reale, pe care chiar și le pun, nu de la problemele pe care cred eu că și le pun sau pe care consider că ar trebui să și le pună. Fără problematizare, noile cunoștințe rămân literă moartă, niște relicve cu care studenții nu știu ce să facă.
Acum, de când cu predarea online, toate lucrurile astea capătă alte semnificații. Unele probleme nu se mai pun, altele se pun altfel; în schimb, apar probleme noi, cum ar fi semi-prezența studenților la ore, acea participare mimată, doar cu fotografia sau doar cu numele – asta e expresia cea mai potrivită, „prezența doar cu numele”.

Mi se pare că e o formă de ipocrizie, dar și un indicator al gradului de conștiință morală a studenților; pe de altă parte, această variantă este lipsită și de orice eficacitate, de orice beneficiu instructiv-educativ. Din perspectiva instituției, „prezența doar cu numele” este o formă de autoamăgire: profesorii bifează că au mai făcut o acțiune, ca niște funcționari disciplinați, care nu vor să fie sancționați, dar nu sunt interesați de rezultatul final al activității lor. Ori, după cum ați văzut, nu mă simt funcționar și nu văd în facultate doar un loc de muncă, o instituție de la care îmi iau salariul.

 

Provocări în misiunea de a-i învăța pe alții

În primul rând, sarcina de a-l face pe un om să-l intereseze ceea ce vrei să-i spui. Ea apare când nu vezi în student un prizonier, pe care poți să-l ții captiv în bula ta indiferent de dorința lui; dacă îl percepi ca pe o ființă liberă, care are dreptul să aleagă între materii și între profesori, între ideile pe care i le comunici și între strategiile de învățare pe care i le sugerezi, trebuie să-i trezești interesul, apoi să i-l menții și să i-l dezvolți, adică să-i cultivi interesul.
În al doilea rând, sarcina de a lucra „cu materialul clientului”, cum se spune, cu acel capital cultural cu care studentul se prezintă în fața ta: atât cel explicit (noţiuni, concepte, definiţii, idei, judecăţi false sau adevărate, inferențe logice, analogii, raționamente corecte sau incorecte, teorii, concepții religioase, filosofice, morale, estetice etc.), precum cel implicit, de cele mai multe ori neconștientizat (sentimente, emoții, intuiții, instincte, pulsiuni ale subconștientului, prejudecăți, superstiții, credințe, amintiri din prima copilărie, fantasme, trăiri confuze, neverbalizate, percepții subliminale).

Știți ce spunea marele pedagog al educației științifice, Gaston Bachelard? Că atunci când se prezintă în fața educației științifice, tânărul e mai curând bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecăților lui. Bachelard se referea exact la acest „bagaj cultural” (cultural loading), care de multe ori este o barieră în calea formării profesionale sau, cum spunea el, e un „obstacol epistemologic”.

În al treilea rând e vorba de lacunele de cultură generală pe care le au studenții din anul I, ceea ce nu face onoare liceelor din care vin și, în general, școlii românești. Aceste lacune sunt tot mai multe și tot mai grave, de la o promoție la alta, ceea ce este descurajant. Noi, la SNSPA, nu ne-am descurajat. Începând de anul trecut lucrăm în proiectul „Creativitate și Excelență în Studiu, Integrare Academică și Socială” – CESIAS@SNSPA, derulat de Ministerul Educației și SNSPA, în care îi ajutăm pe studenții din primul an, care vin din școli mai slabe, să recupereze cunoștințe și abilități pe care școlile absolvite de ei nu le-au oferit.

De fapt, este un program remedial, care cuprinde următoarele domenii: Information & Digital Literacy („Instrumente de prezentare a conținutului: Prezi, PowerPoint, YouTube”), Coaching şi dezvoltare personală („Arta de a vorbi în public”, „Managementul timpului și strategii de învățare”), Consiliere profesională și orientare în carieră („Cum îți pregătești cariera”), Atelier în domeniul comunicării („Comunicare vs. incomunicare”).

Eu, de pildă, am ținut cursul „Arta de a vorbi în public”, pe care l-am folosit ca prilej de a-i ajuta pe studenți să conștientizeze o serie de greșeli de exprimare pe care le făceau fără să știe, fiindcă nu s-a găsit nimeni în preajma lor care să le semnaleze.

În al patrulea rând este lipsa de curiozitate epistemică: lipsește dorința de a cunoaște, de a învăța lucruri noi. Unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le oferă o școală bună este tocmai curiozitatea, ori școala românească nu o formează – uneori, am impresia că nici nu are cine să o formeze, fiindcă nici profesorii nu o au, cei mai mulți dintre ei sunt blazați, nu mai citesc, nu mai participă la evenimente culturale (în ciuda faptului că au o părere foarte bună despre ei, conform cercetărilor făcute de profesorul și psihologul Dragoș Iliescu).

