Eliza Zdru e genul de cineast care lucrează pe mai multe fronturi, dar din toate explorările filmice de până acum, documentarul se detașează ca fiind cel care îi suscită cel mai mult interesul. Din cele care au avut parte de un traseu frumos, amintim ”Cântece pentru un muzeu”, în care a călătorit alături de 4 cântăreți aromâni în turneul lor prin Balcani, sau ”Frații Manakia. Jurnalul unei lungi priviri înapoi”, construit în jurul primilor cineaști din Balcani, având ca pretext o fotografie cu străbunicul ei.
În continuare, cred că atunci când faci documentar, faptul că nu știi ce faci e în general un atu, un avantaj pe care trebuie să îl folosești cât mai subtil. Cred că e o mare capcană să crezi că ești în cunoștință de cauză atunci când filmezi un documentar, oricât de mult research ai face în prealabil
A filmat și produs două episoade din Vagabond Sessions, proiect de suflet, în care trupele se întâlnesc cu un public ad hoc și muzica începe să curga live, iar cea mai recentă ispravă se numește ”Copiii explică istoria”, care tocmai ce a fost lansat, la pachet cu un website. Filmul de ficțiune îl lasă pentru mai târziu în viață, momentan e în lucru cu teza de doctorat despre documentar și multe proiecte ce speră să prindă avânt, odată cu nașterea propriei case de producție.
Prolog – Breaking the waves
Nu prea știam ce vreau să fac când am venit în București. Aveam o oarecare atracție pentru fotografie, dar nu știam exact ce să fac cu ea. Apoi am văzut un film de Lars von Trier, cred că era Breaking the Waves și mi s-a părut că doar ce dădusem peste o lume absolut miraculoasă și fascinantă despre care habar nu aveam că există. Mi-a fost teamă să mă înscriu la examen la UNATC, mă gândeam că nu am nicio șansă, așa că, mai în glumă, mai în serios, m-am dus la examenul de admitere la Universitatea Media. Spre surprinderea mea absolută, am intrat prima. Am avut efectiv senzația că viața mea începea abia atunci, așa de puternic m-a acaparat povestea cu filmul. Mai târziu, după ce am terminat facultatea, am fost la un pas de a renunța, pentru că nu înțelegeam exact cum să îmi găsesc locul în lumea asta a filmului. Însă am ajuns la workshopul Aristoteles într-o vară și mi-am dat seama că îmi găsisem, într-un final, locul și oamenii - documentarul, respectiv oamenii care fac documentar. Nu știu cât de mult reușesc cu documentarele mele sau cu încercările mele de a face documentar, însă în mod sigur știu că e cel mai captivant demers la care aș putea vreodată să particip.
Cântece pentru un muzeu
Îmi amintesc că mă simțeam ca o amatoare, că habar n-aveam ce fac, însă îmi plăcea atât de mult să filmez ”povestea” asta și personajele astea, încât neștiința a trecut pe un plan secundar. În continuare, cred că atunci când faci documentar, faptul că nu știi ce faci e în general un atu, un avantaj pe care trebuie să îl folosești cât mai subtil. Cred că e o mare capcană să crezi că ești în cunoștință de cauză atunci când filmezi un documentar, oricât de mult research ai face în prealabil. Abia la montaj începi să înțelegi. De fapt, montajul e felul tău de a ordona materialul filmat conform unui sens pe care îl vezi acolo, sau îl înțelegi acolo. Și e întotdeauna extrem de subiectiv, chiar și atunci când ai filmat un material așa-zis observațional.
