Marius Cosmeanu leagă oameni din cele mai surprinzătoare zone. Am lucrat împreună la Cotidianul, pe vremea aceea în care încă mai existau ziare, și orice subiect aș fi avut în minte, el știa deja vreo două persoane cu care aș fi putut vorbi: de la mormoni la arhitecți care au lucrat la efectele speciale din Matrix sau oceanologi preocupați de căluții de mare din Vama Veche. Rețeaua lui de cunoscuți și preocupări era surprinzătoare. O foarte mică parte din ea poate fi descoperită și în cartea pe care a coordonat-o, recent, Jurnal din vremea pandemiei. Proză de grup, care aduna poveștile a 24 de români de prin toate colțurile lumii, despre cum au trăit primul val al pandemiei.
Leg oameni din domenii aparent fără noimă între ele: savanți cu fotbaliști, oameni de afaceri cu oameni fără adăpost, jurnaliști cu muzicieni și preoți cu prostituate. Glumesc, desigur, dar cred că asta a contat, poziționarea mea în rețele, spune Marius.
Sociolog și jurnalist, Marius Cosmeanu este autorul Savantgarde, un blog și un newsletter săptămânal cu articole și știri din știință, tehnologie, arte, design, natură. El povestește în rândurile de mai jos despre cum a apărut volumul colectiv, dar și despre cum a trecut prin izolare și cum vor privi istoricii din viitor perioada prin care trecem acum.
Povestea cărții
Prin martie 2020, intuiam deja că ne paște o pandemie. Virusul nu ajunsese încă în State sau în Europa, dar își făcea de cap în Wuhan. Era doar o chestiune de timp să ajungă și la noi. Cum spun și în carte: viză nu-i trebuia.
Atunci m-am gândit să adun o mână de oameni (da, nu speram la mai mult de cinci colaboratori), români plecați prin lume, care să scrie pentru Savantgarde, proiectul media pe care îl coordonez de ceva ani, despre cum trăiesc ei pandemia acolo unde sunt. În cele din urmă, s-a adunat o rețea de 24 de oameni faini, din toate colțurile lumii: din Finlanda în Noua Zeelandă și din Canare în Hong Kong.
Preț de câteva săptămâni, fiecare a ținut acest jurnal, așa că s-a strâns material din belșug. Prin toamna lui 2020, însă, m-am gândit așa: ce ar fi să adun aceste jurnale într-o carte, cu desene faine care să ilustreze textele, cu scurta prezentare a fiecărui autor, cu tot ce trebuie. Și iat-o acum pe standuri, grație Editurii Brumar și a celor de la Combridge, compania care face posibilă existența Savantgarde. Fără ei nu am fi aici.
Reticența destăinuirilor
În studenție, adică undeva pe la începutul anilor ’90, am făcut multe interviuri de istorie.
Și apropo de autohton, avem o problemă destul de serioasă pe care nu o conștientizăm: lumea nu prea vrea să povestească despre ce i se întâmplă sau i s-a întâmplat, mai ales dacă are legătură și cu politica. Românul nu-și asumă, ceea ce, pentru memoria și moralul unei societăți, este foarte grav.
Mi s-a întâmplat, și nu e un caz izolat, să vreau să fac interviuri de oral/life history, adică ore, zile întregi de stat de vorbă cu cineva care își deapănă povestea vieții, și să fiu refuzat, fără prea multe argumente.
Vorbesc despre personalități cunoscute, care, din păcate, nu mai sunt printre noi, și care au luat cu ei multe dintre neștiutele momente ale vieții lor. Când îi întrebam dacă ar citi, să spunem, viața lui Brâncuși, a Reginei Maria ori a lui Terente, povestită chiar de ei, îmi spuneau, evident, că da. Cu toate astea, continuau să refuze un dialog similar în cazul lor. E trist. Nu atât pentru noi, ci pentru generațiile vor veni.
Cu românii din Diaspora lucrurile stau un picuț altfel: sunt mai deschiși, mai cu undestanding-ul la ei și cei mai mulți trăiesc în societăți mai mature decât a noastră. A fost realmente o plăcere să lucrez cu ei. Le mulțumesc, încă o dată, și aici.