L-aș cita pe Părintele Arsenie Boca, care spunea: „Până la o vârstă dăm altora din ce avem; de la o vârstă, le dăm din ce suntem”. În educație, tot timpul transmitem elevilor ceva din noi, le dăm din ce suntem. Ori, dacă profesorii nu sunt curioși, nu pot transmite curiozitate; dacă nu sunt morali, nu pot transmite moralitate.

În al cincilea rând e vorba de o educație morală foarte firavă; studenții pe care îi văd că au o conduită inspirată de principii și valori morale vin, de regulă, din familii cu un ethos moral.
Dar în școală, aproape că nu există educație morală: la orele de religie se vorbește despre obiecte de cult, veșminte bisericești și ritualuri, nu despre morala creștină, iar la orele de dirigenție se fac exerciții de matematică, de fizică sau de engleză. Singura sursă de educație morală ar putea fi exemplul personal dat de profesori, dar sunt prea puțini cei care au ce oferi; cum spuneam, le dăm elevilor din ce suntem.

În sfârșit, o provocare mai nouă: slaba capacitate de concentrare a studenților din ultimele promoții. Mai nou, studenții nu pot urmări cu atenție o prelegere mai mult de 15-20 de minute. De aceea, noi, profesorii, suntem constrânși să introducem, periodic, un moment de divertisment, care de fapt e un moment de diversiune, după care spunem: „să ne întoarcem la oile noastre!”.

Nu știu de unde vine această schimbare, nu am găsit cercetări pe tema asta; presupunerea mea este că are legătură cu mutarea lecturii de pe carte pe screen și, într-un plan mai general, cu apariția unui nou tabiet intelectual: navigarea pe Internet. Această schimbare nu putea să nu aibă consecințe mentale și sufletești.

 

Strategii de predare

Strategia de predare ți-o faci în tinerețe, când înveți să faci „managementul cursului”, ca să spun așa, când înveți cum să dozezi conținutul pentru a te încadra în cele 50 de minute care ne-au rămas de-acum 400 de ani, de întemeietorul pedagogiei, Komensky (cunoscut și sub numele de Comenius).

Când țin cursuri pentru adulți, în diferite contexte, cel mai frecvent în training-uri, prefer să fac șnur o oră și jumătate, pauză de 30 de minute și încă o oră și jumătate, ăsta fiind cel mai aproape de „bioritmul” meu didactic; 50 de minute mi se par insuficiente.

După câțiva ani de profesorat, faci mai rar strategii, dar te poți gândi la diverse tactici, în funcție de public; el diferă de la o facultate la alta, de la un an de studii la altul sau de la o formă de învățământ la alta (de pildă, universitar sau postuniversitar, cursuri la zi sau cursuri cu frecvență redusă).

În ceea ce privește materialele auxiliare: când citesc sau navighez pe Internet, pun de-o parte ceea ce găsesc potrivit pentru o anumită disciplină dintre cele pe care le predau, pentru un anumit capitol sau pentru o anumită idee din curs, care consider că ar putea fi dezvoltată la seminar.

Acum, de când cu învățământul online, le pun direct pe platformă. Poate fi un studiu, un articol sau un interviu, poate fi text, o fotografie sau un clip – uneori, pun în folderul unei discipline și link-ul către un film de 90-100 de minute, pe care îl recomand studenților sau, dacă rămâne suficient timp didactic, pe are îl vizionăm împreună, după care îl comentăm și închegăm o dezbatere pe tema respectivă.

De pildă, de peste un deceniu vizionez împreună cu studenții filmul „Adevărații băieți deștepți” (în original The Smartest Guys in the Room), „povestea unuia dintre cele mai controversate scandaluri economice din istorie, în care top managementul uneia dintre cele mai mari companii americane și-a însușit 1 miliard de dolari, în timp ce investitorii și angajații au pierdut totul” (am citat).

Este un film documentar lansat în 2005, care este un material didactic perfect atât pentru studenții de la Facultatea de Management, cărora le predau Etică în afaceri, cât și pentru cei de la Comunicare și Relații Publice, unde țin cursul de Etică în comunicare.

Altă dată am mers cu masteranzii de la Management și Comunicare în Afaceri (MCA) la Ateneul Tineretului, unde rula filmul lui Alexandru Solomon, „Kapitalism: rețeta noastră secretă”, un șir de interviuri cu așa-zișii capitaliști români, care au setat economia pe care o avem astăzi; unii dintre ei au dispărut în concurența cu capitalul internațional, alții s-au aliat cu el, iar alții au dispărut pe cale naturală (de pildă, Dinu Patriciu).

