[Little Lit] Alex Moldovan: Să imaginezi viitoruri posibile și în același timp plauzibile pentru România anului 2050 e o sarcină al naibii de dificilă

Copiii știu să facă diferența dintre o carte scrisă pe bune și una fake, ei au au un simț înnăscut care îi avertizează de multe ori când cineva încearcă să-i păcălească, crede scriitorul Alex Moldovan. El scrie pentru copii, dar fără să se maimuțărească, fără drăgălășenii inutile sau morală artificială. Cu umor, autentic, fără menajamente. Există scriitori care scriu pentru copii și scriitori care scriu pentru părinți, zice el. Iar părinții sunt de două feluri: cei care cred că cărțile pentru copii trebuie să fie frumoase, educative, simpatice și vesele precum o zi însorită de vară și cei care caută cărți adevărate.

E o tendință super enervantă, mai ales că se exagerează enorm în direcția lecțiilor sforăitoare, iar piața e inundată de producții mediocre, care nu își propun decât asta. Spre încântarea părinților din prima categorie de mai sus, care bifează astfel încă un punct pe lista de lucruri de făcut pentru a le asigura o educație spectaculos de conformistă celor mici, spune Alex

Alex evită didacticismul, dar înțelege responsabilitatea pe care o are un autor pentru copii. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi, a fost librar și are blogul Bicicleta galbenă. Primul său roman pentru copii, Olguţa și un bunic de milioane a apărut în 2016, urmat de Băiețelul care se putea mușca de nas, primul său album ilustrat. 

Ca răspuns la întrebarea Cine scrie poveștile de azi?, Asociația De basm prezintă 20 de autori români contemporani: 20 de portrete de scriitori, 80 de recomandări de lectură, de la cărți clasice ale literaturii universale la cărți în curs de apariție și peste 260 de minute de interviuri. Întâmpinăm și noi nevoia de povești noi și vorbim cu autorii lor în seria Little Lit. Azi, povestim cu Alex Moldovan despre cărțile sale, romanul pentru adolescenți la care lucrează în prezent, despre părinți, copii și nevoia de literatură adevărată.

Cum ai început să scrii literatură pentru copii 

Mi-am dorit de mic copil să devin scriitor și chiar am început prin clasa a treia lucrul la un roman în care îl plagiam fără pic de farmec sau jenă pe Jules Verne. Din fericire, am realizat la timp că mi-ar prinde bine niște experiență de viață și ceva lecturi, așa că am mai așteptat vreo treizeci de ani ca să debutez propriu-zis.

Momentul decisiv a fost legat de inițiativa Editurii Arthur de a înființa Trofeul Arthur, la care am și participat. Poate părea ciudat, dar, până acum zece ani, era practic imposibil să publici la noi o carte pentru copii scrisă de un autor român contemporan. În viață. Așa că în momentul în care s-a ivit o asemenea posibilitate n-am mai stat pe gânduri.

România în 2050

Cartea mea cea mai recentă e un roman distopic care se adresează adolescenților și e deocamdată în stadiul de work in progress. Scriu la el de câteva luni într-un ritm care mă uimește și pe mine, care sunt nu neapărat leneș, dar cu siguranță mai puțin productiv decât mulți dintre scriitorii pe care îi urmăresc. De departe cea mai interesantă parte a fost cea în care am făcut research-ul pentru carte: să imaginezi viitoruri posibile și în același timp plauzibile pentru România anului 2050 e o sarcină al naibii de dificilă.

