[Little Lit] Iulia Iordan: La noi există această prudență de a nu călca strâmb, deci nu avem cărți autohtone care aduc în prim-plan “lucruri discutabile”

În ultima vreme, pentru copii se scrie despre orice. Și asta e bine. Dar și rău. De multe ori temele au legătură și cu gărgăunii adulților, nu doar cu imaginația copiilor, crede scriitoarea Iulia Iordan. Iulia a studiat filosofia și arta, a devenit educator cultural la Muzeul Național de Artă al României, este coordonator creativ la Asociația Da’DeCe, unde inventează proiecte culturale pentru copii, scrie cărți pentru copii și este una din fondatoarele De Basm, asociație care încearcă să aducă lectura mai aproape și de copiii de la sate.

Nu doar că în mediul școlar sau familial nu ajung titluri noi, dar nici măcar în cadrul bibliotecii școlare sau locale nu au acces la un fond de carte actualizat. Prin intermediul caravanelor noastre de la De Basm din ultimii ani, am ajuns să radiografiem uneori în detaliu această realitate tristă, spune Iulia.

Unul din proiecte recente ale Asociației De basm este să prezinte autorii români contemporani de literatură pentru copii: 20 de portrete de scriitori, 80 de recomandări de lectură, de la cărți clasice ale literaturii universale la cărți în curs de apariție și peste 260 de minute de interviuri. 

Vorbim cu Iulia Iordan în interviul de mai jos despre sensibilitățile și libertatea literaturii pentru copii, piața de carte din România, titlurile și autorii noi din acest domeniu, noile generații de copii și de părinți. 

Cum ai început să scrii literatură pentru copii 

O serie de evenimente fericite m-au condus către această lume a literaturii pentru copii. Am început să scriu de plăcere, doar pentru mine și pentru fetița mea, apoi am fost încurajată de un grup mic de oameni să public. Aveam un blog pe vremea aceea, eram în concediul de creștere a copilului și îi citeam fetiței mele toată ziua cărți nou apărute, în special dintre cele traduse de Editura Cartea copiilor.

Scriam pe blog și scurte recenzii pornite de la reacțiile fetiței mele la poveștile trimise de ei. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și le-am trimis mâzgălelile mele. A rămas să mai vorbim. Apoi, pe neașteptate, a avut loc o întâlnire despre redactare și o alta cu ilustratoarea Cristiana Radu. Pe Cristiana eu o admiram foarte tare și nici prin gând nu mi-ar fi trecut că ar putea să ilustreze la un moment dat ceva scris de mine. Prima mea carte, “Călătorie printre ierburi și lumină”, a apărut în 2012 la Editura Cartea copiilor cărora le mulțumesc pentru că au avut atunci încredere în mine.

Dar declicul cel mai importat cred că a fost reacția copiilor cu care m-am văzut începând de atunci la atelierele despre cărțile mele. Reacțiile lor încurajatoare sunt cele care m-au făcut să perseverez, ele și plăcerea tot mai mare de crea noi lumi din mintea mea. 

Lectură pentru copii preșcolari, Cărturești Verona, 2018

La ce lucrezi acum

Am vreo două cărți care așteaptă cuminți să iasă în lume. Una dintre ele s-a născut dintr-o colaborare cu Ținutul Fluturelui Albastru, o poveste despre un fluture special care zboară încă nestingherit pe dealurile transilvănene. Este o carte care va apărea în regim independent, într-un tiraj mic deocamdată, cu ilustrații foarte frumoase de Agnes Keszeg. A durat vreo două luni să o scriu și să o finalizez, dar, înaintea acestor luni, au mai fost alte câteva de documentare alături de specialiștii din ținut. În tot acest timp, entomologi serioși s-au trezit cu tot felul de curiozități pe mail: câte picioare are omida de Maculinea, cu ce se hrănesc furnicile din specia Myrmica, ce culoare au ouăle? etc. Dar au trecut cu brio proba de răbdare cu mine și le mulțumesc.

După etapa de documentare, pentru mine este important să am o perioadă, măcar de o lună, timp în care să pot rostogoli în voie idei și posibile piste de lucru, iar acest proiect mi-a oferit acest lux. Dacă am parte de acest privilegiu, îmi este mult mai ușor apoi să scriu. Mă întrebi care parte îmi place mai mult. Păi, ador partea de documentare și câteodată am tendința să mă pierd în ea, dar cred că cel mai mult îmi place atunci când am găsit ideea poveștii și totul se leagă, cuvintele curg singure. Este un drum nou pe care eu pășesc prima, iar această senzație este foarte specială pentru mine.