Dar aproape toți făcuseră afaceri oneroase cu statul, în folosul lor și al unor înalți funcționari de stat; singura excepție prezentată în filmul lui Solomon a fost George Pădure, care la ora turnării filmului dăduse faliment. Ei, bine, după vizionare am mai stat două ore la o dezbatere foarte aprinsă, la care a participat și regizorul, continuată, după ora 22, într-o berărie de lângă Cișmigiu.

Astfel de acțiuni, care vin în completarea cursurilor și seminarelor, sunt extrem de utile. Câțiva ani la rând, împreună cu colegii mei Grigore Georgiu și Alexandru Cârlan, i-am dus pe studenții din anul al II-lea de la FCRP la Muzeul Țăranului și la Muzeul Satului, pentru a-i ajuta să conștientizeze, prin vizualizare, narațiunea istorică din care fac parte și moștenirea pe care o au de dus mai departe.

Pentru mine era o bună aplicație de „semiotică în spațiu”, pentru Georgiu și asistentul său, o ilustrare a cursului de Istoria culturii române moderne, sau de Filosofia culturii. În anul Centenarului Marii Uniri, 2019, am mers cu tot anul al II-lea, însoțit de aceeași colegi, la Brașov, unde am vizitat Muzeul Primei Școli Românești, Muzeul Județean de Istorie, Muzeul Civilizației Urbane și Muzeul de Etnografie. Bineînțeles, nu toți o dată, ci prin rotație, în trei grupe a câte 30-40 de studenți, conform unui program stabilit din timp și convenit cu muzeele respective.

Am avut surpriza să aflu că mulți dintre studenții noștri nu văzuseră niciodată Brașovul, iar alții îl văzuseră când erau copii. Erau, pur și simplu, fascinați. Seara, când ne întorceam cu trenul la București, o studentă mi-a spus: „Am senzația că am făcut o excursie în străinătate”, iar un student ne-a declarat impresionat: „Acum am înțeles și eu cu cine ne-am unit în 1918. Am să văd cu alți ochi Ziua Națională”.

 

Cum începeți un curs

Încep întotdeauna cu o recapitulare sumară a cursului anterior, pentru a-i ajuta pe studenți să se conecteze la tematică, la ideatică. De captat atenția nu e prea greu, mai greu este să le-o menții. Conforma schemei AIDA din teoria reclamei (atragerea Atenției – trezirea Interesului – luarea Deciziei – trecerea la Acțiune), pentru a le menține atenția trează, profesorul trebuie să le trezească interesul, altfel se întorc la telefoanele lor.

Ancorele de care mă întrebați pot să difere, în funcție de disciplină, de tema cursului și de public, cum am mai spus. Dar mi s-a întâmplat de multe ori să le spun anumite fraze care se repetă: „Și acum, fiți atenți, că vă vând un pont!”, sau „Fiți atenți, că ideea asta nu v-a spus-o nimeni!”, sau „Ce vă spun acum nu se predă la nicio altă facultate din țară”, sau „Doar un absolvent de SNSPA știe așa-ceva”. Poate suna caraghios, dar știți ce e interesant? Că de fiecare dată e adevărat, nu-mi mint studenții.

Nu exclud că la Universitatea Babeș-Bolyai un profesor poate să spună studenților „doar un absolvent de UBB știe așa-ceva” sau că la Universitatea din Bacău se poate spune pe drept cuvânt „Ce vă spun acum nu se predă la nicio altă facultate din țară”. Nu spun că eu sunt unic, dar le atrag atenția studenților că le spun ceva inedit, care în altă parte nu afli în amfiteatru, ci în bibliotecă, din cărți.

 

Unde predați în prezent

Norma de bază o am la Facultatea de Comunicare şi Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice şi Administrative – SNSPA, unde sunt angajat pe o perioadă nelimitată din anul 1996. Aici predau cursurile „Analiza discursului public”, „Semiotică. Teorii ale limbajului”, „Etică în comunicare” şi „Responsabilitate socială corporativă”, iar la Facultatea de Management de la aceeași universitate, SNSPA, predau „Etică în afaceri și responsabilitate socială corporativă”.

 

Cât contează teoria

Teoria contează enorm! Același Bachelard, despre care am mai vorbit, spunea: „Drumul cel mai scurt dintre subiect și obiect este drumul cel mai lung!” – evident, e vorba de subiectul cunoașterii și de obiectul de cunoscut, care poate fi un lucru sau un fenomen, dar poate fi și un domeniu al realității, cum este comunicarea în spațiul public.
Bachelard ne atrăgea atenția asupra empirismului îngust al simțului comun, în virtutea căruia oamenii își închipuie că vor cunoaște un fenomen cu atât mai bine cu cât sunt mai aproape de el; dimpotrivă, ne spune el, fără un „ocol teoretic” nu ai nicio șansă de a obține cunoștințe veridice. Este ca și când un țăran ar avea pretenția că, fiindcă trăiește într-un sat, știe mai bine ce e un sat decât un „domn de la oraș”, chit că acesta este specialist în sociologie rurală. Pentru astfel de patriarhi ai simțului comun, opera excepțională a lui Henri Stahl este complet inutilă.

