E mai ușor să nu vrei să înțelegi decât să încerci. Și cam asta se întâmplă în România în ultimii doi ani: nu mai încercăm să ne înțelegem unii cu alții. Pentru că am obosit, pentru că ne e frică, pentru că e mai simplu să ne mirăm cât de proști sunt ceilalți (mereu ceilalți) și să îi arătăm cu degetul și să facem meme cu ei și să ne indignăm și să ne înfuriem și să repetăm la nesfârșit numerele morții. Ce am putea face, până la urmă? Uneori pare că am epuizat conversația, suntem la capătul dialogului, ne ținem de margine și privim absenți hăul. Chiar și așa, mereu rămâne un spațiu mic pentru înțelegere. Încercăm să îl extindem alături de Alexandru Dincovici, antropolog și doctor în sociologie, pentru a vedea mai bine contextul în care ne aflăm, cu mintea deschisă și mai puține umori. Putem să ne luptăm în continuare cu cei care nu se vaccinează sau putem încerca să privim mai bine cauzele haosului din jur.
E un eșec politic, în primul rând, care nu ține strict de campania de vaccinare ci de întregul mod de gestionare a pandemiei, de anul trecut. S-a lucrat și se lucrează în continuare cu o opacitate de neînțeles într-un stat democratic din Europa anului 2021, cu o lipsă de coordonare a resurselor de speriat și fără nicio tentativă de a întări fundamentul șubred al sistemului medical datorită căruia continuăm să avem aceste cifre, spune Alexandru Dincovici
Vorbim cu Alex în rândurile de mai jos despre ura din jur, ce a mers rău în campania de vaccinare, de ce în România e rata aceasta mare de nevaccinați, despre prejudecăți și teorii ale conspirației, despre resursele mentale și emoționale atât de necesare pentru a construi un teritoriu comun.
Motivele pentru care rata de vaccinare în România e atât de scăzută
Cred că sunt întrebări mai importante. Nu știm exact, de exemplu, ce anume ne spun exact datele pe care le avem? Nu știm câți români sunt în țară și câți sunt plecați, și avem probleme la fiecare alegeri. Îmi e greu să cred, și nu vreau să pară că sunt adeptul nu știu cărei conspirații, că avem deodată capacitatea aceasta extraordinară de analiză.
Cred că întrebarea principală ar trebui să fie de ce mor atât de mulți oameni, și de ce nu reușim să protejăm nici acum categoriile vulnerabile, în esență oamenii în vârstă. Și aici nu mă refer doar la vaccin, ci și la îngrijirea din spitale.
O altă întrebare ar fi care este costul acestei atenții exclusive axate pe covid pentru aceleași categorii vulnerabile? Câte operații importante au fost amânate, câte medicamente lipsesc, câte persoane nu mai au acces la tratament datorită pandemiei și de ce? Nu cred că e ok să ne resemnăm cu ideea că mor mulți oameni de covid pentru că nu ne vaccinăm și să aruncăm vina pe cei din jurul nostru. Ar trebui să putem înțelege mai bine ce se întâmplă, și mai nimeni în spațiul public nu depune eforturi în sensul acesta.
Aș propune să ne uităm puțin pe pagina oficială Ro-Vaccinare și pe modul în care a evoluat discursul de acolo în ultimele luni. De la discursuri elegante, la început, acum aproape de fiecare dată când o văd în feed e cineva acolo în poză care răcnește la prostimea care nu se vaccinează. E inadmisibil.
Dacă ar fi să ofer niște motive concrete strict pentru rata de vaccinare, ar fi lipsa de informații corecte și coerente, mai ales în spațiul public, lipsa de coordonare de la nivel central, lipsa de încredere în autorități și în medici, dar și teama de actul medical, spitale, și tot ecosistemul de sănătate. Să nu uităm că periodic, pe la noi, mai arde câte un spital, apare un caz răsunător de malpraxis, cineva încearcă să opereze un vizitator din maternitate și multe alte situații absurde.
