[Minte & suflet] Cristina Solea: Sănătatea mintală individuală va duce la o însănătoșire a societății actuale. Este un proces greu, dar pare că există un ‘’licăr de trezire’’

Stresul poate căpăta uneori sensul unui mecanism de autoapărare, ce ne protejează de emoții pe care nu le putem trăi. Decât să simțim frica, furia, neputința sau tristețea, preferăm să ne aglomerăm toată ziua cu meeting-uri și activități, deși nu ne aleargă nimeni nicăieri. Dacă ne-am opri să respirăm, însă, am fi obligați să intrăm în contact cu ceea ce simțim în mod firesc. Și nu ne este mereu la îndemână, mai ales dacă de mici am fost învățați să ”fugim” de tot ce se simte inconfortabil.

O viață trăită pe pilot automat, fără înțelegerea dinamicii interioare, se poate transforma într-una cu mai mult sens, spune psihologul Cristina Solea. Nu imediat, ci într-un proces pe care este cel mai bine să-l traversăm alături de un psihoterapeut.

"De cele mai multe ori oamenii încep un proces terapeutic într-un moment de criză, într-un moment in care suferința, simptomul, ajung la o intensitate supărătoare care le amenință sau blochează deja funcționarea".

Cristina Solea a constatat în jurul vârstei de 12 ani că este interesată de psihologie. Încă de atunci s-a născut în ea curiozitatea de a înțelege mai multe despre lumea sa interioară. A studiat Psihologia la Universitatea din București, iar de 6 ani practică psihoterapia psihanalitica. Alături de ea mai aducem un plus de lumină peste modul în care funcționează psihoterapia oricând, nu doar într-o criză.

Drumul către psihoterapie

Interesul pentru psihologie a apărut undeva în jurul vârstei de 12 ani când mi-a trecut prin mâini un manual de psihologie pentru liceu. Încă de pe atunci eram curioasă, doritoare să înțeleg mai multe despre ce se întâmpla în lumea mea internă, sa explorez ce simt eu, ce simt și trăiesc în plan intern oamenii din jurul meu, aveam multe întrebări și puține răspunsuri, așa ca manualul a fost mai mult decât îmbucurător pentru o pre-adolescentă.

Ulterior am studiat psihologia la Universitatea din București. Din dorința de a explora și a-mi răspunde la multiplele întrebări am intrat de-a-lungul timpului în mai multe procese terapeutice, însă undeva în jurul vârstei de 25 de ani am început formarea mea psihanalitică la îndemnul psihanalistului care mi-a fost "părinte" în acel moment. Am parcurs o prima formare în Psihanaliza copilului, adolescentului și adultului iar în prezent urmez cursurile unei școli de Psihanaliză Relațională.

Practic Psihoterapia Psihanalitica de 6 ani iar motivul pentru care am ales-o este unul, simplu, spun eu. Pentru mine a funcționat din perspectiva de pacient, așa că am mare încredere să o dau mai departe. După multe încercări am trăit senzația că am găsit locul pe care îl căutam. Mi-a oferit instrumente care mă ajută să pot lucra într-o manieră profundă și un cadru non-directiv care oferă siguranță și posibilitatea de creștere oamenilor cu care lucrez.

Beneficiile psihoterapiei oricând

Psihoterapia este până la urmă o forma de relaționare, poate cea mai intimă interacțiune formală, care păstrează niște limite clare astfel încât să fie diferențiată de orice alt tip de interacțiune socială. În interiorul acestei relații, indiferent dacă există o criză sau nu obiectivul este același, acela de a da sens, de a ajuta la conștientizarea stărilor interne, motivelor inconștiente care stau în spatele comportamentelor manifeste, astfel încât viața trăită pe ‘’pilot automat’’, fără înțelegerea motivațiilor, emoțiilor, dinamicii interne se transformă într-o viată cu sens, o viată în care suntem mai conectați la sine, la cine suntem noi, o viată în care ne putem înțelege trecutul și îl putem corela cu prezentul, astfel încât să ne explicăm cine suntem și încotro ne îndreptăm mai conștienți fiind de noi.

