[PR de muzeu] Geanina Simion: Le spunem ”istoria pe față”, așa cum este. Și credem că în vremuri în care oamenii s-au obișnut să fie tot mai des mințiți, funcționează cel mai bine adevărul

Un proiect original cu ocazia Centenarului a fost ceea ce a adus-o pe Geanina Simion mai aproape de misiunea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. Deschiderea și interesul muzeului pentru proiecte îndrăznețe au surprins-o, așa cum te surprinde o gură de aer proaspăt într-un spațiu închis ermetic. 2019 a fost anul în care a început să facă parte oficial din echipa MNIT ca Șef Secție Marketing Cultural, PR & Educație Muzeală și tot de atunci toate proiectele pleacă de la curiozitatea individuală a fiecărui om de dincolo de muzeu. Asta se ascunde și în spatele comunicării din ultima vreme, dorința de a transforma oferta muzeului într-o poveste pe care merită să o spui prietenilor.

Pandemia face totul și mai greu. Dar atunci poți să te axezi pe două componente: 1. Ok, cultura nu te poate face să trăiești mai mult, dar te poate face să trăiești mai bine. Să îți păstrezi umanitatea când lucrurile din jurul tău o iau razna. Să te ții, să nu o iei și tu razna. 2. Să încerci să nu mai fii doar un muzeu, ci să ai un rol activ în comunitate. Să ”ajuți” și tu cu ceva. Să integrezi și să te integrezi. Iar un muzeu de istorie poate face foarte frumos acest lucru.

Geanina a înțeles că istoria trebuie spusă pe față, așa cum este ea. Dar pentru ca mesajul să ajungă la public, el trebuie transmis prin instrumentele prezentului. Iar când prezentul e incert, tot ce poți face e să fii acolo pentru oameni, să încerci să legi istoria mare de istoriile lor personale.
Despre nevoia de empatie, curiozitatea care face ca fiecare proiect al muzeului să fie viu și nevoia de adaptare la timpurile pe care le trăim am povestit cu Geanina în rândurile de mai jos.

Începutul

Relația mea cu acest muzeu a început, practic, înainte de a fi angajată a muzeului, respectiv din postura unui om care a văzut în această instituție o oportunitate de dezvoltare de proiecte culturale. Era anul 2018 și era anul potrivit pentru a te gândi să dezvolți proiecte legate de istorie, fiind Anul Centenarului. Se finanțau tot felul de proiecte pe tema asta, aproape nimic nu mai conta dacă nu avea și componenta ”Centenar” inclusă. Eu oricum eram foarte implicată deja în mediul cultural și, în plus, organizam evenimente de strângere de fonduri pentru diverse proiecte culturale, cu Asociația ”Niște Oameni”, din care fac parte și în prezent, doar că vremurile nu ne mai permit acum să avem tipul de activitate pe care o aveam atunci.

În acest context, deci, mi-a venit ideea unui proiect absolut măreț, acum mă și gândesc de unde am avut atâta curaj să visez atât de departe. J Adică, după niște ani petrecuți în instituțiile de stat, mai vezi și mai înțelegi una-alta, cam știi ce se poate și ce nu, dar atunci eram un om care lucrase doar în privat și în mediul ONG, aveam un avânt absolut de invidiat, dacă stau să privesc în urmă. Sunt chiar invidioasă acum pe avântul meu de atunci și, mai ales, pe nebunia mea.