Primii la arătat cu degetul
E un eșec politic, în primul rând, care nu ține strict de campania de vaccinare ci de întregul mod de gestionare a pandemiei, de anul trecut. S-a lucrat și se lucrează în continuare cu o opacitate de neînțeles într-un stat democratic din Europa anului 2021, cu o lipsă de coordonare a resurselor de speriat și fără nicio tentativă de a întări fundamentul șubred al sistemului medical datorită căruia continuăm să avem aceste cifre.
Pentru ca orice măsură de o asemenea amploare să poată avea succes, ea trebuie gândită și planificată mai bine, dar și adaptată realităților din teren. Ar trebui comunicat centralizat cu medicii, proactiv, diseminat informațiile care continuă să apară și, în fond, recunoscut că suntem depășiți de situație. Și nu doar noi, românii. Pandemia e ceva nou, neașteptat, devastator pentru toate țările. Deși am învins-o acum câteva luni, dacă e să ne luăm după spusele unui personaj celebru din politică, iată că a venit din nou peste noi. Și tot nu o putem gestiona.
Dacă se comunică atât de încrezător și autoritar că trebuie să facem a, b, c, după care se revine asupra deciziei, după care se revine încă o dată, la fel de autoritar și de neîncrezător, singurul rezultat e șubrezirea oricărui rest de încredere rămas în autoritate. Mare parte dintre măsurile luate până acum nu au sens. Nici economic, nici social, nici comparate cu alte măsuri din același act oficial. Nu le explică nimeni. Nu ni se spune de ce se face așa și nu altfel. Nu se primește feedback decât foarte greu, a propos de realitatea din teren de care vorbeam.
În schimb, suntem primii la arătat cu degetul.
Punctele de cotitură
Aș semnala trei lucruri aici. Primul au fost, din păcate, schimbările de guvern. În criză, mai mult decât oricând, avem nevoie de stabilitate politică, ceea ce nu înseamnă o militarizare subită a guvernării, crearea unor instituții opace peste noapte, conduse de oameni din armată și guvernarea prin tot felul de decrete. Stabilitate politică presupune, printre altele, luarea unor angajamente comune la care să subscrie toate partidele. Ce s-a întâmplat însă la noi a fost o lipsă de continuitate foarte gravă, de la un guvern la altul, chiar și atunci când schimbările de la guvernare nu au venit și cu o schimbare de partid. De fiecare dată când vine cineva nou, se schimbă și secretari de stat, și subsecretari de stat, se renunță la măsurile întreprinse de cei de dinainte de parcă ar fi însemnate cu ceară, și se ia aproape totul de la zero. Asta a presupus programe de guvernare încropite pe genunchi, schimbări populiste propuse și neimplementate, și o serie de măsuri de pe o zi pe alta care nu au avut în spate nicio analiză din teren sau consensul unor specialiști.
Al doilea a fost relaxarea din vară, când s-a renunțat deodată complet la țintele campaniei de vaccinare și am intrat într-o sărbătoare generală. După care a apărut haosul din prezent.
Al treilea lucru, dar cel puțin la fel de important, nu are nici el de a face strict cu vaccinarea, ci cu accentul pus pe vaccinare în detrimentul sau în lipsa unor practici sănătoase care au stopat sau măcar oprit creșterea numărului de cazuri în alte țări. Cel mai relevant este testarea. Nu testăm copiii în școli, nu testăm angajații din sistemul public, nici măcar acum când știm că și cei vaccinați pot transmite boala, și pasăm toată această povară fie în mediul privat fie în gospodării, ca și cum ar fi strict responsabilitatea individuală a cetățenilor, în condițiile în care cheltuielile cu testările și măștile reprezintă o povară foarte mare pentru o bună parte din populație.