Chiar și în științele experimentale, fiecare etapă a cunoașterii este îmbibată de teorie. Ea intervine încă din faza alegerii unităților de măsură cu care evaluezi diferite mărimi, apoi în faza decupării obiectului de cunoaștere, ș.a.m.d. A pleca la drum fără o imagine clară despre obiectul de cunoscut este ca și când te-ai angaja la o firmă fără să-ți fie clar care e obiectul de activitate.

Din păcate, mulți tineri cred că merge și-așa: „Să mă văd eu acolo, că voi învăța la locul de muncă”, plecând de la clișeul „meseria nu se învață, se fură”. Poate că sunt domenii și meserii în care sloganul ăsta e valabil, dar mă îndoiesc că el funcționează și în Științele comunicării.

Știu că printre români are mare succes sloganul „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”. Acest clișeu mental funcționează ca alibi pentru cei care au oroare de teorie – fie că nu au calitățile intelectuale necesare gândirii teoretice, fie că le e lene să gândească, fie că sunt atât de ignoranți încât nu-și dau seama când nu știu ceva – pur și simplu, nu știu că nu știu!

Când te simți bine în ignoranța ta, la ce bun să mai apelezi la teorie? Acestor oameni le-aș răspunde cu replica unui om de la care avem de învățat cu toții, matematicianul Bernard Bolzano: „Lucrul cel mai practic este o bună teorie”. Așadar, nu orice teorie, ci o teorie bună.

Fiindcă cei mai mulți oameni nu știu să facă diferența dintre o teorie științifică și una neștiințifică, aleg greșit și pe urmă trag concluzia, tot greșită, că teoria nu folosește la nimic; alții aleg o teorie bună, dar nu o înțeleg corect; alții o înțeleg, dar nu o aplică; în sfârșit, alții o aplică, dar prost. Așadar, pentru a ne bucura de beneficiile teoriei trebuie îndeplinim patru condiții: 1) să avem acces la teorii bune, 2) să le înțelegem bine și 3) să le aplicăm; 4) să le aplicăm corect.
Din păcate nu ne naștem cu aptitudini pentru gândirea teoretică, ele se învață, se educă. Unde? Într-o facultate bună! Cum? Pe două căi: 1) prin predarea unor discipline care transmit principiile de bază ale acestei forme de gândire, cum ar fi istoria științei și a disciplinei respective sau metodologia cercetării științifice; 2) prin predarea unor discipline cu înalt grad de abstractizare, prin care studenții să-și dezvolte capacitatea de abstractizare și generalizare, abilitățile analitice, spiritul critic.

De aceea în facultatea noastră se predau așa-zisele „discipline complementare”, pe care nu le agreează toți studenții. Din păcate, unii vin din liceu fără aceste abilități, caz în care nu ai ce să dezvolți. De ce ar trebui să-i preocupe acest handicap într-un eventual program de dezvoltare personală?

În primul rând, fiindcă fără gândire teoretică nu poți deveni un intelectual, adică un om capabil să-și prelucreze experiența de viață la cel mai înalt nivel; chiar dacă ai obținut o diplomă, ea nu-ți va folosi prea mult, fiindcă tu ai rămas un om „cu școala vieții”, capabil să se descurce în viață, dar nu să înțeleagă lumea din jurul lui și pe el însuși.
În al doilea rând, pentru sănătatea mentală a viitorului adult. La Stanford University se pregătește forța de muncă pentru Silicon Valley și alte bastioane ale lumii digitalizate. Știți la câte discipline „complementare” trebuie să obțină credite un student în cinci ani de facultate? La 19 discipline.

Asta, pentru că s-a constatat că doar disciplinele „de specialitate” omoară inteligența emoțională, îi transformă pe absolvenți în niște mașini gânditoare cu probleme grave în viața personală, incapabili să stabilească relații sociale, iar după câțiva ani cu grave afecțiuni psihice și mentale.

 

Povestiți-ne un curs memorabil

Suntem în preajma revoluției din 1989, la Universitatea din Brașov – astăzi, Universitatea „Transilvania”. Chiar în zilele demonstrațiilor de la Timișoara, predam cursul „Revoluția socială: forțele motrice; situația revoluționară”. Amfiteatrele erau arhipline. Studenții știau ce se întâmplă acolo, de la postul de radio „Europa Liberă” în limba română. Ascultau cu sufletul la gură, într-o liniște de catedrală.