”Beculețele roșii” care indică necesitatea psihoterapiei

De cele mai multe ori oamenii încep un proces terapeutic într-un moment de criză, într-un moment in care suferința, simptomul, ajung la o intensitate supărătoare care le amenință sau blochează deja funcționarea. Beculețul roșu este de fapt acel moment când intensitatea unei trăiri neplăcute devine de negestionat cu propriile resurse și omul simte nevoia de sens, de a i se ușura starea de spirit. Simptomele pot fi de orice natură: anxioase, depresive, obsesiv-compulsive, psihosomatice, tulburări alimentare, etc. De multe ori simptomul este un gol semnificativ, care poate porni de la întrebarea: ‘’Eu cine sunt? Am făcut o mulțime de lucruri însă nu știu cine sunt pentru că începe să se cristalizeze ideea că nu sunt suma acțiunilor mele, e ceva mai mult acolo.’’

Relația potrivită terapeut-client

Relația terapeutică nu este una de prietenie, deși este extrem de intimă, ea se desfășoară în interiorul unui cadru. Este important ca terapeuții pe care oamenii îi aleg să știe să păstreze relația în anumite limite sănătoase, care vin tocmai în scopul protejării omului. Este important ca oamenii să se simtă ascultați atunci când aleg un terapeut, să simtă că emoțiile și trăirile lor pot fi conținute și că au spațiu de a fi exprimate și privite de către psihoterapeut cu empatie, în niciun caz cu judecată sau cu imprimarea stilului personal al terapeutului.

Atât clientul cât și terapeutul trebuie să se simtă bine unul în compania celuilalt, să le facă plăcere să lucreze împreuna, dar în același timp să fie conștienți că spațiul terapeutic nu este unul care are ca unic scop generarea unei stări de bine. Pe parcursul unei terapii, cu precădere a uneia psihanalitice, care este de durată, în unele cazuri presupune și o frecvență mai mare de ședințe pe săptămâna, apar adesea momente dificile, momente de cumpănă, de frustrare, absolut necesare evoluției și maturizării clientului.

Terapeutul potrivit ar trebui să aibă capacitatea să poată gestiona momentele dificile și de a le trata ca pe niște oportunități extraordinare pe care procesul și dinamica dintre cei doi le oferă.

În alegere aș sugera să se intereseze de abordarea pe care o practică terapeutul, de studiile pe care le-a parcurs, formările în care a fost implicat, experiența lui profesională și cel mai important cred că este să se asigure că psihoterapeutul a parcurs propriul lui proces terapeutic.

Efectele pandemiei, din practică

Ultimii ani au avut o curbă foarte interesantă la nivel de dinamică psihosocială. Începutul a debutat cu o solidaritate între oameni, cu fantezia că un astfel de moment de criză ne poate aduce împreună, ne poate ajuta să ne apropiem. Acest moment a fost urmat de ieșirea din ‘’idealul de comunitate’’ în momentul în care restricțiile au fost înlăturate și am văzut că idealul nu se verifică în realitate. După a urmat o confuzie generală care s-a cristalizat acum într-o societate polarizată, în care extremele par să fie norma, lucrurile sunt văzute în alb și negru, emoțiile sunt extreme și se află la poli opuși și pare că echilibrul este greu de trăit iar reconcilierea sau liniștirea celor două tabere se va întinde pe o perioadă lungă de acum înainte. Privită în termeni psihologici pare că societatea suferă acum de o tulburare de personalitate.

Pandemia nu a făcut altceva decât să potențeze tendințele, problematicile care existau deja în fiecare dintre noi. Dacă înainte în interiorul fiecărui individ existau sentimente de anxietate, depresie, stări paranoide, criza a venit ca un buton care a crescut intensitatea acestor trăiri. Sunt și tipologii de personalitate pentru care contextul actual a fost ‘’prielnic’’ pe termen scurt, dar costisitor pe termen lung: personalitățile obsesionale și compulsive s-au simțit în largul lor respectând anumite reguli, având ‘’obiective și pași’’ clari de urmat. Personalitățile care suferă de anxietate socială s-au simțit în siguranță știind că interacțiunile sociale sunt limitate.

