Mergi pe Calea Victoriei și printre magazine cu înghețată scumpă, cafea artizanală și haine aspiraționale, vezi în vitrină Copilul nenăscut. Treci mai departe, printre prăjituri japoneze și pantofi inaccesibili și îți face cu mâna Răul întruchipat. Și, pentru că ai fost cuminte, tot pe strada asta, întâlnești și Omul complet fericit. E bine că putem să ne intersectăm cu arta în felul acesta. Altfel, prinși în plasa obișnuinței, riscăm să ne uităm propriile gânduri.
Regizoarea Iulia Grigoriu a gândit Vitrine Imposibile ca o întâlnire de gradul zero: cei de pe o parte a vitrinei nu arată chiar la fel cu cei de pe cealaltă parte, și totuși e posibil să găsească, chiar și în acest fel, adevăruri comune. Instalația ei performativă a prins contur în spațiile a trei galerii din centrul capitalei, aflate pe Calea Victoriei, mai multe zile din octombrie.
Am meditat o vreme la această convenție nouă, în care actorul este în vitrină și spectatorul pe stradă. Cum se poate justifica asta, mă întrebam. De ce respectivul actor nu este pe scenă și este imperios necesar să fie în spatele unui geam? Înseamnă că personajul lui este o dată închis, nu are voie în societate, și o dată expus, deci vine cu un mesaj. Ceea ce vom expune sunt niște ciudățenii nemaivăzute, m-am gândit atunci, spune Iulia
Vorbim în rândurile următoare cu Iulia despre fericire, teatru, performance, pandemie și izolare și despre întâlnirea necesară dintre oameni și artă, oricum s-ar întâmpla asta.
Apropierea de teatru
Hei, salut. Eu sunt Iulia, am 27 de ani și am decis când eram mai mică să mă fac regizor de teatru, sper ca la un moment dat să îmi și iasă. Apropierea mea de teatru s-a produs prima dată prin scris, tata și-a dat seama că povestirile mele erau atât de pline de dialog că mai degrabă le încadra la genul dramatic, și când am înțeles și eu mai bine ce înseamnă, am început să scriu teatru.
Am avut în liceu o perioadă foarte efervescentă în care scriam, regizam, jucam în spectacole și îmi făcusem o trupă de amatori care se numea Quasar. Îmi este foarte dor de siguranța pe care o aveam, de cum trăiam sub impresia că știu cum se face, de aroganța adolescentei care deținea adevărul și de mâna fermă care strunea o echipă formată din oameni mult mai mari decât ea. Nu eram timidă să îmi arăt textele, nu mă rușinam să dau indicații și nici nu-mi era jenă să fiu pe scenă. Nu știu de ce, dar curajul acesta și încrederea în mine s-au risipit progresiv din momentul în care am început facultatea. Îmi proiectasem, probabil, niște lucruri ideale legate de teatru și îl priveam ca dintr-o bulă.
Când am început să înțeleg cum e de fapt lumea teatrului, adică ceea ce este pe lângă el și adesea poate să îl sufoce, mi s-a făcut frică și m-am retras într-un bârlog de anxietate. Am terminat totuși licența în 2016 și apoi începând cu 2017 mi-am mai recuperat din pofta de a visa odată cu cei doi ani de master unde l-am avut ca profesor pe regretatul Ducu Darie. El va rămâne o cărămidă importantă la temelia formării mele, e imposibil să fie altfel. Și acum la repetiții sau când lucrez singură acasă cu textul, mă întreb: ce ar face profu’?
Cum ai ales arta performativa
Nu m-am mai gândit de mult la asta, dar țin minte că eram în clasa a treia și părinții mă luaseră cu ei la o premieră a teatrului din Brăila. Regizoarea, o prietenă de familie, i-a reținut după spectacol la discuțiile de după, la un vin, în fine, cum se obișnuiește, iar pe mine m-au lăsat să mă plimb prin teatru. Ca niciodată, toate ușile pe care voiam să intru erau deschise. Am intrat pe rând în cabinele actorilor, într-o sală foarte lungă unde era un pian, în culise, la garderobă, în săli de repetiție, și la final, pe scenă. Nu demontaseră încă decorul și puteam să mă plimb prin câmpul de maci, care din sală părea ceva extraordinar și eu tot spectacolul fusesem vrăjită de acea imagine.