La Timișoara, armata începuse să tragă în demonstranți, iar eu le vorbeam de condițiile obiective și subiective ale victoriei unei revoluții, de posibilitatea ca ea să fie înecată în sânge! A fost pentru prima dată când am avut senzația palpabilă că predând la catedră, pot participa la evenimentele istorice, că pot „să fac istorie”. Între timp, senzația asta s-a banalizat. De 32 de ani, tot asta fac: explic studenților procesul Tranziției Românești...

 

Cum vă văd studenții

Păi să vă spun care au fost criteriile după care Alianța Națională a Organizațiilor Studenților din România – ANSOC mi-a acordat, în 2009, Titlul „Profesor Bologna”: titlul se acordă acelor profesori care „sunt apreciați de studenți”, care „îi inspiră pe studenți, îi sprijină și le devin modele”, care „aduc plus de valoare educației din România” și care „reprezintă o resursă pentru reforma învățământului românesc”.

Dar mai bine reproduc ce scrie pe diploma „Profesor Bologna”: „exemplele de bună practică din comunitatea academică, oameni pasionați de educație, buni specialiști în domeniul lor, «profi tari» care luminează minți și formează caractere”.

Acest titlu m-a bucurat foarte mult, fiindcă vine din partea personajului principal al procesului didactic: beneficiarul. Menționez că titlul se acordă pe baza unor chestionare completate anonim de sute de studenți din fiecare universitate. Iată de ce pentru mine este cel mai prețios titlul pe care l-am primit în toată cariera mea didactică.

 

Noile generații de studenți

La noile promoții de studenți m-am mai referit, răspunsurile de până acum sunt presărate cu astfel de referiri (prefer să spun „promoții”, fiindcă termenul „generație” se referă la un segment de vârstă mai mare; strict demografic, între două generații există o diferență de 25-30 de ani, iar în sens istoric, o generație e legată de un mare eveniment, care își pune amprenta în sufletul celor care sunt contemporani cu el: „generația pașoptistă”, „generația războiului” sau „generația revoluției”).

Ceea ce cred că nu am spus este ce mă surprinde cel mai mult la promoțiile cele mai recente.
Mult timp am trăit și eu cu impresia că tinerii nu mai au drag de învățătură, fiindcă vedeam că nu mai citesc. De fapt, ei citesc, dar altceva decât citeam eu la vârsta lor; citesc, dar nu de pe hârtie, ci de pe un ecran; învață, dar au alte strategii de învățare, diferite de ale mele. Așadar, ceea ce m-a surprins cel mai mult este că studenții de azi învață.

 

Ce fel de student ați fost

Am fost un student încântat de facultatea pe care mi-am ales-o, de profesorii pe care îi aveam – cu majoritatea fiind în relații amicale, cu câțiva în relații prietenești, dar pe toți îi respectam pentru realizările lor, cursurile pe care le țineau, pentru cărțile lor, pentru studiile publicate în Revista de filosofie, pe care o găseam la biblioteca facultății.

În primul an eram doar 20 de studenți în anul de studii, la absolvire eram 30, fiindcă veniseră noi colegi din anii mai mari sau de la celelalte două facultăți de filosofie care mai erau în țară, cea de la Cluj-Napoca și cea de la Iași. Vă dați seama că la acest număr de studenți, un cadru didactic putea cunoaște tot efectivul anului, putea avea relații mai apropiate cu unul sau altul dintre studenți.

Eu, unul, am fost invitat de mai multe ori acasă la familia Grünberg, unde luam masa de prânz, sau la acasă profesorul Tudor Bugnariu, care era căsătorit cu fiica lui Lucian Blaga, doamna Dorli Blaga, cu care am rămas prieten pe viață. V-am descris un mediu intelectual care azi nu mai există în facultăți – mai ales în cele cu mulți studenți.

Parțial, l-am recreat la SNSPA până în anul 1998, când facultățile au devenit facultăți în format mare; când aveam doar cursuri postuniversitare, cu efective de 20-25 de studenți într-un an de studiu, ne întâlneam periodic cu studenții, dar în localuri publice, nu acasă la cineva.

Am fost un student conștiincios, care stăteam mult în bibliotecă, dar nu așa de mult cât mi-aș fi dorit; mă pregăteam pentru seminarii, dar nu mereu; citeam recomandările bibliografice, dar nu pe toate; întotdeauna îmi făceam eseurile pe care mă angajam să le fac și le corectam sau le stilizam pe ale colegilor (aproape toți îmi cereau asta, lucru ce m-a urmărit toată viața).