Cântece pentru un muzeu e un film despre patru bătrâni de 80 de ani care cântă muzică polifonică conform unei tradiții ancestrale a comunității de aromâni din care fac parte. De fapt, e un film despre memoria care se șterge, pentru că ei sunt ultima generație care mai cunoaște genul ăsta de muzică, iar amintirile lor devin din ce în ce mai diluate. Am plecat la drum cu intenția de a face un film despre muzica aromânească, însă chiar și o începătoare ca mine și-a dat seama rapid că era un subiect mult prea vast și imposibil de cuprins într-un documentar. În timpul călătoriilor de research prin Dobrogea, am ajuns la cei patru bătrâni din satul Cogealac și n-am mai vrut să plec. Se asemănau extraordinar de mult cu bunicul meu (și eu sunt aromâncă) care doar ce murise, erau super amuzanți, cântau o muzică uluitoare care aducea cu ea povești din trecut și în plus, mi-au spus că erau într-un soi de turneu de concerte prin țară și prin străinătate. Așa că m-am hotărât să îi urmăresc on the road, cum s-ar zice. Eu, echipa mea minusculă, și patru octogenari glumeți într-un autocar care se îndrepta spre concerte. Nu știam ce urma să iasă, dar în mod sigur știam că vreau să fiu acolo.
Ultima dată când i-am vizitat erau trei în loc de patru. Mi-e teamă să sun și să întreb câți sunt acum.
Un road movie, plecat de la o fotografie veche
Frații Manakia e tot un road movie ca să îi zicem așa. Și, într-o anumită măsură e tot despre aromâni. Dar e și despre cinema, frații Manakia fiind primii cineaști din Balcani. Când am dat peste informația asta, că primii oameni care au filmat în Balcani erau aromâni ca mine, în plus născuți într-un sat dintr-un vârf de munte care pe atunci făcea parte din Imperiul Otoman și, fotografi fiind, se aflau în mijlocul tuturor conflictelor și schimbărilor sociale și politice din Balcanii de început de secol XX, la fel, n-am mai vrut să plec, I was hooked. În film, eu sunt personaj și caut prin Balcani urme lăsate de cei doi frați, sub pretextul că vreau să găsesc răspunsul la întrebarea dacă o fotografie misterioasă de-a străbunicului meu a fost poate făcută de ei.
Cred că cea mai importantă învățătură cu care m-am ales e că cel mai interesant într-un documentar e felul în care îți asumi perspectiva subiectivă asupra lucrurilor, oricât de îndepărtate ar fi acestea. Am refuzat multă vreme să accept faptul că va trebui să devin personajul care caută povestea fraților Manakia în film, datorită laturii personale a legăturii dintre ei și familia mea, sau mai bine zis dintre ei și comunitatea din care face parte familia mea. Însă la un moment dat, am cedat, era singura soluție. E greu să te vezi și să te auzi în propriul film. Dar, amintindu-mi de alte documentare creative care îmi plac mult, în mod sigur cele mai interesante mi se par cele extrem de subiective și personale.
Muzică din mers la Vagabond Sessions
Ador să filmez muzică, ca să zic așa, fie live, fie pentru un videoclip. Pur și simplu mi se pare unul dintre cele mai intense genuri de filmare. Îmi doresc foarte mult să îmi dezvolt latura asta cât mai mult în viitor. Vagabond Sessions e un proiect de-al meu pe care l-am început împreună cu Andrei Dudea acum 2 ani și pe care l-am continuat singură, în calitate de producător vreau să spun, după episodul pilot. E o serie de videoclipuri live în cadrul căreia, în fiecare episod, ducem un muzician sau o trupă românească într-un spațiu de tranziție de genul tren / barcă / pasaj / spital / telecabină, unde muzicienii, spre surprinderea trecătorilor care nu știu ce se va întâmpla încep să cânte live. Iar noi filmăm totul - pregătiri, cântare, reacția oamenilor, în stil documentar.
