Ce memorie păstrează spațiul? Dar corpul? Ce experiențe pot fi recompuse din astfel de amintiri și ce istorie spun ele? „Izolare într-o serie de stări liminale” este un demers performativ, vizual și arhitectural ce conectează fragmente din istoria complexă a spațiului Malmaison cu situația corpului din prezent. Proiectul vorbește despre experiența corpului în izolare, recompune memoria locului și recontextualizează istoric stări corporale familiare, lăsând loc unor fantezii despre viitor.
„Izolare într-o serie de stări liminale” explorează fenomenul izolării conectat cu istoria complexă a clădirii Malmaison, fostă garnizoană militară, tribunal politic și centru de detenție temporară pentru militari și intelectuali. Este o lucrare colectivă ce folosește extrase din texte de Egon Balas, Mircea Damian, Augustin Vișa sau Corneliu Coposu. Proiectul va avea premiera pe 11 noiembrie la /SAC @ MALMAISON la ora 18:00 și va fi urmată de alte trei reprezentații pe 12, 13 și 14 noiembrie în același spațiu.
La baza acestui demers stau imagini, interviuri, cronici și mărturii ale corpurilor care au trecut prin Malmaison. Echipa este formată din din Simona Deaconescu (coregrafă), Ramon Sadîc (artist plastic), Justin Baroncea (arhitect), Maria Ghement (arhitectă), Vlaicu Golcea (compozitor), Mihai Burcea (istoric), Bogdan Iancu (antropolog), Ioana Marchidan (performeră), Andrei Bouariu (performer), Georgeta Corca (performeră), Simona Dabija (performeră), Maria Luiza Dimulescu (performeră) și Alex Radu (co-autor concept curatorial și producător). Cu câțiva dintre ei vorbim mai jos despre izolare, ce înseamnă starea liminală și istoria Malmaison.
Când ai intrat prima data la Malmaison
Mihai Burcea: Malmaison este unul dintre cele mai misterioase/bizare locuri din Capitală. Pe mine m-a intrigat de la început și îmi stârnește o foarte mare curiozitate de fiecare dată când îi trag pragul.
Bogdan Iancu: O să încep prin a spune că habar nu am avut de existența clădirii până în toamna trecută, când prietenii mei Ramon Sadîc și Virginia Toma, alături de alți artiști, au preluat un atelier într-unul din fostele birouri ale IPROCHIM. Apoi, odată intrat pentru prima dată prin februarie, anul ăsta, m-a lovit senzația de butaforie carcerală instagramabilă, genul ăla de clădire-safari perfectă pentru reclame, filme, party-uri hipsterești. Reconversia de la jumătatea anilor 70 în sediul institutului de proiectare pentru industria chimică socialistă a camuflat discret, printr-o cultură materială specifică, epiderma sumbră care amintea de regimurile de utilizare carcerală a clădirii dar era imposibil să nu simți o stare apăsătoare. M-a frapat, însă, senzația că, cu mici excepții, clădirea părea să se fi sustras complet transformărilor postsocialiste, un fel de muzeu fără public și fără indicații de sală.
Justin Baroncea: Prima dată am intrat în clădirea Malmaison în toamna lui 2011, la o petrecere de Halloween. Ce impresiona era accesul pe holul mare ocupat de o coadă care ajungea de afară din curte până la intrarea de la etajul 2. În rest, lumina roșie, oameni costumați, boxe, pupitre de DJ, mobilier improvizat împrăștiat prin camere, lumina foarte slabă, linoleum pe jos, lipicios și cu cioburi. Oamenii dansau și se plimbau brambura dintr-o sală în alta. Pe holuri rămăseseră decoruri de film care "simulau" un spațiu de detenție. Se dansa în sala în care acum are loc instalația "Izolare într-o serie de stări liminale".
Malmaison era în 2011 un loc numai bun de "rave-uri" și de adunat oameni la petreceri techno fără să fie nevoie de amenajări extraordinare; un loc (re)apăruse dintr-o dată pe harta "culturală" a orașului.
Maria Ghement: Prima senzație a contactului meu cu Malmaison a fost fascinația dată de contrastul dintre monumentalitatea sa (atribut propriu unei clădiri reprezentative pentru puterea politică) și gradul de informalitate pe care prezența artiștilor l-a imprimat în toate spațiile sale, atât interioare cât și exterioare, cândva îmbâcsite de incertitudine și teroare. Parcă se simte pe coridoare și în grădină victoria liberei-exprimari asupra cenzurii. Recunosc că am simțit, instinctiv, nevoia sa cuceresc, ca toată lumea, centrul grădinii: locul unde sunt un copac batran și un catarg. Un loc de unde simți că poți stăpâni, măcar cu privirea, din grandoarea spațiului. Cladirea Malmaison se lasa cucerită, însă cu o singură condiție: trebuie să inveți care sunt regulile sale.
Simona Deaconescu: Mi-a plăcut spațiul din prima, am simțit o energie faină a locului din vara asta de când am văzut /SAC în cu totul altă formă decât este acum. Îmi plac mult clădirile ocupate de artiști. Numai gândul că lucrul ăsta se întâmplă în România îmi ridică nivelul de endorfine. Ce-mi place la Malmaison este faptul că are o liniște aparte, cumva simți că poți lucra bine acolo. Cred că numele de Atelierele Malmaison este foarte potrivit din această privință. Chiar dacă eu sunt în tranzit prin Malmaison mă bucură mult că am ocazia să lucrez în acest context, într-un spațiu hibrid, făcând o lucrare hibridă.
Ce înseamnă o stare liminală
Mihai Burcea: Modul în care acționezi/reacționezi într-o stare de claustrare impusă sau semi-voluntară (vezi detenția sau carantina).
Bogdan Iancu: Pe urmele unor antropologi clasici mi-o imaginez ca pe stare de între-lumi, între-epoci, între-identități marcată de un prag / dispozitiv. În cazul Malmaison, un astfel de dispozitiv mi se pare o ușă de metal de pe unul din etaje care se deschide cu un card. E o ușă dincolo și dincoace de care se găsesc artefactele stratificate ale unor epoci îndepărtate, dar în pragul căreia ești filtrat printr-o experiență intermediată de un device din universul timpului corporatist recent.
Justin Baroncea: O stare intensă, intermediară, despre care sunt conștient că va avea o durata limitată în timp (știu de la început că se va termina / consuma într-un timp relativ scurt). Caracterul tranzitoriu și certitudinea duratei limitate definesc (pentru mine) o stare că fiind liminală.
Maria Ghement: Pentru mine, o stare liminală este spațiul amorf și confuz al disconfortului produs de schimbare.
Simona Deaconescu: Este o stare la mijloc, de devenire, una în care o comunitate se transformă constant, în care nimic nu este fix, ci fluctuează. Cred că, la un anumit nivel, Malmaisonul este acum într-o stare liminală. Mai cred și că noi, ca societate, ne regăsim corpurile în această stare incertă, precedată de criza sanitară prin care am trecut în ultimii doi ani și alimentată de o constantă criză politică. Nu știu exact spre ce ne îndreptăm, dar, discutând cu prieteni și apropiați, ne-am dat seama că resimțim cu toții această stare între două lumi. Paradoxal, cu toate că mă enerveƶ constant zilnic pe lipsa de unei coerențe și a unei stabilități economice și politice, simt că avem nevoie de această criză ca să realizăm o dată pentru totdeauna că trebuie să ne schimbăm atât în raport cu ceilalți, cât și cu noi înșine și planeta asta pe care am secat-o de resurse.