La cursuri și seminarii stăteam în primele rânduri; evitam zonele în care se așezau colegii mai vorbăreți, care mă țineau de vorbă în timpul cursului. Nu am copiat niciodată la un examen, dar odată l-am ajutat pe un coleg să-și redacteze răspunsul pe ciornă – era un examen oral, așa cum nu prea se mai practică (studenții din ultimele promoții nici nu știu care este procedura unu astfel de examen, și-o pot doar imagina).

Redactam comunicări științifice cu care participam la sesiunile studențești de la nivel național, unde cunoșteam colegi de la celelalte facultăți de filosofie (am rămas pentru tot restul vieții amic sau prieten cu studenți de elită ieșeni sau clujeni).

La absolvirea facultății, media mea, 9,33, era a noua pe țară, după cum am văzut în tabelul întocmit de Ministerul Învățământului în vederea repartiției, care se făcea în funcție de media finală. Nu pot să spun că am fost un student eminent, dar pot să spun că mă simt extrem de îndatorat Facultății de Filosofie a Universității din București. Aici m-am născut a doua oară.

 

Unde ați învățat cel mai bine publicitate

Pentru mine, relațiile publice sau publicitatea (mai bine spus, reclama) sunt doar niște aplicații ale unei științe transdisciplinare, Științele comunicării (pluralul nu e întâmplător).

Am ajuns la ele ca filosof, citind, meditând și scriind pe teme care țineau de teoria cunoașterii, de gnoseologie, ca ramură a filosofiei. Prin anii ̍90 ajunsesem la concluzia că nu putem gândi cunoașterea fără comunicare, și nici comunicarea fără cunoaștere; de altfel, prima mea carte, publicată în 2002 la Editura Ars Docendi, se intitula Bazele epistemice ale comunicării (ea a fost reeditată în 2013, la Editura Tritonic).

Din acest elaborat teoretic s-a născut actualul meu curs, „Semiotică. Teorii ale limbajului”. Tot ca filosof am fost interesat de filosofia limbajului, iar analiză de discurs a început să mă preocupe mult înainte de a preda „Analiza discursului public”, prin anii ̍80, când literatura accesibilă era foarte puțină.

În ceea ce privește domeniul comunicării, am început să activez în anul 1995, când am organizat Conferința Națională „Gestionarea imaginii publice”, împreună cu Paul Dobrescu, decanul de la Științele comunicării (15-16 mai, 1995, Casa Oamenilor de Știință din București).

Trebuie să spun că ideea a fost a profesorului Dobrescu, dar eu m-am implicat într-o măsură foarte mare – am făcut tematica, am trimis invitațiile, am moderat dezbaterile. La ele au participat 33 de specialiști – unii doar în teorie, alții doar în practică (mai mulți nici nu cred că existau în România anului 1995).

Ei bine, la acea conferință, prima conferință academică dedicată Comunicării ca domeniu de activitate, s-a luat hotărârea de înființare a unei asociații profesionale, care să reglementeze noul domeniu și să fixeze statutul profesional al noii ocupații. De altfel, ideea a venit din partea unor studente din ultimul an, preocupate de viitorul lor statut profesional, încă neclar, și de șansele de a se angaja în domeniu (Florentina Rădulescu, Cornelia Marinescu și regretata Elene Gugu).

Peste o lună, în ziua de 15 iunie 1995 avea loc Adunarea de constituire a Asociației Române de Relații Publice – ARRP. Primul președinte ale Asociației a fost Liviu Mureșan, profesor la ASE, care era și primul specialist din România în domeniu Relațiilor publice (își dăduse doctoratul cu o teză de relații publice pe vremea comuniștilor, pe care i-a păcălit numindu-le „relații cu publicul”, mai pe înțelesul lor).

În cca 2 ani, ARRP a ajuns să numere peste 100 de membri, specialişti în relaţii publice din sectorul privat (agenţii de PR şi departamente de PR din marile firme), din instituţiile publice, din organizaţii neguvernamentale şi din învăţământul superior, precum şi liber-profesionişti.

Prima realizare importantă a Asociaţiei a fost recunoaşterea oficială, în 1997, a profesiei de „specialist în relaţii publice”, aşa cum este definită în Clasificarea Ocupaţiilor din România – COR, Ocupaţia 2447.019. În 1996, ARRP a devenit membru al Confederaţiei Europene de Relaţii Publice – CERP. Din 2000, ARRP este membeu fondator în Global Alliance on Public Relations and Communication Management – pe scurt, Global Alliance.

Aceste schimburi internaţionale ne-au facilitat un contact direct cu evoluţia domeniului în plan mondial, iar ARRP a funcţionat, în primii ani, ca interfaţă între industria de PR din România şi cea din afara României. Alături de facultăţile de profil şi de firmele multinaţionale, ARRP a fost un „cărăuş”, care a adus în ţară know-how-ul cel mai recent, de pe „ultima frontieră” a profesiei.