Până acum am filmat cu Balkan Taksim într-un tren interregio și cu We Singing Colors într-o barcă în Cișmigiu iar în paralel, am încercat să găsesc finanțare pentru toată seria pe toate căile la care am fost în stare să mă gândesc. Nu am reușit în acest sens așa că, odată cu avansarea pandemiei și toate consecințele ei, am regândit puțin conceptul, l-am virat într-o zonă mai socială iar acum caut finanțare pentru fiecare episod în parte. Avem planificat un episod foarte special, însă I’ll get back to you on that:)
Cred că Vagabond Sessions e și va rămâne multă vreme proiectul meu preferat, e genul de chestie pe care îmi place la nebunie și să o produc și să o filmez, și să o montez, inclusiv mi-ar plăcea să fiu în locul trecătorilor - spectatori și să mi se întâmple și mie o cântare neanunțată în timp ce merg pe stradă. Cred mult în puterea terapeutică a muzicii, iar asta se leagă în mod direct de următorul episod. Sper să pot vorbi în mod concret de el în curând. Să ne țineți pumnii :)
Filmări pentru teatrul Replika
Sunt foarte recunoascătoare că am avut șansa să filmez spectacole de teatru. Am început să fac asta datorită contextului creat de pandemie (spectacolele trebuiau să ajungă la spectatori în mediul online pentru că în mod fizic nu se putea, sau devenise foarte problematic) și consider că asta pentru mine a fost un mare noroc - am lucrat mult într-o perioadă în care mulți oameni au rămas fără job-uri.
Cred că atunci când filmezi un spectacol de teatru, e important să respecți cât de mult se poate convenția specifică. Deși tentația e mare - să filmezi cu POV-uri multiple (unghiuri subiective ale personajelor), ca filmarea să fie cât mai expresivă. Cred că teatrul trebuie privit din unicul POV al spectatorului care rămâne, mai mult sau mai puțin, în afara situației. Mai există tentația de a relua anumite momente și de a trage mai multe duble, ca la film. Iar, mi se pare că nu trebuie exagerat cu asta. Un spectacol de teatru e un eveniment unic, ca să zic așa - situațiile dintre personaje sunt întotdeauna altfel, cred, și trebuie păstrată organicitatea fiecărei reprezentații.
Altfel, un teatru e un loc foarte comod de a filma: luminile sunt deja puse foarte bine, poate doar trebuie ajustate puțin ca intensitate, captarea sunetului e fără impedimente. Practic, e ca un platou de filmare deja pregătit.
Un sfat pentru făcătorul de filme
Pe lângă sfatul evident de a viziona cât mai multe filme de toate felurile, aș sfătui, pe oricine vrea să facă DOP & regie, să meargă la cât mai multe filmări și, pe cât posibil, să și lucreze la ele, chiar dacă neplătit la început. E genul de meserie-pasiune despre care poți învăța numai făcând. Ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să fii tot timpul la curent cu ce echipament tehnic e available out there și ce se poate face cu el.
Aparatura cu care poți să filmezi ceva decent e din ce în ce mai accesibilă ca preț. Asta nu înseamnă că e ieftină, însă se poate ajunge la ea ușor. Și aici aș avea un sfat. Sunt locuri de unde se poate închiria echipament la prețuri foarte accesibile. Există capcana de a crede că îți trebuie ceva al tău și că asta costă foarte mult. Asta nu poate fi decât o scuză. Poți închiria camere foarte ok pentru un timp limitat și îți poți face treaba. Închirierea echipamentului funcționează și pentru a-l testa înainte să îl cumperi - poți să te convingi dacă e potrivit pentru ce nevoi ai tu, pentru stilul tău de a filma.
Copiii explică istoria
Copiii explică istoria e un proiect educațional al cărui scop e crearea unui website cu lecții video de istorie pentru gimnaziu explicate de copiii de la Școala gimnazială nr. 1 din Sohatu, județul Călărași. Am demarat proiectul după ce am câștigat o sesiune de finanțare de la AFCN și momentan, lucrăm la primele zece lecții video, menite să susțină programa de clasa a V-a, semestrul I. Însă plănuim să mergem mai departe și să producem lecții video pentru toată programa de istorie V-VIII.