Așadar, am programat o întâlnire cu conducerea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, ca să le prezint un proiect de Centenar, în care am vrut să fie partenerii Asociației ”Niște Oameni”, care urma să depună acest proiect pentru finanțare la AFCN. Proiectul se numea ”Transistorianul”, parafrazând ”Transsiberianul”, și se referea la un tren care trebuia să facă un fel de călătorie în timp, respectiv drumul înapoi, din prezent până la momentul Unirii din 1918. Pornea din gara din Cluj și mergea până la Alba Iulia, unde a fost Unirea. Dar, pe parcurs, în tren și în diverse gări în care ajungea (îi stabilisem atunci și traseul, cu atenție, după ce călătorisem în toate localitățile alea), se întâmpla un teatru continuu pentru pasageri. Ceva amplu și senzațional. Inclusiv ne gândeam la diverși actori plasați dinainte în diverse locuri, toți cu biciclete și cu aparate de fotografiat, îmbrăcați în haine de epocă, și care pedalau pe lângă tren, ca și cum ar fi fost fiecare fotograful Unirii. Era gândit tot scenariul, dar aveam nevoie de sprijinul MNIT, care să ne mai ajute cu acuratețea scenelor, a costumelor etc. Vă dați seama ce era acolo. Am încercat un parteneriat cu CFR, dar nu am reușit, ei ar fi vrut doar să închirieze trenul, dar era enorm costul oricum. Deși, dacă CFR ar fi făcut un astfel de parteneriat, ar fi bifat un grandios proiect de Centenar. Evident, probabil că și celor de la AFCN li s-a părut totul o nebunie nerealizabilă în România, așa că nu ne-au dat finanțarea. Am făcut contestație și ni s-a răspuns că, deși este, probabil, cel mai creativ și mai grandios proiect depus pe Centenar, nu li se părea prea clar bugetul. Cred că nu se gândeau că noi chiar vom pune cofinanțarea aia mare pe care am trecut-o acolo, în cazul în care ei ne finanțau proiectul, și care era încă odată valoarea finanțării. Dar am fi pus-o. Donatorii aveau nevoie să vadă doar girul AFCN, să vadă că se mai implică și o autoritate, iar proiectul va primi, astfel, o altă amploare.

În fine, ideea e că așa a fost întâlnirea mea cu cei de la muzeu. Scurtă, dar în care am venit cu ideea asta. Ei au zis ”da” fără să se gândească prea mult, iar eu m-am gândit că ”iată, ce băieți deschiși, într-un mamut de instituție de stat”. Nu știu dacă chiar credeau că se va întâmpla, dar cert e că ne-au ajutat și cu parteneriatele cu alte muzee pe care am fi vrut să le implicăm în proiect. Probabil le-a plăcut faptul că era ceva complet razna.

De ce vă povestesc toate astea: ca să vedeți că, de cele mai multe ori, cu proiectele e cum zicea Giovanni Papini în cartea ”Un om sfârșit”. Ceva de genul că, din înaltul Universului, unde vrei să ajungi, uneori cazi în fundul unei grădini de zarzavat și trebuie să te te mulțumești cu asta. Ei bine, până la urmă nu a fost chiar o grădină de zarzavat, dar, din tot acel proiect, a rezultat o instalație expozițională outdoor chiar pe pieptonala principală a Clujului, respectiv pe Bulevardul Eroilor. O instalație care se numește ”10x10 ” și care se referea atunci la 10 module, fiecare reprezentând un deceniu de istorie, unite într-un fel de tunel al timpului de 100 de ani.

Această structură expozițională funcționează și acum, continuând să reflecte istorii ale comunității sau ale unor entități importante din comunitatea clujeană. Așa a început totul. După care, au mai urmat niște proiecte neconvenționale care au împletit istoria cu arte ca teatrul, ilustrația, caricatura etc., iar apoi, din 2019, am intrat oficial în echipa MNIT, ca șef Secție Marketing Cultural, Comunicare & Educație Muzeală. The End. Sau, mai bine zis, ”Start”. :)