Cum ai trecut tu prin izolare
Cred că cel mai important lucru e că am reușit să păstrez un echilibru, o anume detașare, chiar și în situațiile mai critice (am pierdut, în perioada de care vorbim, oameni tare dragi). S-o fi activat și egoul de sociolog, prin care vezi realitățile ca atare, nu prin dihotomii, chiar dacă în fața ta sau pe monitoare curge sânge. Sigur, sociologii mai au și timp liber, așa că s-a întâmplat să mă mai pălească și pe mine câte o realitate dură, dar șocul a venit de fiecare dată cu efect întârziat, ca la bombele alea.
Ce m-a ajutat? Informația și comunicarea deșteaptă, senină. Aur curat! :)
Ce a fost cel mai greu? Să văd cum se rinocerizează oameni la care țin sau pe care îi apreciez, cărora le-am dat credit; să trăiesc decepțiile acestea. Se spune despre scrierile lui Caragiale că sunt dureros de actuale. Aiurea :), Ionesco e literatură în timp real. Citiți-l, e printre noi!
Rețeaua de români de pe tot globul
Nu știi că lumea spune că sunt hub, nod de rețea și alte „răutăți”? Leg oameni din domenii aparent fără noimă între ele: savanți cu fotbaliști, oameni de afaceri cu oameni fără adăpost, jurnaliști cu muzicieni și preoți cu prostituate. Glumesc, desigur, dar cred că asta a contat, poziționarea mea în rețele. Și nu, nu i-am cunoscut pe toți. A fost ca un bulgăre de zăpadă rostogolit pe un deal cu pantă mare.
Ce te-a surprins cel mai mult în poveștile lor
Diversitatea și contrastele. A temelor, a stilurilor, a caracterelor umane. E un volum în care râzi și plângi deopotrivă. Și nu numai.
Firul universal
Faptul că nu prea au nimic în comun. Nu am avut discuții de grup prealabile, teme sau structuri de texte comune sau o selecție a oamenilor după criterii clar stabilite. Grupul e foarte eclectic și profesional, și cultural. Fiecare a scris „de capul lui/ei”. Și cred că a fost foarte bine așa. „Firul universal” e pandemia.
Ce ai vrut tu de la cartea asta
Un document pentru alte vremuri, apropo de cele spuse mai sus + puțină speranță pentru cei de azi. Scrise de niște blogtrotteri, cum le spun eu, textele lor te mai scot din ceața provincialismului și relativizează.
Ce ar simți un istoric din viitor dacă ar da peste cartea asta
Bucurie.
Ce se va sedimenta din perioada asta, la nivel colectiv
Grea întrebare. O să mă rezum doar la cazul nostru, al României. Ca orice criză, dincolo de dramatismul ei, pandemia înseamnă și o perioadă cu lecții de învățat, util în felul lui. Pentru cine are ochi&urechi să vadă&audă.
Societatea românească are alchimia ei, factorii ei evolutivi. Pandemia nu a făcut altceva decât să accentueze trăsături și să accelereze tendințe sociale existente deja la apariția celebrului virus. Nuanțele devin mai intense, societatea se cerne mai rapid.
Numai că vezi și tu că se cerne prost: pentru grupuri sociale și de interes semnificative, pandemia este doar un pretext. Mi-e că avem și aici un bulgăre de zăpadă care o ia la vale. Și s-ar putea ca și iarna asta să țină mult. Da, suntem antrenați cu frigul, cu întunericul, apropo de sedimentări. Să vedem, însă, cum mai stăm cu anticorpii sociali.
Ce nume i-ai da acestui capitol din viața umanității
Mi-ai amintit de un banc bun de răspuns: Ceaușescu este criogenat, ca un porcușor de Guinea, într-un soi de Idiocracy. Se trezește după câteva secole și iese pe bulevardele Bucureștiului. Bineînțeles, nimeni nu-l recunoaște. Supărat la culme, se duce glonț la Casa Poporului, unde, neînțeles și pasat de la un birou la altul, ajunge în cele din urmă la liderul maxim, care-l întreabă cu ce treburi prin oraș.
- Cum, nu știi?! Sunt Nicolae Ceaușescu, comandantul suprem al…
Se uită liderul maxim într-o enciclopedie mai babană să se lămurească ce-i cu omul, și dă de numele lui nea Nicu: „Mic politician din vremea lui Duckadam”.
