Filmul La Civil spune povestea unei mame a cărei fiică a fost răpită de un cartel de droguri din Mexic și lupta acesteia pentru a o aduce înapoi. La granița între film de acțiune și dramă inspirată de o poveste reală, La Civil pune totul într-o lentilă foarte realistă, coordonată de regizoarea Teodora Ana Mihai.
Filmul a câștigat în 2021 Prix de l’Audace la Festivalul de la Cannes, în secțiunea ‘Un Certain Regard’ și este o coproducție Belgia (Menuetto Films) România și Mexic, cu sprijinul Eurimages.
Este un “quality label” în primul rând să fii selecționat la Cannes și în al doilea să primești un premiu. A fost extrem de special să îmi dau seama că juriul a “inventat” acest titlu special pentru film. Și cred că este foarte bine văzut de juriu pentru că am avut nevoie cu toții de mult “audace”, îndrăzneală, pentru a-l duce la bun sfârșit.
Teodora a lucrat filmul pe parcursul a 7 ani, timp în care s-a întâmplat și tragedia din Caracal, fapt ce apropie La Civil de o parte mai întunecată a societății românești. Printre altele, producția a fost primită foarte bine și de criticii din Mexic, iar recent a intrat și în cinematografele de la noi. Cum a pornit la drum Teodora, ce a căutat în America și ce challenge-uri a întâmpinat pe platou, în cele de mai jos.
Formarea ca cineast
Am primit dragostea pentru cinematografie de la tatăl meu, încă de când eram copil. Tata era un fotograf amator talentat, dar care nu putuse să aleagă în acel moment această carieră.
La 16 ani am avut oportunitatea să termin liceul la San Francisco în California, unde am ajuns într-un mediu foarte artistic și am început să aud cheamarea cinematografiei cât mai puternic.
În San Francisco ajunsesem într-un mediu foarte artistic și am avut ocazia să fac parte dintr-un program pentru tineri, „The Art and Film Club for Teenagers”. Împreună cu colegii mei mergeam la muzeu, vizitam galerii de artă, ascultam operă, concerte de muzică clasică, balet și, bineînțeles, mergeam frecvent la cinema. Acei ani și acele experiențe au fost formatoare pentru mine ca om, dar și ca viitor cineast.
După aceea, am ajuns la New York. Adică aplicasem la mai multe universități care credeam eu că mi se potrivesc. Dar știi cum sunt prețurile universităților americane?! Mi-am dat seama că voi avea nevoie de o bursă. Mare. Surpriza de proporții a venit de la Universitatea Sarah Lawrence College, una dintre cele mai scumpe facultăți din State pe atunci, care mi-a oferit o bursă de merit integrală. Iar după univeritate m-am întors în Europa cu gândul să strâng bani și să mă întorc în California, să îmi găsesc un job în industria cinematografică. Dar viața a avut alte planuri. Din motive personale am rămas în Belgia și am luat-o de la zero, pentru că nu aveam “network” în cinematografie în Europa.
În ce gen ai încadra La Civil
Sincer, nu îmi plac etichetele. Dar cred că este un film care poate plăcea unui public divers, iubitorilor de cinema de autor, dar și celor care apreciază acțiunea, thrillerul, genul investigativ... Cred și sper că am reușit un bun echilibru între aceste elemente.
O coproductie România, Mexic, și Belgia
Momentan locuiesc în Gent, în partea flamandă a Belgiei… de aici Belgia. Iar Mexicul, evident, trebuia să se implice, povestea fiind filmată integral în Mexic și cu majoritatea echipei și cu toți actorii locali.
Prix de l’Audace la Cannes
Contează extrem de mult pentru film, pentru că înseamnă că va fi văzut de mai multă lume, va circula mai mult. Este un “quality label” în primul rând să fii selecționat la Cannes și în al doilea să primești un premiu. A fost extrem de special să îmi dau seama că juriul a “inventat” acest titlu special pentru film. Și cred că este foarte bine văzut de juriu pentru că am avut nevoie cu toții de mult “audace”, îndrăzneală, pentru a-l duce la bun sfârșit. Filmul este inspirat de o mamă mexicană foarte curajoasă, Miriam Rodriguez, devenită militantă, care și-a riscat și pierdut viața într-un final, luptând pentru dreptate după ce fata ei a fost răpită de un cartel de droguri local.
Și perioada de investigație de aproape 2 ani jumate a fost îndrăzneață pentru că am cercetat în regiuni cunoscute ca fiind periculoase, dar era important să vorbim (împreună cu co-scenaristul, Habacuc Antonio De Rosario) cu familii de victime și să înțelegem psihologia lor ca să putem scrie ceva autentic și relevant.
Iar producția a avut loc între lockdown-uri, în plină perioada Covid, pentru care iarăși îndrăzneala era necesară, iar riscurile reale. (Am filmat în noiembrie/decembrie anul trecut.)
Iar pentru mine, ca cineast, este o garanție că vei mai putea face și alte filme, cariera continuă, ceea ce este un privilegiu în mediul acesta atât de competitiv.