Așa că am “cules” un mac, adică l-am extras din polistirenul în care fusese înfipt și m-am uitat mai bine la el. Era făcut dintr-o sârmă pe care cineva înfășurase hârtie creponată, asta era tot. Poate realizarea aceasta ar fi trebuit să distrugă vraja, iluzia de pe scenă, dar pe mine descoperirea acestui truc, a butaforiei, a minciunii practic, doar m-a intrigat. Și în teatrul din Galați, unde am copilărit, profitam de orice ocazie să explorez subsolurile, cabinele, costumele, depozitele, tot ce era interzis, practic. Mai târziu am făcut asta și la Schaubuhne, împinsă de o prietenă, că mie acest curaj mi-a dispărut între timp. E o poveste cam siropoasă, dar poate ce voiam să spun este că nu știu exact exact cum am ales, probabil m-a atras misterul și iluzia și nu le-am găsit în altă parte.
Un ochi care râde și altul care privește atent
De obicei instinctul meu este de a visa destul de departe de realitățile lumii care mă înconjoară, dar în această perioadă recunosc că nu este deloc așa. Mă preocupă tema credințelor colective care au ajuns să ne coste vieți. Neîncrederea aceasta profundă pe care o avem în sistem, în medici, unii în ceilalți, cum ne este mai ușor să ne facem lege din informații obscure pe care nimeni nu le verifică, cum preferăm să murim acum ca să nu ne omoare oculta mai târziu, acestea sunt pardoxurile care mă preocupă în ultima perioadă.
Departe de a mă mai enerva sau fustra, sunt în situația în care vreau să înțeleg, cu sinceritate și în profunzime de ce am ajuns aici. Desigur că intuiesc. Am și un ochi care râde de unele conspirații, e un ochi cinic, într-adevăr, dar necesar ca să-mi pot păstra sănătatea mintală. Nu am simțit niciodată atât de profund că sunt două lumi eminamente distincte în jurul meu care conviețuiesc din interție împreună încă.
M-am surprins adesea în ultima perioadă citind piese de teatru și indentificând în personaje acest gen de credințe de nestăvilit care contribuie la finalurile lor nefericite; înainte nu erau printre primele lucruri care îmi săreau în ochi. Eu credeam că asemenea oamenilor, și personajele ar putea alege calea cea bună dacă le-ar argumenta cineva rațional. Nimic mai fals.
Cum a evoluat arta performativă în Ro
Este interesant că deși ne-am obișnuit cu el, termenul de “artă performativă” nu există în limba română, noi am încercat probabil să traducem expresia “performing arts”, care totuși nu este “performative arts” - o expresie în sine cu răspundere destul de limitată; ceea ce putem numi “performativ” sunt verbele filosofului J.L. Austin. A apărut și la noi traducerea cărții “Ghidul Routledge de teatru și performance”, cred că urmează să se facă și în România o distincție mai clară între ceea ce este arta spectacolului și ceea ce este performance. Habar n-am, zic aceste lucruri pentru că și noi am jonglat la Vitrine imposibile cu diverse denumiri și încă nu ne e clar unde ne situăm.
Afișul Vitrine imposibile
Așadar, dacă întrebarea se referă la artele spectacolului, nu aș ști să răspund despre cum a evoluat decât ori din cărți, ori din 2005 încoace, de când am devenit eu spectator. Dacă întrebi un tânăr creator chițibușar ca mine, vei afla că nu a evoluat prea mult, dar răspund în acest spirit de frondă pentru că altfel decât fiind tineri furioși nu putem face vreo schimbare.
Există în țară câteva locuri unde inovația este un scop, câteva în București, două-trei în Cluj, unu-două la Timișoara și în alte orașe mari. Desigur, mă refer la spații independente fără vreun sprijin de la stat. În teatrele de stat scopul nu este promovarea tinerilor, nu este inovația sau adaptarea la standarde europene de a face teatru. Și asta deocamdată nu e vina nimănui, pe hârtie. Experimentul presupune opțiunea de a greși, iar acest risc este asumat, culmea, de către cei fără resurse. Desigur, nu vreau deloc să generalizez, dar suntem o țară a contrastelor. Cred că schimbările majore din societate prin care trecem cu toții acum vor avea o amprentă puternică în evoluția artei spectacolului.
