[Little Lit] Florin Bican: Când scriu, îmi imaginez niște limite, doar pentru a încerca să trec dincolo de ele – ca atunci când, într-o carte de colorat, colorezi în mod deliberat „pe lângă”

O mare parte din părinți vor pentru copiii lor cărți ”despre”. Se caută un fel de literatură motivațională pentru copii, spune scriitorul Florin Bican. Poate de aici și corelația cu creșterea cantitativă a cărților pentru copii pe piața din România, dar nu neapărat și cu menținerea calității lor. Florin Bican scrie și traduce literatură pentru copii, este autorul volumelor ”Cântice mârlănești”, ”Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc”, ”Şi v-am spus povestea aşa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși” și ”Tropice tâmpe”, care a inaugurat, de altfel, seria de autor „Florin Bican” în 2017. În 2019, Florin Bican continuă aventurile lui Apolodor, personajul lui Gellu Naum, cu ”Cartea albă cu Apolodor sau Apolododecameronul” și apoi cu ”Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor” și „Hai pe Lună împreună”. 

„Necumințenia” (atât în texte cât și în ilustrații) mi se pare trendul cel mai vrednic de semnalat în literatura pentru copii emergentă. Desigur, el încă se manifestă pe fondul unui conservatorism latent, care voalează aceste tendințe „necuminți”, corespunzătoare neconvenționalității și subversivității de care vorbeam mai sus, spune Florin

Florin este unul din autorii români contemporani prezentați de Asociația De basm în Noi facem povești, un proiect cu 20 de portrete de scriitori, 80 de recomandări de lectură și peste 260 de minute de interviuri. Vorbim cu el în rândurile de mai jos despre necumințenie, învățăturile din cărți, autorii noi de cărți pentru copii și cum s-au schimbat cititorii în ultimul timp - părinți și copii.

Începutul

Basmele fraților Grimm… După ce le-am citit de câteva ori la rând, am simțit nevoia de ceva nou, în același stil, și m-am apucat să scriu un nou basm de frații Grimm. Nu l-am terminat. Aveam vreo nouă ani. De atunci, de câte ori citeam o carte care-mi plăcea, voiam să scriu și eu una la fel, dar nouă.

Cea mai recentă carte

„Hai pe Lună împreună”, a doua carte din seria „Apolodor explorator”. Am lucrat la ea timp de un an. Cel mai mult a durat „documentarea”, dar a fost de departe cel mai interesant segment al proiectului. Am aflat despre Lună… câte-n Lună și-n stele.

Ce are special literatura pentru copii  

Neconvenționalitatea și subversivitatea. Când scriu, îmi trasez/imaginez niște limite, doar pentru a încerca să trec dincolo de ele – ca atunci când, într-o carte de colorat, colorezi în mod deliberat „pe lângă”, având totuși grijă să înglobezi contururile preexistente în desenul final.

Cărțile pentru copii în România

Numărul titlurilor a crescut și continuă să crească. Ceea ce e remarcabil dacă ne gândim că acum un deceniu tindea spre zero. Îmi place să cred că această creștere a ofertei se corelează în chip natural cu cererea. Ceea ce e bine, bănuiesc, în termeni de piață. Mai puțin bine ar fi ca această creștere cantitativă să nu se coreleze, în chip la fel de natural, cu creșterea, sau măcar cu menținerea, unor standarde de calitate.

Trenduri

„Necumințenia” (atât în texte cât și în ilustrații) mi se pare trendul cel mai vrednic de semnalat în literatura pentru copii emergentă. Desigur, el încă se manifestă pe fondul unui conservatorism latent, care voalează aceste tendințe „necuminți”, corespunzătoare neconvenționalității și subversivității de care vorbeam mai sus.

Autorii noi

Autorii din această zonă sunt, în primul rând, vii. Și aduc pe piață un vibe de autenticitate.

Publicul - părinți și copii

A evoluat (rapid!) până la nivelul de „expert”. În general, știe ce „trebuie” să citească un copil, mai bine decât copilul, autorul și editorul. Am zis „în general”, dar desigur, nu putem generaliza. Frecventez sporadic site-uri și forumuri pe care „noii părinți” tranșează soarta literaturii destinate copiilor lor. Ei par să caute – zic din nou, „în general” – cărți „despre”. „Despre” se referă aici la subiecte și teme pe care părinții respectivi le consideră utile în pregătirea copiilor pentru viață. Care viață, n-aș putea să vă spun. Se caută, așadar, un fel de literatură motivațională pentru copii. Cum sunt cei care caută așa ceva? Motivați, cum altfel…

Ilustrațiile

În cărțile (ilustrate) pentru copii, povestea rezidă în însuși echilibrul dintre text și ilustrație. Poate că a fost un noroc, dar experiența mea cu ilustratorii a fost, fără excepții, foarte bună. Asta și din cauză că nu mi-am ales niciodată ilustratorii: ne-a „combinat” totdeauna o terță agenție – de obicei un redactor sau un designer de carte. Iar pentru mine rezultatul a fost satisfăcător.

Tot ce caut în acest domeniu e „să nu mă bag pe ceteraș”, cum zice-o vorbă din Ardeal. Atâta vreme cât ilustratorul nu-mi spune cum să-mi scriu textul, eu de ce i-aș spune cum să-l ilustreze? Știu că sunt autori care i-au impus ilustratorului cerințele lor, așa cum a făcut Roald Dahl cu Quentin Blake. Dar și ilustratori care au făcut instrucție cu autorii pe care-i ilustrau, mergând până la eliminarea unui capitol din volumul respectiv. Este cazul lui John Tenniel, ilustrând Alisele lui Lewis Carroll. Din punctul meu de vedere, ilustrația unei cărți pentru copii trebuie să dezvolte textul, să ducă povestea mai departe, s-o comenteze, să converseze cu cititorul.

Nevoia de a educa

Nu cărțile au nevoie să educe – copiii au nevoie să fie educați. Și cartea poate fi un mijloc ideal pentru atingerea acestui scop. Orice poveste are un nucleu educativ și, în măsura în care spune o poveste, orice carte educă. Necazurile încep acolo unde cărțile pentru copii, în zelul lor educativ, neglijează – sau chiar uită cu totul – să spună povestea. Și atunci devin enervante.

Educația trebuie făcută cu discreție. Și cu umor… O carte își poate educa cititorul-copil răspunzându-i – discret! – la întrebări chinuitoare pe care micuțul poate că nici nu-i în stare să le verbalizeze încă. Dar pentru a-l educa, o carte trebuie să-și cunoască mai întâi cititorul. Și ce, cărțile pentru adulți nu-s educative? Oare săracii adulți n-au nevoie de educație? Atâta vreme cât o carte nu cade în didacticism pedant, e minunat să (și) educe.

Recomandari

Oltea Enache, „Coțofenele clănțănitoare” (Editura Arthur, 2021). Poate și pentru că autoarea e și ilustratoare. În rest, e o carte neconvențională, ușor subversivă și discret-educativă.