Încă de la adunarea de constituire a Asociației am fost ales în funcția de vicepreședinte, responsabil cu formarea profesională, funcție în care am activat până în 2005, când am fost ales în funcția de Președinte al ARRP (Adunarea Generală din 2 martie 2005) funcție pe care am deținut-o până în mai 2008.

În prezent sunt Președintele Juriului de Onoare al ARRP – un echivalent al consiliului etic din alte organizații sau al comisiei de etică din instituții. În virtutea acestor poziții am fost solicitat din ce în ce mai des ca specialist în comunicare – la început ca trainer, apoi în calitate de consultant și chiar de consilier al unor manageri sau lideri politici.

Astfel, am avut ocazia să cunosc problemele de comunicare ale mediului de afaceri și ale mediului politic, precum și ale instituțiilor publice. Principala hibă a acestor medii este încercarea de a transforma relațiile publice într-un „instrument de uz personal”, în afara sistemului de valori al acestei profesii: managerii au tendința să le transforme în reclamă, oamenii politici să le transforme în propagandă, iar directorii din administrația publică într-un instrument de protecție instituțională.

Când am înțeles acest lucru, mi-am propus să ofer o ideologie profesională acestui nou domeniu, pe care românii erau tentați să-l transforme într-o „formă fără fond”, cum spunea Titu Maiorescu – de fapt, o formă adaptată la fondul autohton, la metehnele locale.

Așa s-a născut cartea Relațiile publice și noua societate, publicată în 2005 la Tritonic (reeditată, în 2012, la aceeași editură). Aici definesc relațiile publice ca inginerie de legitimare în spațiul public a unui subiect oarecare (o organizație, o persoană publică sau o țară) și arăt că această nouă legitimare, prin campanii de imagine sau prin politică de brand, a devenit necesară după prăbușirea „marilor narațiuni de legitimare” (Lyotard).

Ca o concluzie a răspunsului la această întrebare, aș vrea să transmit un mesaj cititorilor dumneavoastră. În literatura religioasă am găsit o idee interesantă: minunile le întâlnesc doar acei oameni care „pleacă la drum”, care se angajează într-o lucrare dedicată lui Dumnezeu. Cei care „stau acasă” nu vor vedea minuni – unii nici nu vor crede că există așa ceva. Mutatis mutandis: dacă nu aș fi participat la înființarea ARRP și la tot ce a urmat, aș fi rămas doar profesor; poate că aș fi participat la mai multe conferințe academice, poate că aș fi publicat mai multe cărți, dar mi-ar fi rămas străină industria comunicării și nu aș fi avut niciodată imaginea de ansamblu a acestei industrii, la nivel național și internațional.

Ce vreau să spun celor care vă citesc? Să iasă din zona de confort, să acționeze, să inițieze, să înființeze, să colaboreze! Succesele și realizările profesionale se întâlnesc „pe drum”, degeaba le aștepți stând acasă. Iar dacă tot vor să stea, să stea la bibliotecă! Să evite locurile de pierdut timpul!

 

Schimbări în industria de comunicare

Sunt multe lucruri de spus. Depinde și de ceea ce înțelegem prin „ultimii ani”. M-aș referi doar la ceea ce i-ar putea interesa pe cei care studiază relații publice și reclamă (advertising), cu scopul de a-i ajuta să se orienteze din timp, dar și cu bătaie la direcțiile pe care ar trebui să se dezvolte învățământul de specialitate.

1) În ultimii 30 de ani, mai generală tendință a fost și este fărâmițarea publicurilor: din câteva publicuri mari și stabile, s-a ajuns la tot mai multe publicuri, din ce în ce mai mici și mai instabile. Într-un interviu pe care Dennis Wilcox l-a acordat chiar la București, cu prilejul lansării ediției în limba română a celebrei sale cărți, Relații publice. Strategii și tactici (Curtea Veche, 2009), care se predă în peste 350 de universități din întreaga lume, celebrul specialist vorbea despre fragmentarea audienței și dădea următorul exemplu: în urmă cu 40 de ani, cel mai vizionat serialul de televiziune din Statele Unite, I love Lucy, avea o cotă de piață de 30-40%; acum 10-12 ani, când vorbea Wilcox, serialul cel mai vizionat, Neveste disperate, capta doar 4%; așadar, publicul fidelizat s-a micșorat de 10 de ori, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri pe toți cei care lucrăm cu publicuri-țintă.