Ce are special literatura pentru copii  

Eu nu-s cu sensibilitatea, așa că îi las pe cei care se pricep să scrie despre ea. Mie îmi plac umorul, autenticitatea și lucrurile spuse în față, fără menajamente, și astea sunt elementele pe care țin să le introduc în textele mele. Sau, mă rog, așa îmi place să cred. Abordarea mea e de a scrie în răspăr cu ceva, cu orice: în cazul ăsta, încerc să nu țin cont de părerea părinților și a celor care sunt de părere că literatura pentru cei mici trebuie să fie plină de sclipici, de frumusețe pură și lipsită de subiecte problematice. E o soluție care poate fi a pain in the ass, mai ales că în cele mai multe cazuri părinții sunt cei care le cumpără cărți copiilor. Din fericire, chiar dacă le cumpără, nu întotdeauna le și citesc, așa că de obicei scap basma curată.

Cărțile pentru copii în România  

Piața a explodat în ultimii șapte, opt ani. Sigur, pentru că vorbim despre o piață minusculă, și explozia a fost de o intensitate moderată. Editurile au înțeles în sfârșit că autorii români pot vinde și au acționat în consecință, creând sau resuscitând imprinturi de literatură pentru copii. Lucrul cel mai bun care s-a întâmplat în anii din urmă e creșterea cererii de cărți scrise de autori contemporani. Lucrul cel mai puțin bun? Același. În artă, creșterea cererii nu atrage în mod necesar după sine și o creștere a calității ofertei.

Trenduri

Există scriitori care scriu pentru părinți și scriitori care scriu pentru copii. În privința ilustratorilor e puțin mai complicat, pentru că ilustrația de carte pentru copii nu s-a studiat sistematic la noi, iar artiștii care activează în zona asta învață din mers, pe cont propriu sau potrivit sugestiei editurilor.

Autorii noi

Mi-e greu să-i cataloghez la grămadă, pentru că sunt extrem de diferiți. Eu disting de obicei între scriitori pentru care literatura pentru copii este o pasiune și scriitori care scriu și literatură pentru copii. Vestea bună e că prima categorie e în creștere. Vestea proastă e că pasiunea singură nu e suficientă. Cred însă în discernământul celor mici de a face diferența dintre o carte scrisă pe bune și una fake. Copiii au un simț înnăscut care îi avertizează de multe ori când cineva încearcă să-i păcălească.

Publicul

Tendințele sunt diverse. Copiii sunt tot copii, așa cum am fost și noi. Situația se complică puțin când vine vorba de părinți. Avem, pe de o parte, publicul comod, care așteaptă să-i fie confirmate așteptările, adică părinții care cred că cărțile pentru copii trebuie să fie frumoase, educative, să fie simpatice și vesele precum o zi însorită de vară. Partea bună e că a crescut mult zona celor care caută cărți adevărate. Un rol important l-au jucat și grupurile dedicate de pe Facebook, care au fost scena unor lupte de ani de zile între partizanii celor două tabere. Asta spre deliciul chibiților ca mine, care preferă să urmărească fără să se implice. Mai sunt apoi cei dintr-o clasă socială pe care am putea-o numi cu un termen destul de vag „prosperă” și care pur și simplu își permit să cumpere aceste cărți fără să-și bată prea mult capul cu calitatea.

Lecțiile din cărți

E o tendință super enervantă, mai ales că se exagerează enorm în direcția lecțiilor sforăitoare, iar piața e inundată de producții mediocre, care nu își propun decât asta. Spre încântarea părinților din prima categorie de mai sus, care bifează astfel încă un punct pe lista de lucruri de făcut pentru a le asigura o educație spectaculos de conformistă celor mici. Nu spun că nu există idei sau învățăminte pe care cititorii să le poată extrage din cărțile mele. Atât doar că încerc să evit didacticismul strident și să acționez mai subtil, spre enervarea câtorva adulții care au aruncat o privire peste ele. Există, pe de altă parte, o responsabilitate sporită când te adresezi unor minți fragede și n-ai cum să nu ții cont de asta. 

Recomandări

Păsările, de Germano Zullo și Albertine, apărută la Editura Signatura, O sută de ani în casa noastră, de Aleksandra Litvina și Anna Desnițkaia, Editura Frontiera, și Epoca mea de aur, de Daniel Horia, scoasă de Editura Grafic.