De atunci și până acum, experiența cu muzeul e aproape ca a unui copil uimit când intră într-un spațiu nou, unde poate explora în toate direcțiile. Cred, sincer, că toate proiectele pe care le-am dezvoltat până acum la MNIT împreună cu colegii sau cu partenerii implicați au avut, ca și componentă importantă, curiozitatea. O curiozitate organică a unui om care vrea să descopere ce e în spatele celor peste 450.000 de piese din patrimoniul muzeului, ce istorii sau povești ascund ele. Am considerat această curiozitate individuală a mea ca fiind curiozitatea individuală a fiecărui om de dincolo de muzeu. Așadar, am încercat să aflu așa cum ar încerca să afle un om obișnuit care, când găsește un răspuns sau o poveste bună, o spune mai departe prietenilor, încântat. Și cred că acesta a fost vibe-ul din spatele comunicării din ultima vreme, una mai de la egal la egal cu publicul, dar bazată pe experiența de comunicator, pe acuratețea informațiilor istorice de la colegii specialiști și pe prestigiul unei instituții care și-a asumat că spune ”istoria pe față”.

Cele mai mari provocări

Nimic nu mai e cum a fost, dar asta e, într-un fel, și rău, și bine. E rău pentru că nu mai poți să-ți utilizezi toate instumentele de care dispui, că nu mai poți beneficia de public așa cum era înainte de pandemie, că nu mai poți organiza evenimente grandioase pentru că nu-ți permite situația. Că nu mai poți face proiecte de educație muzeală cu prezența copiilor, că totul s-a intangibilizat și mai mult.

Muzeul oferă niște servicii. Practic, oferă o experiență de vizitare. Acum, însă, nici măcar pe asta nu o mai poate oferi la capacitate maximă. Au fost momente în care a trebuit să restrângă totul la mediul online, ceea ce înseamnă doar o experiență virtuală. Ceva ce să poată omenii ”vizita” din izolare. Cum sună asta.

Să comunici și să promovezi activitatea unui muzeu înseamnă, din punctul de vedere al marketingului, să încerci să tangibilizezi cât mai mult o experiență intangibilă, înainte de procesul de consumare a ei. Adică să convingi, să vinzi în avans, ceva ce omul nu poate duce fizic acasă. Dar, totuși, să-l convingi că va pleca cu un bagaj de informații folositor pentru el. De ce ar fi folositor? Mai ales când nevoile de bază într-o pandemie se schimbă, iar autoritățile pun pe ultimul loc cultura. Pandemia face totul și mai greu, deci. Și atunci poți să te axezi în promovare/comunicare pe două componente: 1. Ok, cultura nu te poate face să trăiești mai mult, dar te poate face să trăiești mai bine. Să îți păstrezi umanitatea, când lucrurile din jurul tău o iau razna. Să te ții, să nu o iei și tu razna. 2. Să încerci să nu mai fii doar un muzeu, ci să ai un rol activ în comunitate. Să ”ajuți” și tu cu ceva. Să integrezi și să te integrezi. Iar un muzeu de istorie poate face foarte frumos acest lucru.

Uite, de exemplu, când au fost închise toate instituțiile de cultură, am utilizat instalația outdoor ”10x10” de pe Bulevardul Eroilor ca să le oferim oamenilor, în drumul lor pe stradă, un pic de cultură și de istorie, care să-i ajute să treacă mai bine peste prezent. Am avut expoziția”Epidemiile Clujului”, în care am documentat și am reflectat, cu fotografii și informații, felul în care Clujul a trecut, de-a lungul istoriei, peste toate epidemiile. Ce măsuri s-au luat. Ce a ieșit bun din fiecare epidemie. Cum s-au tratat. Cât au durat. Ca să vadă lumea că, totuși, doi ani de pandemie de Covid sună mai light decât 170 de ani de ciumă. Și, că, totuși, omenirea a rezistat. Viața a câștigat până la urmă.

Apoi, cum n-a mai fost permisă organizarea Târgului de Crăciun din centrul orașului, am oferit o altă expoziție outdoor: ”Cluj Christmas (Hi)Story”. Măcar să aibă lumea motiv să facă o plimbare în centru, să se bucure de lumini și să plece cu niște informații despre Crăciunurile de odinioară.

Înțelegeți ce vreau să spun. Să fii acolo pentru oameni. Să încerci să legi istoria mare de istoriile lor personale. De asta e nevoie acum cel mai mult: de empatie. Mai mult decât de educare, informare sau orice altceva am mai fi făcut înainte.