Cum s-au schimbat comportamentele

În primă fază anxietatea și tendințele paranoide au fost cele mai prezente în practica mea în cabinet. Oamenii se simțeau speriați, unii dintre ei chiar persecutați de toate schimbările pe care ‘’autoritatea’’ (aici am putea completa cu mama sau tatăl) le ‘’impune’’. Pierderea sentimentului de securitate într-un context complet nou și complet de neprevăzut a crescut intensitatea emoțiilor negative, aspect care s-a manifestat sub mai multe forme în plan comportamental. Unii dintre oameni s-au apropiat de familie în încercarea de a-și găsi un mediu securizant, alții au apelat la conflict neștiind ce mecanisme să folosească pentru gestionarea fricilor, astfel au apărut tensiuni în dinamica de familie, sau de cuplu. Unii dintre clienții cu care lucrez au găsit momentul prielnic pentru a-și dezvolta proiecte pe care le amânaseră, a relua legături. Stresorul cel mai puternic a fost nesiguranța, a nu ști ce urmează - astfel a primat ideea de a recrea un spațiu în care să se simtă protejați.

Grija față de sănătatea mintală

M-aș uita în primul rând la categoria de populație despre care vorbim, la criterii precum vârsta și zona geografică din care provine fiecare dintre noi și bineînțeles la facilitatea accesului la informație. Cu siguranță a luat un avânt considerabil psihoterapia copiilor, mai ales în orașele mari. Același aspect poate fi observat și în rândul adolescenților și adulților cu vârste cuprinse între 15 și 45 de ani. Pandemia a urgentat decizia de a începe un proces terapeutic în cazul persoanelor care cântăreau apriori aceasta idee.

În online, dar și prin intermediul altor canale precum presa sau TV, sănătatea psihică a început să devină un subiect accesibil, care stârnește multă curiozitate chiar și celor care nu au studii de specialitate. Este în natura omului să-și dorească să știe ce se petrece cu el, iar această curiozitate organică a început să întâlnească un spațiu extern pregătit să o satisfacă, prin articole, podcast-uri, pagini de Facebook, etc., care au sănătatea mentală în prim plan.

Suntem la începutul unui fenomen, avem mult de muncă, dar lucrurile se mișcă și se mișcă bine, cu o viteză care nu va mai putea fi oprită. Mă uit plină de speranță la generațiile mai tinere și văd o profunzime a insight-urilor, maturitate în maniera prin care se raportează la și privesc provocările lumilor lor interne.

Stresul, mai actual ca oricând

Stresul poate fi o apărare împotriva unor emoții indezirabile, unor emoții care sunt uneori greu de trăit, alteori sunt neconștientizate prin prisma dificultății de a fi trăite. Aici mă gândesc la un arsenal de emoții umane absolut firești: frică, spaimă, tristețe, furie, neputință. Deși au caracterul de firesc cred ca mulți dintre oamenii cu care lucrez nu au crescut cu acest mesaj. Au fost educați să le reprime, să le considere rușinoase și demne de eticheta de ‘’slăbiciune’’. Nu li s-a zis mai niciodată că a le simți este necesar, a le trăi cu atât mai mult și ca existența lor este cea care ne însuflețește, de multe ori.

Din dorința și de cele mai multe ori din neputința de a le trăi, în contextul în care nu au avut un mediu susținător, oamenii ‘’se stresează’’ cu activități concrete, fug în acțiuni, își umplu calendarele de întâlniri, aleargă între 10 meeting-uri pe zi, în weekend își vizitează toți prietenii, stau și cu familia, își fac timp și pentru a îngriji casa, etc. În acest context îndrăznesc să zic că stresul capătă o conotație de mecanism defensiv care ne protejează de ceea ce nu putem trăi, dar începem să o facem când deschidem ușa unei psihoterapii și începem să ne dăm sens nouă, prin emoție, nu acțiune.

Recomandări pentru menținerea echilibrului emoțional și psihic

Clienților mei le spun să-și hrănească lumea internă, să investească timp în pasiunile lor, în relațiile cu oamenii dragi, în relațiile ce le permit să existe într-o formă autentică, relaxată. Să-și ia spațiul de care au nevoie atunci când simt asta și să nu se rușineze dacă își iau 2 zile de leneveală și citit, indiferent dacă în casă nu este o curățenie impecabilă. Iar pentru zilele în care stau în casă din cauza restricțiilor aș sugera - oricât de superficial poate suna - să poarte haine care-i fac să se simtă bine, să se aranjeze dimineața în oglindă, chiar dacă nu e nimeni lângă care sa le ofere un compliment. Poate e un indemn la a ne complimenta în gând, măcar o data la câteva zile.