Ideea inițială a proiectului îi aparține lui Ionuț Pirneci, un profesor de istorie care locuiește în București dar care face naveta zilnic până în Sohatu pentru a preda la școala de acolo, lucru pentru care îl admir foarte mult, pentru asta și de asemenea pentru devotamentul lui față de copii. Mi s-a părut o super idee din două motive: cred că istoria poate deveni mai interesantă pentru copii dacă e povestită tot de copii și apoi, cred că pentru elevii din Sohatu e o experiență foarte interesantă, care le poate deschide noi perspective. Apoi, mai cred că există o nevoie foarte mare de a crea suport educațional interesant care să funcționeze și în mediul online, unde școala va fi prinsă o vreme cred, dar și în mediul fizic.
Pe 11 noiembrie am lansat website-ul cu un training online dedicat profesorilor de istorie, prin care să îi familiarizăm cu filmulețele și cu posibile modalități de a le utiliza la ore. Training-ul va fi susținut de profesorul Ionuț Pirneci și de Alina Constantinescu, managerul nostru de proiect. Am dat acces liber lecțiilor video, iar ele pot fi accesate de oricine și oriunde.
Teme de viitor
Deocamdată nu cred că pot face ficțiune, cred că mă atrage prea mult un mod de filmare bazat pe observare și descoperire. Cred că e nevoie de alte skill-uri pentru a face ficțiune, iar eu nu am aceste skill-uri. Însă aș vrea să încerc și asta cândva, poate ceva mai târziu în viață.
În prezent, lucrez la ideea unui documentar foarte ancorat în realitatea pe care o trăim, un film observațional cu totul care să urmărească desfășurarea unei zile dintr-un anumit loc. Deocamdată nu pot vorbi mai multe despre el pentru că nici nu știu dacă mi se va permite să îl filmez. Îl încadrez deocamdată în categoria ideilor foarte bune de documentar care însă ar putea fi imposibil de filmat :) În procesul de realizare a unui documentar, accesul e elementul cheie - e nici mai mult, nici mai puțin decât condiția funadmentală pentru existența potențialului film.
De mai mulți ani (câți vor fi cu totul, oare? :), eu desfășor și o cercetare doctorală despre narativitatea în filmul documentar observațional în cadrul UNARTE, iar acest proiect ar trebui să fie partea practică a cercetării. Din păcate, cred că în situația pandemică specifică în care ne aflăm acum, a devenit din ce în ce mai problematic să filmezi documentar și mai realist, mai pesimist, nu întrevăd când vor reveni lucrurile la normal.
Cat de mult iti ia lucrul la un documentar și cu cine lucrezi?
Întotdeauna lucrez și voi lucra cu oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine, care fac lucrurile din pasiune, care aleg să se implice foarte mult în proiectul la care lucrează, în toate felurile și care au un input creativ în proiect, oricare ar fi rolul lor. Sunt genul de oameni cu care mă simt la fel de bine, la fel de confortabil și la fel de inspirată și atunci când lucrăm, și atunci când stăm la bere.
Lucrul la un documentar e ca un maraton, într-un fel, care îți testează interesul real pentru subiect, anduranța, răbdarea și perseverența. Poate dura ani în șir, chiar și până să începi filmările, timp în care ai toate șansele de a duce lucrurile în cea mai bună direcție, cred. Alteori, poți filma longitudinal în timp un subiect. Alteori, poți duce lupte ani de zile să obții permisiunea să filmezi timp de o zi. Cam pe aici mă găsesc eu momentan cu proiectul la care lucrez:)
Avantajul de a fi independent
Da, mi-am făcut o firmă de producție cinematografică și video în primul rând pentru că am avut mult de lucru în ultima vreme și aveam nevoie de un cadrul legal în care să mă dezvolt în direcția asta și apoi, mai important, pentru că voiam sa îmi produc singură proiectele și să aplic la finanțări, în ritmul meu și conform strategiei mele, ritm care poate părea câteodată alert pentru altcineva, din afară. Îmi vine o idee care mă prinde așa de tare încât efectiv mă arunc cu totul în direcția asta și nu mă opresc din a încerca să o fac să meargă decât atunci când simt că am epuizat toate variantele posibile.