Și acum să trec la partea bună a acestui dezastru care e pandemia. Și să răspund la întrebarea legată de provocări. Cred că orice situație de criză distruge zona de confort în care te afli și, după o perioadă de bulversare, de confuzie, în care nu mai știi exact care e direcția ta, după ce nu mai poți să fii ceea ce ești, pasul doi e să te aduni și să te reinventezi. Și, în vremuri în care normalitatea se redefinește, și activitatea va depăși granițele convenționalului. Iar oamenii vor fi dispuși să facă

și altceva decât ar fi făcut în condiții normale. Așa au apărut tot felul de proiecte mărețe care, dacă nu ar fi fost pandemia, nu cred că ar fi apărut. Nu cred că aș fi reușit să conving, în primul rând, oamenii, să ias din zona de confort și să facă așa ceva.

Cele mai importante schimbări din ultimii ani

Cred că aș puncta trei direcții importante pe care le-am observat, dar asta nu înseamnă că, pe fiecare caz în parte, nu mai sunt și alte schimbări.

În primul rând, a apărut de ceva vreme conștientizarea rolului activ pe care un muzeu trebuie să îl aibă într-o comunitate. Muzeul nu mai este o instituție încremenită în timp, care păstrează trecutul și îl arată generațiilor prezente și viitoare. Fie că acest trecut este unul istoric, fie că este artistic sau de altă natură. Muzeul nu mai este un ”animal împăiat” la care te uiți ca să înțelegi cum a fost odată viața. Este, dacă vreți, mai degrabă o hologramă, creată după informațiile trecutului, dar care este învestită cu instrumentele de comunicare ale prezentului. Care poate comunica cu generațiile de acum. Cu alte cuvinte, muzeele își adaptează mesajele, sunt mai vii, mai interactive, mai implicate.

În al doilea rând, muzeele au început să-și diversifice ofertele și să înceapă să comunice și cu alte categorii de public. Oameni care sunt atrași înspre muzeu nu neapărat pentru oferta de expoziții, dar care pot fi convertiți în vizitatori. Dau un exemplu: muzee care devin gazde pentru diferite tipuri de evenimente care nu au neapărat legătură cu oferta lor expozițională sau cu specificul lor. Cu alte cuvinte, muzeele încep să se comporte ca niște centre de cultură, mai degrabă, în care pot avea loc concerte, piese de teatru, conferințe etc. Publicul acestor evenimente vine țintit, adică pentru participarea la evenimentele respective, dar poate fi încurajat să viziteze expozițiile și, ulterior, să revină.

În al treilea rând, muzeele au înțeles că, deși expun piese, au nevoie să existe și online și să creeze comunități cât mai largi cu care să interacționez

unele putând să-și mențină activitatea doar datorită tururilor virtuale. Care au trebuit gândite cât mai interactiv și mai interesant, deoarece în online concurezi cu orice film documentar pe tema respectivă sau cu orice altă activitate de pe Internet care te distrage în timp ce vizitezi virtual muzeul.

Credem că Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei a încercat să ”bifeze” aceste direcții și altele în plus: proiecte interdisciplinare, educarea publicului cu privire la diverse piese neexpuse din patrimoniu, comunicarea descoperirilor arheologice etc.

Sensibilitățile când vine vorba de PR pentru muzeu

Sensibilitățile sau diferențele vin, evident, din specificul ”produsului”. Este destul de diferit dacă vorbim despre un muzeu de artă sau despre un muzeu de istorie, în cazul meu. Muzeele de istorie, în general, au o altă dinamică. Într-un muzeu de artă, mai ales de artă contemporană, expozițiile se schimbă foarte des. Un muzeu de istorie nu este perceput ca fiind foarte dinamic. De exemplu, îi vizitezi colecțiile odată și apoi mai revii, poate, când ai copii și vrei să le arăți și lor istoria. Ai impresia că ai vizitat, gata, ai văzut ce era de văzut, ce mai poate apărea nou?