Atelier de lectură prin intermediul teatrului Kamishibai, Seneca Anticafe, 2018

A doua carte la care am lucrat până de curând este o poveste inspirată de atelierele cu copiii din diaspora, de viața prietenilor plecați sau de a celor rămași. Este o narațiune-poem, un dialog format din întrebări între două personaje foarte diferite între ele. Încă nu am convins niciun editor să o scoatem în lume, dar mai încerc. Este povestea la care am reflectat cel mai mult înainte de a o scrie și îmi este foarte dragă, dar lucrul acesta nu este suficient ca să iasă o carte.

Ce are special literatura pentru copii  

Nouă, oamenilor care scriem, ne place să spunem că atunci când o facem ne simțim liberi ca păsările cerului, dar este și nu este așa. Când scrii pentru tine ești într-adevăr, liber sau liberă, însă atunci când îți dorești să publici o carte, intervin tot felul de limite din interior sau din exterior care țin de cum se vede fiecare în raport cu cititorii, de acordarea textului cu ilustrația, de găsirea unui raport potrivit între răbdarea/vârsta copiilor pentru care scrii și lungimea poveștii etc. Și, totuși, sunt niște limite acceptabile care te fac în general să te simți protejat mai degrabă decât limitat. 

Deși sunt om care trăiește de pe urma propriei creativități și tot ce fac în zona de literatură pentru copii sau de educație muzeală implică libertate, nicicând nu mă simt mai bine decât atunci când scriu.

Cărțile pentru copii în România  

Se publică tot mai multă literatură pentru copii autohtonă, dar nu suficientă. O carte produsă de la cap la coadă costă mai mult și implică mai mult efort decât o traducere. De aceea editorii se tem să investească și “să riște”. De cele mai multe ori preferă să ia de-a gata cărți care au avut un succes testat în alte țări.

De cealaltă parte, cred că cititorii au ajuns într-un punct când cer și așteaptă titluri românești, pe care și le doresc sau le apreciază tot mai mult. Simt că începem să vorbim despre un public matur și nu mă refer la adulți, ci la copii. Din punct de vedere economic însă lucrurile stau de la prost în jos pentru că atunci când vorbim despre public constant asta înseamnă, din păcate, un număr mic de oameni care au acces la carte.

Lucrări ale copiilor care l-au imaginat pe Pisissicius, mascota MNLR, 2019

Trenduri

Pentru copii se scrie în ultima vreme cam despre orice și, când spun asta, mă refer la nivel internațional, un lucru pe care eu îl privesc cu un pic de rezervă pentru că de multe ori are legătură și cu gărgăunii adulților, nu doar cu imaginația copiilor. La noi există această prudență de a nu călca strâmb, deci nu avem cărți autohtone care aduc în prim-plan “lucruri discutabile”. Limitele economice aduc cu ele tot felul de alte limite, de aceea mi se pare forțat să vorbim despre trenduri când e vorba despre literatura pentru copii din România, autohtonă sau tradusă. Ne-am flata singuri și nu cred că e cazul.

Lectură alături de Brandi Anderson Bates, Citim Împreună România, la Bookerini, 2018

Iar în privința temelor, eu am o reticență personală. Parcă îmi taie tot elanul de a scrie, deși ele sunt subiecte importante în discuțiile adulților care cumpără cărți pentru copii. Un editor mi-a spus de curând că una dintre cărțile cele mai vândute pe care o are în portofoliul editurii este o carte pentru copiii foarte mici, despre cum să-și facă nevoile la oliță. Prin comparație, povestea mea, cu tot cu ilustrații, cu grafică, cu un anumit format mai special care să se potrivească cu narațiunea și cu imaginile costă enorm față de această traducere pe care el o reeditează fără efort și cu un succes nebun.

Cu asta concurează uneori autorii români, cu cărțile despre oliță. Sigur că exagerez, dar hai să zicem mai degrabă că ce am spus mai sus poate fi considerat o metaforă. Este metafora unei piețe de carte care nu este susținută de către stat, în care cadrele didactice nu sunt formate în spiritul dinamic al culturii contemporane, iar părinții se autoeducă în privința lecturii propriilor copii pe Facebook.