2) În ultimii 20 de ani, digitalizarea și trecerea de la of line la on line mi se pare cea mai importantă mutație (mai mul decât o tendință, o certitudine). Cea mai mare parte a activității denumite generic PR Writing se realizează digital, iată de ce în facultățile de profil au căpătat o pondere tot mai mare disciplinele dedicate, generic, „alfabetizării digitale” (digital literacy), ceea ce înseamnă dobândirea abilităților de care un specialist în PR are nevoie pentru a învăța și a lucra prin tehnologii digitale precum platformele de internet, rețelele sociale și dispozitivele mobile. Astăzi, tot ce înseamnă mixtul de marketing este digitalizat.

3) În ultimii 10 de ani, robotizarea operațiunilor de PR, cu marea contribuție a inteligenței artificiale (AI) – ceea ce conferă acestora o eficiență de nebănuit cu 10-15 ani în urmă. O dată intrat în zodia comunicării robotizate, PR-ul guvernamental, precum și marketingul politic și electoral au dobândit un potențial de manipulare de neimaginat – motiv pentru care mulți analiști prorocesc „apusul democrației”. Din moment ce opinia majoritară poate fi confecționată prin tehnici de PR și marketing, democrația ajunge la fel de nelegitimă ca orice regim nedemocratic – autoritar, dictatorial sau totalitar.

4) În ultimii 5 de ani, segmentarea publicurilor până la familie și individ cu contribuția decisivă a furnizorilor de baze de date. Scandalul Cambridge Analytica din 2018 a scos la iveală procedeele folosite pentru influențarea și manipularea a milioane de oameni: compania americană a obținut de la Facebook datele a peste 50 de milioane de utilizatori, pe care le-ar fi utilizat pentru a înțelege psihologia utilizatorilor și a le influența votul de la prezidențialele americane (în favoarea lui Donald Trump) sau referendumul din Marea Britanie cu privire la Brexit.

Un fost angajat al Cambridge Analytica, Christopher Wylie, a spus-o cel mai sintetic: „Am exploatat Facebook (...) și am folosit ce am aflat despre oameni pentru a le hrăni demonii”.

Când ajungi cu targhetarea până la individ, căruia îi cunoști opțiunile religioase și politice, preferințele de consum, nevoile reale sau imaginate, fantasmele, îi poți servi meniul de bunuri și servicii, inclusiv bunuri simbolice, dorit sau doar visat de individ, conform principiului „Minte-mă, dar minte-mă frumos!”.

 

Nevoile școlii de comunicare din România

E nevoie urgentă de specialiști în marketing online, care să ofere studenților cunoștințe relevante pentru PR online, dar asta repede, până nu pierdem și trenul ăsta. Dacă nu o facem, vom asista neputincioși la un proces neplăcut: specialiștii în relații publice vor fi înlocuiți cu specialiști în IT – cu oameni care stăpânesc software-ul necesar gestionării bazelor de date.

Sunt încântat de inițiativele SNSPA de a introduce masterate în limba engleză și chiar de a înființa masterate cu dublă coordonare, în colaborare cu universități din Europa de Vest. Atât timp cât dinozaurii din structurile administrației de stat vor refuza să angajeze absolvenți de Comunicare (nu de Jurnalism!), cu excepția unor „nepoți” și „nepoate”, datoria noastră este să mărim șansele absolvenților noștri de a găsi un loc de muncă în străinătate.

Ceea ce se și întâmplă: o mare parte a absolvenților noștri buni și foarte buni lucrează pentru mari corporații din Occident. Este o lipsă de patriotism? Nu! Este responsabilitate pentru destinul unor tineri. Lipsă de patriotism este la cei care practică nepotismul, ca variantă a clientelismului, întârziind pătrunderea meritismului în România și anulând șansele de a se obține performanță în orice domeniu al societății românești. Se vorbește tot mai mult de statul român ca „stat eșuat”. Este eșecul unui ethos, dominat de egoism, lăcomie și trufie.

 

Ce ați învățat din pandemie

Poate că în cei doi ani de care vorbiți a crescut simțul responsabilității, în sensul că oamenii se vor gândi mai mult la consecințele propriilor fapte asupra altora și pe termen lung. Poate că s-a lărgit sfera noțiunii „aproapele meu”, în care vor intra și semeni pe care nu-i cunoaștem personal sau pe care nu-i vom cunoaște niciodată.

Poate că ideea unui venit minim garantat, asigurat de stat, nu va mai părea atât de absurdă cum părea înainte de pandemie. S-ar putea ca sentimentul social al solidarității umane să cuprindă mai mulți semeni de-ai noștri. Este probabil ca noțiunea de bine comun să fi devenit mai concretă și mai inteligibilă pentru mai mulți concetățeni. Dar este prematur să evaluăm aceste intuiții, presupuneri și speranțe de ordin moral. Să mai așteptăm!