Ei bine, exact aceasta este provocarea unui PR de muzeu: să încerce să facă muzeul viu în comunitate, să-i pe determine pe oameni să revină și să-i descopere noutățile. Sigur, aici ține foarte mult și de politica de management a muzeului respectiv, în primul rând să existe un plan în acest sens, de expoziții temporare, pe diverse teme. De exemplu, facem o expoziție permanentă, dar, în alte zone ale muzeului, aducem mereu expoziții temporare. Fie neconvenționale, fie care completează, pe rând, anumite teme din expoziția permanentă.

PR-ul de muzeu ”se bate” cu încercarea de a dezvolta în rândul comunității cultura de a merge frecvent la muzeu și se mai bate cu stereotipurile legate de ce înseamnă să mergi la muzeu. Cei mai mulți oameni vizitează doar muzeele din locurile în care călătoresc. Mergi într-un oraș străin, iei muzeele la rând. Dar în orașul tău ai luat muzeele la rând? Muzeul trebuie să aibă o relație și cu comunitatea din care face parte, nu doar cu turiștii săi.

Comunicarea în pandemie

Pare foarte ciudat ce zic, dar, dacă ești un PR cât de cât creativ, pandemia ar trebui să fie mană cerească în ceea ce privește posibilitățile de comunicare. Sigur, nu de interacțiune fizică, dar de comunicare da, indubitabil. Pentru că PR-ul devine persoana cheie în comunicarea activității muzeului, activitate care, brusc, nu se poate mai desfășura în condiții normale. Ce faci atunci? Activitate tot trebuie să ai, dacă vrei să exiști, să iei un salariu etc. Și atunci îți dai seama că trebuie să faci altceva. E timpul proiectelor-care-se-pot-face-în-condițiile-date. Și, pentru că nu e chiar frumos să imiți alte muzee, începi să creezi cu materialul tău.

Pe lângă tururile virtuale, am creat programele online ”Muzeul de acasă”, ”Arheologia de acasă” și ”Cluj Puzzle în 365 de istorii”, ca să structurăm un pic ceea ce comunicăm pe online. ”Muzeul de acasă” spunea povești despre piese din colecțiile muzeului, ”Arheologia de acasă” făcea incursiuni virtuale pe șaniterele arheologice ale muzeului, vorbind publicului despre ultimele descoperiri, ceea ce a fost un lucru relativ nou în relația cu publicul.

 Un alt exemplu de proiect de pandemie a fost ”High Classic Transylvania”, o serie de filme-documentar, care a împletit istoria și muzica clasică, promovând diverse edificii culturale din Transilvania (castele în ruină, biserici medievale). A fost realizat în parteneriat cu Filarmonica de Stat ”Transilvania” și a presupus, efectiv, deplasarea unui număr impresionant de muzicieni la fiecare dintre aceste edificii, unde au susținut concerte filmate, cu repertorii legate de istoria locului sau a specificului edificiului. Printre piese, publicului i se spunea povestea castelului/bisericii de către specialistul MNIT pe istorie medievală. Cred că a fost o experiență unică pentru toți cei implicați, experiență care a survenit, ce-i drept, și în urma faptului că nu era permisă prezența publicului în sălile de concerte, iar muzicienii se săturaseră de concerte cântate între patru pereți. Faptul că, pe vremea aia, eram și omul de marketing și de imagine al Filarmonicii a fost și el un avantaj, eu jucând un rol de liant între cele două instituții și încercând să pun în valoare inputul fiecărei părți implicate în proiect.