În ceea ce privește evoluția performance-ului, cred că avem încă un public reticent, dar acest lucru se poate îmbunătăți prin existența mai multor demersuri artistice în acest sens. Și la proiectul nostru am observat că treceau oameni pe stradă care nici nu întorceau capul înspre vitrine deși erau curioși. Aruncau un ochi pe fugă, se încruntau și măreau pasul. Sunt și mulți care s-au oprit, dar prima categorie a fost mai numeroasă.
Ideea vitrinelor
Una dintre pasiunile mele este să inventez povești din ce presupun că se întâmplă în casele oamenilor în spatele ferestrelor luminate, noaptea. La teatru, al patrulea perete, cel care este în fața spectatorilor, este invizibil. Deci poți vedea tot ce se întâmplă în casa personajelor, poți fi voyeur fără jenă. Dacă ar apărea un perete acolo și ai privi înăuntru printr-o crăpătură, fără să fie permis, altfel ai procesa o informație pe care ai făcut efort să o obții. Mă gândesc la asta de mulți ani, iar vitrinele sunt varianta intermediară, poți vedea tot ce se întâmplă în spatele geamurilor dar nu poți accesa spațiul în niciun fel.
Când a început pandemia am început să căutăm soluții prin care să ne putem continua activitățile în siguranță, și atunci mi-am amintit de vitrine. Deci nu a venit ca o idee inovativă sau de dragul interesănțeniei, ci ca o variantă de compromis în care să putem aduce în continuare spectatorul aproape de actor, cât timp nu se poate la teatru. Necesitatea aceasta a fost simțită de mai mulți oameni, de altfel nu am inventat noi acest concept, a făcut recent și regizorul Vladimir Anton ceva similar, și cei de la Teatrelli, și bineînțeles, s-a experimentat în mai multe locuri din lume. De exemplu un grup de dansatori din Nagoya, Japonia, a creat fix un tip de scenă care permitea spectatorilor să vadă performance-ul doar printr-un vizor. Eu mi-am dorit ca în vitrinele noastre să avem capsule de teatru, dar ce este în spatele geamurilor să nu poată exista și în lumea reală, să fie imposibil.
De la idee în vitrină
Mă gândeam recent cum o idee are propriul ei ritm, nu ține deloc de noi, ea se poate naște prematur și să se dezvolte cu probleme, sau poate să vină prea târziu, sau poate sta în incubator și zeci de ani. Ideea primă a venit, cum ziceam, acum mulți ani, și pentru că nu i-am dat atenție s-a dus în subconștient, unde a fost în vacanță până în 2019, când am început discuțiile cu Liviu Romanescu și Denisa Nicolae de la Vanner Collective. Știam că ei vor întâmpina cu drag și prietenie orice propunere, așa că ideea s-a divizat în trei și noi am întors-o pe toate părțile până am ajuns la “Vitrine imposibile” și primul nostru capitol - “SupraFețe”.
Am primit finanțare de la ArCub prin programul București, oraș deschis și am început să strângem echipa. Prima oară au început lucrul dramaturgii, Sever Andrei, Radu Iacoban, Cleopatra Constantinescu, în paralel am lucrat la conceptul de spațiu și de personaje cu scenografa Alexandra Lupeș și Sofia Iorga care s-a ocupat de make-up și costume, s-au alăturat Daniel Buglea pe light design și Adrian Piciorea pe sound design, apoi au urmat repetițiile cu actorii Nicoleta Hâncu, Ionuț Grama, Codrin Boldea. Mulțumim teatrului Nottara că ne-a găzduit cu repetițiile.
Cea mai grea parte
Pentru mine cea mai grea parte din orice proiect sunt propriile mele frici. Deși anxietățile mele s-au ameliorat enorm în ultimii ani, nu cred că o să scap niciodată de instinctul distructiv de a mă auto-chestiona și critica la fiecare pas. N-o să iasă bine, actorilor nu le place, nu e bine aia, ba cealaltă, vor fi probleme tehnice, oamenilor le va fi frig, spectatorii se vor plictisi, se strică lavaliera, de fapt totul e o prostie, dar pe cine interesează toate astea, etc., etc., toate aceste lucruri fac o mare horă în mintea mea de fiecare dată când mă apropii de finalitatea unui proiect. Cea mai grea parte, deci, e în capul meu.