România – Mexic, via Caracal
Am început să scriem scenariul de ficțiune în 2016. În vara lui 2019, când s-a întâmplat nenorocirea din Caracal, scenariul era în ceea mai mare parte scris, deci nu pot spune că acest caz a influențat scrierea. În schimb pot spune că acest caz din România m-a șocat pe mine personal foarte mult. Am realizat ceea ce deja intuiam: că scenariul din Mexic este atât de aproape de casă… că sunt două realități nu chiar atât de paralele, ceea ce este de-a dreptul înspăimântător. Și că și pentru noi, românii, LA CIVIL poate folosi ca o oglindă a unei societăți a cărei țesătură socială este în destrămare.
În Mexic este foarte dură situația într-adevăr. Statisticile nu spun adevărul pentru că oamenii de rând trăiesc cu frică și cu neîncrederea în autorități și deseori nici nu denunță rapirile. De fapt, dacă denunți sau nu, nu prea contează, din nefericire. În ambele cazuri, doar cu extrem de mult noroc se poate scăpa cu viață.
Muzica din film
Am vrut un ton cât mai sobru, cât mai puțin senzaționalist. Nu am vrut să cad în melodramă sau în așa-zisul “misery porn”. Piesa de final este compusă special pentru film de Lila Downs, o artistă pe care o respect mult. Ea a văzut filmul, am vorbit despre cum îmi imaginam eu piesa de sfârșit, dar până la urmă i-am dat libertatea necesară să creeze după cum simte ea filmul și momentul care va fi ilustrat cu muzica ei. A revenit cu o piesă poetică foarte potrivită din punctul meu de vedere.
Colaborarea cu Marius Panduru pe imagine
Pe Marius Panduru l-am cunoscut personal prin producătorii români de la Mobra Films (casa de producție a lui Cristian Mungiu). Îi cunoșteam munca lui Marius și îmi plăcea, dar nu avusesem încă ocazia să îl cunosc personal. Când i-am trimis scenariul mi-a spus că era interesat. I-a plăcut ideea de a filma în Mexic, o țară extrem de fotogenică, cu o lumină dintre cele mai frumoase. Din fericire, am rezonat foarte bine amândoi și am dus la bun sfârșit filmul, în ciuda unui plan de filmare foarte strâns și a unor condiții nu chiar simple.
Au fost multe filmări de noapte, puțin timp și puțin echipament (am avut nevoie de lumini extra). A fost ideea lui Marius să lucrăm cu camera Sony FX9, o cameră folosită pentru documentare, foarte sensibilă la lumină și relativ ușoară, dându-ne posibilitatea să rămânem foarte mobili. A fost o alegere inspirată, ne-a salvat în multe situații. Know-how-ul lui Marius a fost indispensabil ca să ducem la bun sfârșit filmările. M-am simțit extraordinar să lucrăm în echipă. Planificăm deja următorul film împreună.
Industria din Mexic
Mexicanii au o industrie cinematografică destul de dezvoltată și mulți meseriași pregătiți pentru că se produc foarte multe filme local și vin foarte multe producții din afară, mai ales din State. Dar rămâne totuși o mare provocare să filmezi în Mexic pentru că este o țară cu multe probleme, de corupție, de violență… O producție cinematografică acolo este totuși un câmp de mine, metaforic vorbind. Totul trebuie tratat cu prudență.
Cum e să faci film în pandemie
Restricțiile au fost cele pe care le cunoaștem și în Europa. Destul de riguroase. Acest fapt a ridicat costurile producției și ne-au tăiat din timpul de filmare. A fost un stres adițional mare, îmi era atât de teamă să nu se îmbolnăvească cineva grav. Mai ales să nu se îmbolnăvească Arcelia Ramirez, actrița principală, care era în fiecare secvență din film. Dacă s-ar fi îmbolnăvit ea, ar fi fost o mică tragedie pentru film. Dar am fost feriți, din fericire.
Public și reacții
Invit publicul român cu mare drag să ne susțină și să vină să vadă filmul, nu vor regreta. Cinematografia a fost și ea lovită tare de covid și trebuie să recuparăm magia de a vedea filme împreună, pe ecranul mare din sala de cinema. Mai ales după parcursul de 7 ani pe care îl reprezintă acest film, sper că publicul să îl primească frumos. Până acum sunt fericită cu reacțiile oamenilor din România, dar și din alte țări. Și mai recent și din Mexic, unde am avut ocazia să prezentăm filmul în premieră la Festivalul de la Morelia acum câteva zile, și unde a primit “standing ovation”. Era un test mare, ce bine că primirea pentru LA CIVIL a fost atât de bună, de încărcată de emoție.
Filmul românesc
Cinematografia românească are rezultate frumoase și primește mult respect, meritat, pe drept, din afară. Uită-te la câte premii se câștigă la cele mai mari festivaluri, deci lumea ne are pe radar. Acest lucru mă face să mă simt mândră.
Cineaștii români au nevoie să fie susținuți (financiar și nu numai) în ceea ce întreprind. Numai așa pot să continue să se remarce la nivel internațional.