Dar, poate, cea mai spectaculoasă reinventare a muzeului în pandemie a fost să-și transforme curtea interioară în ”sală de spectacole”. Cum celelalte instituții de spectacole din oraș nu aveau voie să primească public în săli, acestea au început să se orienteze spre concerte sau teatru în aer liber. Curtea interioară a MNIT a fost spațiul perfect pentru așa ceva. Mai mult, un pianist care a susținut la noi un concert a spus că, dacă nu era pandemia, nu ar fi descoperit niciodată ce acustică minunată are curtea noastră. Efectiv a fost o oază de cultură într-un Cluj cu săli închise, iar balcoanele interioare au jucat rol de loje. Au fost pe la noi: Filarmonica de Stat ”Transilvania”, Opera Maghiară din Cluj-Napoca, artiști ai Operei Române din Cluj-Napoca, Festivalul Wonderpuck, Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” și alții. I-am găzduit cam pe toți, pe rând, și ne-a plăcut să jucăm acest rol. Ne-am implicat, astfel, salvând și activitatea altora, iar pe noi ne-au re-descoperit publicul și partenerii.

2021, anul revenirii

Aș menționa trei lucruri importante legate de anul 2021:

1. Deschiderea unei expoziții la care s-a lucrat de foarte multă vreme, respectiv ”Istoriile Clujului”, un proiect cuprinzător, extrem de bogat în informații despre Cluj, care se întinde pe cinci săli ale etajului 1 al MNIT. ”Istoriile Clujului” a generat un alt proiect în paralel, pe online, care se numește ”Cluj Puzzle în 365 de istorii”, un fel de teaser pentru expoziție, apărut din prea multă informație prețioasă care s-a adunat de-alungul documentării și care nu a avut unde să mai fie inclusă în expoziție. Imaginea acestei expoziții a necesitat și ea o muncă extrem de fină, deoarece am mers pe ilustrație și am lucrat cu unul dintre cei mai îndrăgiți ilustratori – Adrian Barbu. Am documentat scene istorice pe care le-am plasat în spațiu pe o altă ilustrație, cea a lui Radu Olteanu, dar am încercat o întrepătrundere de planuri istorice, ca și cum epocile ar interfera pe un spațiu care a aparținut tuturor.

2. O serie de descoperiri arheologice importante și de reușite pe partea de restaurare. La Cluj s-a descoperit un mormânt neolitic foarte vechi, al unei prințese neolitice, exact în centru, în timpul lucrărilor de renovare la o pivniță a unei clădiri. De asemenea, s-a mai descoperit un sarcofag intact de copil roman, ceea ce este foarte rar, sarcofagele fiind adesea jefuite încă din epoca respectivă. În ceea ce privește restaurarea, unul dintre specialiștii muzeului a câștigat un premiu pentru restaurare la Salonul Național de Restaurare de la Craiova din 2021, pentru o piesă senzațională, un dolman de copil de secol 17, descoperit în criptele de la Biserica Refromată din Huedin, de către un alt specialist al MNIT, în anul 2019.

3. Continuarea proiectelor interdisciplinare și de prezentare a istoriei în spații/proiecte neconvenționale. Aici aș avea numeroase exemple, de la proiectele interregionale la cele naționale sau locale.

Mesajul trecutului, transmis cu instrumentele prezentului

Există multe prejudecăți legate de muzeele din România. Și unele dintre ele sunt pe bună dreptate. Încercăm să le înlăturăm comunicând cu publicul așa cum este el dispus să primească mesajul. Depășim comunicarea standard, de ”manual”, de anuar istoric, și încercăm să spunem istoria ca pe o poveste incitantă, care nu s-a întâmplat pe lângă oameni, ci tocmai datorită lor. Să le arătăm oamenilor că ei înșiși scriu, de fapt, istoria. Că e important să o cunoască, nu pentru că noi credem că e important ce facem noi, ci pentru că e important să știe cine sunt ei. Îi dăm o funcție identitară, pe care încercăm să o transmitem cât mai obiectiv, cu date verificate, dar într-o manieră prietenoasă. Le spunem ”istoria pe față”, așa cum este. Și credem că în vremuri în care oamenii s-au obișnut să fie tot mai des mințiți, funcționează cel mai bine adevărul. Dacă putem să spunem toate aceste lucruri făcând apel tot mai mult la instrumente sau display-uri creative, atunci cu atât mai bine. Nu încercăm să facem show din istorie, dar mesajul trecutului trebuie transmis, pentru a fi înțeles, cu instrumentele prezentului.