Temeri
Cele de mai sus and so so many more. Oricum, ele nu s-au terminat, și mult după ce se încheie un proiect eu am această superputere care îmi permite să țin minte exact exact ce nu a funcționat undeva și să mă îngrijorez din nou. Da da, pentru ceva ce nu pot controla și de care nu își mai amintește nimeni în afară de mine de ani de zile. Deci pe acest subiect de temeri pot vorbi la nesfârșit. Face parte din mentalul regizorului la început de drum și n-o să mă urmărească toată viața, cred. Sper.
Tipologiile
Am meditat o vreme la această convenție nouă, în care actorul este în vitrină și spectatorul pe stradă. Cum se poate justifica asta, mă întrebam. De ce respectivul actor nu este pe scenă și este imperios necesar să fie în spatele unui geam? Înseamnă că personajul lui este o dată închis, nu are voie în societate, și o dată expus, deci vine cu un mesaj. Ceea ce vom expune sunt niște ciudățenii nemaivăzute, m-am gândit atunci.
Ca să ajung la aceste tipologii am pornit deci de la ideea de personaj imposibil și am apelat la lecturile mele recente. Tocmai ce furasem din biblioteca unei prietene “Copilul divin”, al lui Pascal Bruckner și astfel a venit ideea primului expus: copilul nenăscut. Mi-am amintit apoi de un personaj din “Povestiri stranii” a lui Giovanni Papini, diavolul care umblă pe stradă cu biblia la el și citește pasaje celor care stau să îl asculte. Practic el se agață de singurele momente din istorie în care a fost relevant, vrea să conteze, să se simtă băgat în seamă, mi s-a părut tragicomică situația și asta a stat la baza tipologiei numărul doi. Am căutat mult personajul numărul trei.
Mi s-a părut ironic să expunem, drept personaj imposibil, un om complet fericit, ca și cum nu este credibil ca el să existe cu adevărat. Dar adevărul este că în acea formă pură, nu există. Și este în regulă că e așa. Cred că e important să ne setăm propria fericire cu sinceritate și luciditate, nu după standardele nerealiste pe care ni le prezintă azi societatea sau internetul.
Cum ai ales actorii
Pe toți îi cunoșteam, dar doar cu Codrin Boldea lucrasem înainte, noi am fost colegi de facultate și ne-am cam format împreună. Pe Nicoleta Hâncu o admiram în secret de multă vreme, la fel și pe Ionuț Grama cu care era cât pe ce să mai lucrăm o dată, la spectacolul meu de dizertație, dar n-a fost să fie. Proiectul ăsta ne-a apropiat, desigur, cu Grama glumim că avem deja o căsnicie, am trecut prin multe împreună într-un timp foarte scurt. Cu Nico, la fel, ne-am început colaborarea povestindu-ne viețile mai întâi, pe nerăsuflate, iar în ceea ce-l privește pe Codrin, m-am bucurat să redescopăr aceeași plăcere de a lucra cu el, după o perioadă îndelungată în care nu ne-am mai întâlnit artistic. Mă bucur că au fost ei trei. Deși e ciudat că joacă practic în același spectacol, dar niciunul nu poate să vadă ce face celălalt, fiecare este în vitrina lui.
Ce rămâne de făcut
Eu îmi doresc ca la final, după ce spectatorii văd toate cele trei capsule de teatru, să rămână cu ideea că poți alege să acționezi pentru propria fericire și a celor din jur. Primul personaj, copilul nenăscut, ne pune față în față cu absurditatea propriei noastre existențe și pictează un tablou destul de sumbru despre lumea în care trăim. Dacă avem cea mai mică intenție să dăm vina pe exponentul răului absolut pentru toate nedreptățile din jur, al doilea personaj, diavolul, întoarce oglinda spre noi și ne arată că nu este el responsabil pentru alegerile noastre greșite. Ce rămâne de făcut, cum am putea fi fericiți atunci? Ne explică ultimul personaj, el are o rețetă pentru asta. Care de fapt nu funcționează până la capăt. Suntem responsabili de propria fericire, oricât de împovărător ar suna.
Ce ai descoperit despre tine în vitrină
Am descoperit că îmi era dor să repet, că am energie de lucru și că am de învățat multe de la oamenii din jur.