Diferența dintre România și alte țări
Problema specifică pe care o văd la noi nu cred că are legătură cu vaccinarea, ci mai degrabă cu instabilitatea politică. De când eram student la științe politice se tot discuta de lipsa politicilor publice pe termen lung, instabilitatea guvernelor și lipsa de continuitate. Ei bine, de când a început pandemia toate aceste dinamici nesănătoase s-au accelerat. Sunt atât de multe nereguli la vârf, dublate de o lipsă de curaj sau de asumare încât am ajuns într-un punct în care ne-am tăiat singuri craca de sub picioare și ne-am limitat soluțiile.
Aș da un exemplu pentru teama de asumare, strict pe tema vaccinării. Restricțiile impuse încă de anul trecut au vizat mai degrabă timpul liber al cetățenilor. S-a interzis în primă fază, și nu doar la noi, tot ceea ce presupunea socializare sau ieșire din cotidian, în anumite condiții. Sportul, plimbările, cumpărăturile, tot ce nu era considerat esențial. Tot ceea ce ținea, practic, strict de dorința sau de voința oamenilor.
Pe partea cealaltă însă, acolo unde am avut de a face cu necesități, s-a tăcut mâlc. Nu am avut voie să mergem la mall, ca să ne protejăm, dar nu a fost nicio problemă să luăm transportul în comun, să ne înghesuim la locurile de muncă sau în instituții publice sau de utilitate publică, fără să ne mai protejeze nimeni. Comercianții au fost obligați să ia tot felul de măsuri, pe care statul nu le-a luat sau respectat în întregime, și toate astea pe cheltuială proprie. Cu vaccinarea e la fel. Am împiedicat oamenii fără vaccin să meargă la restaurant, unde au putut oricum întâlni oameni nevaccinați care nu au niciun fel de restricție, decât dacă le impune angajatorul în lipsa oricărui cadru legal coerent și clar. Eu mă pot duce să lucrez în horeca, dar nu să mă relaxez. Mi se sugerează că e sigur să iau masa printre vaccinați, ca și cum personalul posibil nevaccinat sau netestat nu ar exista. Și nu poți pretinde că faci asta pentru binele cetățeanului daca o faci doar în timpul lui liber.
Tot felul de medici sau de politicieni ne bat obrazul că nu ne vaccinăm când nici măcar personalul medical sau politicienii nu au făcut-o în întregime. Și atunci noi de ce am asculta de ei?
Categoriile care nu se vaccinează
Nu îmi dau seama foarte bine, în lipsa unor date în care să am încredere, ce fel de grupuri nu se vaccinează, însă văd mai multe categorii de discurs care nu sunt neapărat toate anti-vaccin, ci mai degrabă vaccino-sceptice în acest caz singular, al vaccinului anti-covid.
Există, astfel, oameni cărora le este teamă de vaccin. Și de fapt cred că avem de a face acolo cu o teamă mai profundă, fie de sistemul medical în general, fie de intervenții (întepături, ace, până la urmă am crescut, mulți dintre noi, cu tratamente injectabile de mici, care dureau destul de tare), fie de necunoscut. Chiar nu sunt de blamat, în lipsa unui consens între medici și a perpetuării aceluiași tip de atitudine și în rândul personalului medical.
Există oameni care nu se vaccinează pentru că nu au încredere în autorități. Fie li se pare că alunecăm ușor ușor spre autoritarism, fie au de a face cu tot felul de teorii, nu neapărat conspiraționiste, dar în orice caz cu reprezentări mult mai coerente ale realității decât ceea ce vedem oficial în spațiul public.
Există, dar probabil mult mai puțini decât am putea crede, și anti-vacciniști convinși și pe care nu îi vom putea nici măcar obliga să se vaccineze. Într-un fel e de înțeles și asta.
Ce au în comun toate aceste categorii cred că spune mai multe despre pandemie, autorități, producerea și difuzarea cunoașterii medicale, decât despre ei. Nu ajută la nimic să îi izolăm, acuzăm, jignim sau forțăm să facă ceva ce nu consideră în regulă să facă, și mai bine ne uităm puțin la context.