Barierele din comunicarea cu publicul larg

Cred că publicul larg este mult mai deschis să perceapă mesajul într-un mod mai neconvențional decât este publicul specialist, de exemplu. Barierele vin, mai degrabă, din încercarea de a mulțumi, într-o comunicare generală, pe toată lumea. Adică să nu deteriorezi aspectul științific, dar să spui, în același timp, o poveste. Specialiștii sunt adesea foarte reticenți la felul acesta, mai liber, de a comunica. Pentru ei, istoria este obiectul muncii și al cercetării. Este o știință. Și, adesea, au impresia că, dându-i o tentă lejeră în comunicare, diminuezi importanța faptelor. Încet, încet, înțeleg și ei că, pentru publicul larg, sunt importante alte lucruri. Ei pot fi atrași de ce le spui și, dacă sunt cu adevărat interesați, le oferi, la fața locului, informații suplimentare. Dar, în general, detaliile foarte științifice ucid interesul.

Dorințele publicului

Am făcut niște studii pe comportamentul publicului și intenționăm să mai facem altele, pentru că e clar că pandemia a modificat drastic comportamentul. Ce am putut observa însă e faptul că publicul își dorește experiențe cât mai complexe, că are nevoie de stimuli vizuali foarte puternici, de piese și de povești de senzație, și că a devenit mult mai pretențios în ceea ce privește calitatea expunerii.

Din păcate, publicul nu și-a dezvoltat încă o cultură în mersul frecvent la muzee, dar încercăm să educăm acest lucru prin introducerea în program a unor evenimente. Oamenii reacționează la ideea de eveniment. Dacă este ceva ce se întâmplă doar o singură dată e mult mai probabil să-i aduni acolo decât dacă le spui că va dura o lună sau un an. Vor lua la cunoștință, își vor spune că,

bine, voi merge, dar amână și se trezesc că trece timpul și tot nu au reușit să viziteze expoziția. Tocmai de aceea vin la vernisaj și apoi mai vin în ultimele zile ale expoziției. Dacă vrei să reactivezi fluxul de vizitatori de-a lungul expunerii unui proiect, ai nevoie de evenimente. Vin la evenimente, dar și vizitează. E greu să îi mobilizezi și să le vinzi timp de un an același produs, de exemplu. Nu le poți spune tot la două zile, timp de un an, despre aceleași expoziții. Au nevoie de lucruri noi. În permanență.

Cele mai mari probleme ale muzeelor din România în 2021

Cred că problema principală este raportul dintre cheltuielile pe care le ai cu proiectele (fie ele expoziționale sau de evenimente) și segmentul de public care beneficiază de aceste proiecte.

Ca să exemplific, un proiect expozițional are nevoie de o anumită sumă pentru a fi implementat. Fie că poți primi 8 vizitatori deodată, fie că poți primi 50, proiectul e același. Aceeași investiție. Dar pandemia te împiedică să primești mai multă lume. În alți ani, Noaptea Muzeelor se desfășura cu mii de vizitatori, care abia încăpeau în săli. Anul acesta, pentru că puteam primi maxim 15 persoane într-un grup, a trebuit să facem programări stricte pe ore, cu ghizi, cu supraveghetori în plus, cu programări pe ore și pe grupuri. S-a desfășurat foarte bine totul, am avut pline toate grupurile pe toate tronsoanele orare, dar, fizic nu ai avut cum să primești mai multe grupuri decât cele care erau sau mai mulți oameni decât impuneau condițiile de lege. În schimb, cheltuielilie cu evenimentele, calitatea serviciilor oferite, chiar și pentru acest număr de vizitatori sau spectatori, au trebuit să fie la aceleași standarde.