Autorii noi

Sunt curioși, timizi, dornici să își cunoască cititorii, mai rar îndrăzneți din prima. Cred că este un domeniu care are un barometru natural de măsurare a sensibilității. Ceea ce mă bucură este faptul că autorii noi sunt interesați de activitatea noastră de la De Basm, iar asta mi se pare grozav pentru că am fondat această asociație cu scopul de a închega o comunitate în jurul cărților pentru copii și de a face lucruri folositoare împreună. 

Publicul

Se întâmplă de multe ori ca la aceeași întrebare, părintele și copilul să răspundă în moduri complet diferite. Eu prefer să aflu ce se mai citește de la copii pentru că părintele va răspunde de multe ori cu ce și-ar dori el să citească propriul copil. Iar copiii sunt foarte diferiți. Accesul lor la carte este și el extrem de diferit: dacă în București și în alte orașe sau locuri privilegiate putem spune că există deja un public rafinat în rândul copiilor, care știu tot ce mișcă și au păreri argumentate despre ceea ce citesc, în restul țării nu-i prea scoți dintre Albă ca Zăpada și Scufița Roșie.

Nu doar că în mediul școlar sau familial nu ajung titluri noi, dar nici măcar în cadrul bibliotecii școlare sau locale nu au acces la un fond de carte actualizat. Prin intermediul caravanelor noastre de la De Basm din ultimii ani, am ajuns să radiografiem uneori în detaliu această realitate tristă. Poate de aceea, am ajuns în situația paradoxală de a concepe mai degrabă proiecte de educație culturală în zone dezavantajate, decât de a ne vedea în liniște de scris.

Cu realism și fără pic de aroganță voi spune așadar că literatura pentru copii este în momentul de față singura artă din România care își crește și educă publicul cu responsabilitate la un nivel cât poate ea de național. Din păcate, nu avem capacitatea administrativă și financiară de a face mai mult, deși ne-am dori.  

 Caravana De Basm la Conțești, Teleorman, cu Carmen Tiderle, 2020

Ilustrațiile

În privința alegerii ilustrațiilor, am trecut prin toate tipurile de experiențe: să recomand eu un ilustrator pentru o poveste, să aleg mai întâi ilustratorul, apoi editura, să las editorul să facă propriile recomandări, dar niciodată nu mi s-a impus un nume sau altul. De asemenea, niciuna dintre experiențele de până acum nu a fost una care să mă pună în altă situație decât aceea de a mă mira, de a admira, de a aprecia sau de a sări într-un picior de bucurie. 

Ilustrație de Oana Ispir pentru cartea "Primul Punct și Al Doilea Punct"

Ilustrațiile care completează povestea mea și uneori chiar spun o alta în paralel mi se par cele mai potrivite, interesante, frumoase.

Lecțiile din cărți

Am scris o carte inspirată de poveștile caselor vechi despre Calea Victoriei, carnețele inspirate de obiecte de patrimoniu, o carte cu ierburi, alta cu copaci. Se poate spune, deci, că scriu și cărți educative. Dar, atunci când scriu un astfel de text, nu am în minte scopul fățiș de a-i învăța pe copii ceva, ci mai degrabă încerc să le stârnesc curiozitatea și le fac poftă să-și pună tot felul de întrebări.

Recomandări

Le recomand copiilor trei cărți românești apărute de curând, “Cum a salvat Tălpici Crăciunul” și “Vic-Pitic și o poveste din nimic” de Victoria Pătrașcu și “Îmbrățișătoarea” de Laura Grunberg, două autoare care îmi sunt și colege la De Basm și ale căror cărți cred că vor aduce multă bucurie copiilor în perioada asta când avem nevoie de îmbrățișări și personaje pline de generozitate cum sunt Tălpici și Vic-Pitic.

Dintre traducerile recente, recomand “Cățelușa din spital” de Julia Donaldson, o poveste foarte emoționantă și tradusă în stilul jucăuș caracteristic lui Florin Bican. O altă recomandare este cartea “O sută de ani în casa noastră”, de Aleksandra Litvina, o reconstituire a “istoriei mari” din “istorii mici” care mie mi-a plăcut foarte mult.