Avantajul e independența, ceva ce pentru mine e extrem de important. Dezavantajul e hârțogăria :)
Locații preferate
Îmi plac foarte mult filmele lui Frederick Wiseman, e ca un profesor de documentar pentru mine, fără voie și intenție bineînțeles. Poate și din cauza asta, sunt niște instituții în care mi-ar plăcea foarte mult să filmez - școli, spitale, call center-uri.
În ceea ce privește partea de videoclipuri - îmi place foarte mult să filmez muzică pe stradă sau în mijlocul oamenilor în diferite locuri aglomerate, de asta țin așa de mult la proiectul Vagabond Sessions.
Cum a fost lucrul la docul despre Nadia Comăneci?
Am coordonat producția filmărilor din România, nu a întregului proiect. Nadia Comăneci, the dictator and the gymnast e un documentar produs pentru ARTE France, regizat de Pola Rapaport. Am fost recomandată de Mona Nicoară să îi ajut cu câteva locații, dar am ajuns să coordonez toată producția din România pentru că m-am înțeles foarte bine cu regizoarea și mi-a plăcut proiectul. M-a ajutat foarte mult să înțeleg cum lucra Pola cu persoanele pe care le intervieva pentru că în perioada aceea, lucram și eu la filmul cu Manakia, pentru care am făcut multe interviuri. Așa că mi-am luat de la filmările astea toate lecțiile de care avem nevoie :)
Filmul documentar autohton
Cred că filmul documentar în România arată din ce în ce mai bine și are din ce în ce mai mult succes în festivaluri internaționale, deși, paradoxal, sursele de finanțare nu s-au updatat la această realitate, dimpotrivă. Singura sursa de finanțare considerabilă pentru documentarul românesc rămâne CNC (Centrul Național al Cinematografiei), o insituție care refuză cu încăpățânare să acorde documentarului importanța cuvenită. Mai mult, în cadrul concursurilor organizate de CNC pentru finanțare, criteriile de evaluare pentru documentar mi se par rudimentare, dacă îmi e permis să spun. Însă există inițiative care trag cu dinții pentru a împinge lucrurile în mai bine, cum ar fi Documentarul contează și asta e foarte bine.
Mi se pare extrem de interesantă și incitantă diversitatea stilistică a filmelor documentare care se produc acum în România, de la filme foarte personale cum ar fi Noi împotriva noastră, filmul Andrei Tarara sau Holy Father de Andrei Dăscălescu, la filme cu tentă socială sau activistă, cum ar fi Lemn, al Monicăi Lăzurean Gorgan sau extraordinarul Colectiv al lui Alexander Nanău, la filme care folosesc creativ materiale de arhivă, cum ar fi Cerbul a trecut prin fața mea de Vlad Petri.
Se pot face filme bune și fără CNC?
Sigur că se pot face filme foarte bune fără finanțare de la CNC. În primul rând, nu cred că valoarea unui film e dată de bugetul său oricare ar fi el. Apoi, la capătul celălalt, nu înseamnă că dacă un film a primit finanțare de la CNC, el e neapărat valoros sau interesant. Câteodată lipsa resurselor te poate forța să devii creativ cu metodele de producție, și asta poate rezulta în ceva foarte interesant.
Documentarul și adolescenții
Am lucrat, într-adevăr, cu One World Romania la școală, în vremea în care organizau cluburi de film documentar cu elevi din diferite licee din țară. Mi-a plăcut foarte mult ideea cluburilor pentru că erau coordonate de către elevii înșiși, iar aceștia aveau teren liber să exploreze niște chestiuni sociale foarte importante prin intermediul filmului documentar. Colaborarea cu ei nu a durat foarte mult, însă ce am învățat sigur din experiența asta e că mi-ar plăcea foarte mult să lucrez iar în viitor cu adolescenți în workshop-uri de film documentar. Documentarul e o unealtă cu foarte mare potențial în ceea ce privește explorarea de sine și a lumii din jur, iar adolescenții au cel mai mult nevoie de asta.