O altă problemă majoră a fost, evident, boala. Cazurile de covid, concediile medicale, imposibilitatea desfășurării proiectelor în același ritm. Muzeu, închide-te, muzeu, deschide-te. Regulile neclare. Legislația se schimbă foarte des. Adaptarea este continuă. Apar excepții de la reguli. Nu știi unde să le încadrezi. Suni la toate instituțiile autorizate să dea răspunsuri. Nu știu nici ele sau dau răspunsuri diferite. Trebuie să îți asumi tu deciziile până la urmă. Uneori îți vine să o lași baltă, mai bine să nu mai faci, să faci numai ce este confortabil și sigur. Apoi intervine sentimentul acela că ”e mort totul”. Iar îți spui că trebuie să faci ceva. Și tot așa.

Proiecte de PR ale muzeelor - de la noi sau din afară

Sinceră să fiu, de la noi, nu mi-a atras în mod special atenția niciun proiect de PR. Poate Antipa, care e mai updatat, mai ancorat în nevoile publicului. Ar mai fi, poate, ASTRA din Sibiu. Dar PR-ul Muzeului ASTRA este, mai degrabă, un PR prin el însuși. E un muzeu care e imposibil să nu genereze publicity, adică reclamă neplătită din partea publicului. E senzațional. Mergi acolo, e toamnă, frumos, faci niște poze, pui pe Facebook sau pe Instagram, gata, iată un pic de PR. Cred însă că ar fi de menționat eforturile pe care le fac anumite centre de cultură contemporană pentru expozițiile lor și, mai nou, apariția unor așa zise muzee itinerante sau online, care fac pop-up exhibitions în diferite orașe.

Top 3 muzee pe care le-ai vizitat recent, din România și din afară

O să încep cu muzeele de la noi:
1. ASTRA
2. Antipa
3. Muzeul de Istorie din Constanța

Muzee vizitate foarte recent din afară:
1. Studiourile de film Cinecitta
2. Colosseum & Palatino Hill, Roma.
3. Templele din Samothraki, Grecia.

Cred că cea mai surprinzătoarea și mai complexă experiență a fost la studiourile de film Cinecitta. Dincolo de faptul că eu oricum sunt o cinefilă și dincolo de faptul că lucrez cu imaginea, experiența de acolo e absolut fascinantă. Vizitele pe platouri, butaforiile alea absolut impresionante, felul în care este spusă, vizual, pe pereți, istoria cinemaului italian. Excepțional.

Ce nu știu oamenii despre muzeul vostru

Că e singurul muzeu de rang național al Clujului. Că are peste 450.000 de ”povești” prin depozite, fiind al doilea muzeu din țară ca mărime a patrimoniului. Că e deschis, deși mulți cred că, dacă nu mai e expoziția permanentă, e închis și muzeul. Că expoziția permanentă se inventariază și se tot clasifică piesele, încercând să îi dăm o structură mai clară și mai modernă. Că muzeul e viu și că oferă, între timp, expoziții temporare complexe, pe diverse teme și că oamenii ar trebui să se bucure și de aceste experiențe. Că muzeul s-a schimbat în bine, e mult mai deschis să se implice în diverse proiecte. Că muzeul are o echipă de management tânără care este deschisă la aproape orice nebunie realizabilă și care aduce o experiență complexă, dacă această nebunie este bine argumentată, este win-win de toate părțile și nu periclitează patrimoniul. Exact acum e momentul să se facă proiecte cu implicarea muzeului. Că muzeu nu înseamnă doar expoziție, ci și o multitudine de alte activități de cercetare, arheologice sau de educație. Că muzeul are o activitate arheologică incredibilă și că, astfel, în România, încă se fac descoperiri senzaționale, se scrie și se rescrie istoria. Că muzeul este, în fine, păstrătorul identității comunității din care face parte și că, pentru a ști încotro să mergi, e important să știi unde te afli și de unde ai pornit.