Activi online fără consecințe prea mari asupra sănătății mintale

Mediul online pare a fi privit ca un “bau-bau” cu un potențial toxic și distructiv foarte mare. Mai “periculos” decât mediul online - care are și multe beneficii: accesul facil la informație, diversitatea informației, etc. - este tendința internă a fiecărui individ de a se retrage într-o lume care îi oferă posibilități multiple, care îl ține într-o fantasmă, izolat de lumea reală percepută ca amenințătoare și nu oferă gratificări imediate. Mai curând m-aș orienta către cauzele care ne împing pe fiecare dintre noi la acest escapism sau voaiorism. În cabinet invit oamenii să-și răspundă la diverse întrebări. Care sunt emoțiile neplăcute care ne țin departe de lumea concretă, reală? De ce se tem? Ce e nesatisfăcător? Ce îi întristează? Ce îi înfurie?. Numai înțelegând ce se află în spatele unei adicții, sau al unui comportament compulsiv, putem noi, ca psihoterapeuți să susținem și însoțim până în momentul în care fiecare om este pregătit să-și modifice un comportament cu potențial negativ, printr-o înțelegere mai profundă a emoțiilor neconștientizate care stau în spatele lui.

În ceea ce privește copiii lucrurile stau altfel și aici aș îndemna adulții să poarte discuții cu ei despre cum se simt, ce gândesc, cum le merg relațiile la școala sau liceu. Un părinte prezent afectiv este cel mai bun substitut pentru excesul de timp petrecut în online. :)

Relevanța prezenței online a un psihoterapeut

Prezența mea în social media este redusă, spre inexistentă, psihanaliza fiind una dintre abordările terapeutice care pune accent pe discreția terapeutică, în ideea în care orice informație pe care clienții noștri o au despre noi poate impacta procesul terapeutic în feluri nebănuite care se pot transforma, uneori, în ‘micro-traumatizări’ ale procesului.

Dacă mă voi afla în postura în care sa mă expun în online aș face-o prin intermediul unui podcast audio și probabil aș fi atentă ca orice formă de conținut transmis să fie pe înțelesul oamenilor, și să aibă un nivel de autenticitate care să-i inspire și pe ei către sinceritatea de sine.

Deși, personal am ales să păstrez discreția nu pot să nu încurajez prezența în online a colegilor din breaslă care sunt niște comunicatori mai iscusiți, ce pot purta mesajul breslei astfel încât să transmitem informații relevante oamenilor, informații care îi pot pune în contextul de a-și adresa întrebări, de a reflecta, de a se uita mai mult înăuntrul lor pentru explicații, nu în afară, de a citi sau a lua decizia de începere a unui proces terapeutic.

Ce lipsește în România la capitolul sănătate mintală

Sănătatea mintală este unul dintre TABU-urile societății în care trăim. ‘’Bula’’ celor care sunt interesați de psihologie sau care parcurg demersuri terapeutice este foarte mică. Mare parte din populație continuă să creadă că a avea o suferință psihică este mai rușinos decât a avea orice altă boală somatică, spre exemplu o boală autoimună.

Mă uit, însă, cu mult optimism către avântul pe care l-au luat în ultimii ani canalele de unde ne putem lua informații psihologice valoroase. În urmă cu 5-7 ani prezența terapeuților în online era aproape inexistentă, iar acum online-ul e împânzit de informații, multe dintre ele chiar valoroase. ‘’Bolovanul’’ s-a pus în mișcare iar următorul deceniu va fi unul în care psihoterapia va capătă o forță semnificativă și îndrăznesc să spun că va intra și în ‘’casele’’ celor care au respins-o.

Sănătatea mintală individuală, maturizarea fiecăruia dintre noi va duce într-un număr de ani și la o însănătoșire a societății actuale, polarizate, despre care vorbeam mai devreme. Este un proces greu, dar pare că există un ‘’licăr de trezire’’.

Lipsa pe care o simt în mod acut este interacțiunea între diversele școli de terapie, lucrul cu echipe multidisciplinare în cazul patologiilor complicate, o coeziune mai mare a breslei și nu o fragmentare a ei în jurul fiecărei abordări pe care noi o practicăm.

Cuvântul anului 2021 pentru tine

Sunt trei, dar aș pune accentul pe cel din urmă pentru că numai în felul acela putem să facem față unei realități care de multe ori poate fi copleșitoare. Teamă, curiozitate, adaptare, chiar în această ordine.