A devenit amuzant să circulăm meme despre cum mâncăm lucruri procesate și perpetuăm tot felul de obiceiuri nesănătoase care ne pot omorî oricând, dar ne temem de vaccinul produs de Știință. Da, e adevărat că putem muri oricând de n alte boli. Sau în accidente auto pe E85.
Dar până la urmă vaccinul e o mare necunoscută pentru majoritatea planetei. Ce e acela un vaccin? Cum e produs? Cum funcționează? Ce se întâmplă în timp? Ce protocoale se folosesc pentru validare sau testare? Ca să poți lua o decizie informată cu privire la vaccinare trebuie să ai încredere în lucruri pe care nu le înțelegi în totalitate. În lucruri spuse de alții, în urma unor proceduri tehnologice obscure, și a unor dezvoltări biologice și mai obscure. Dacă vrei să înțelegi tot și să iei o decizie cu adevărat informată, ai nevoie de o cunoaștere pe care o dobândești în ani de zile de studiu, și pe care nu o obții nici cu 12 clase, nici în facultate.
Orice acțiune care implică utilizarea unei tehnologii în sensul larg, de la încăltăminte la autoturisme sau la vaccin, e într-un anumit sens similară unui act de credință. Sau implică un act de credință. Am încredere că cel care a făcut autoturismul l-a făcut suficient de bine încât să nu se rupă în două pe autostradă și să mă ucidă. Am încredere că cel care a făcut telefonul l-a gândit și testat suficient pentru ca el să nu îmi explodeze în mână.
Când spun cel, mă refer la tot ecosistemul de cercetare dezvoltare validare aprobare productie distributie din spatele unei tehnologii.
Ei bine, ce să vezi, uneori mașinile se mai strică, telefoanele mai bubuie, dar nu renunțăm la ele în ansamblu.
Când vine vorba despre corp, însă, direct, e mult mai riscant acest act de credință. Și cu cât deținem mai puține informații cu atât mai ușor e să ne schimbe o informație nouă paradigma, dacă ea are sens în raport cu ceea ce știm deja. Sau cu atât mai greu, dacă pare contrară celor cunoscute. Iar în momentul în care oamenii în care ar trebui să avem încredere pentru luarea acestei decizii, aici personalul medical, ne transmit mesaje atât de contradictorii, și observăm că nu mai există consens, nu mai știm ce să credem și ne speriem și mai tare. Și nu mai îndrăznim să credem în vaccin. Cu atât mai mult cu cât realitatea e uneori chiar mai incomprehensibilă.
Campania de vaccinare
Ce campanie? S-a încercat o campanie de comunicare, cel mult, care ignoră complet realitățile sistemului medical, realitățile populației vulnerabile, oamenii și infrastructura. A fost autoritară, a fost cvasi-militarizată, dar a uitat să mai fie umană. Din punctul meu de vedere, totul s-a făcut rău. Am început vaccinarea cu o platformă online care nu mergea bine, pentru oamenii în vârstă, în țara situată pe ultimul loc din UE la competențe digitale în rândul tinerilor.
Ne mirăm că nu se vaccinează oamenii obișnuiți, dar statul nu cred că reușește să atingă ținte mai bune nici în rândul propriilor angajați.
Și, a propos de asta, când interesele politice primează deși suntem în stare de alertă din motive de sănătate publică de mai bine de un an, nici nu au cum să se schimbe lucrurile în bine. Când până și partidele fentează sistemul.
Ce lipsește. De ce e nevoie
De responsabilitate, răbdare, coerență și eforturi mai mari pentru creșterea capacității reale de vaccinare acolo unde contează. În mediul rural, la populația vulnerabilă, acolo unde sistemul medical a eșuat de mult.
Ce conving mai bine: faptele sau emoția
Cred că am depășit, din păcate, momentul în care să ne putem folosi doar de îndemnuri. Pot spune ce nu merge sigur, și asta este culpabilizarea și demonizarea celor care, dintr-un motiv sau altul, nu se vaccinează. Acest gen de atitudine nu face decât să ducă la un clivaj și mai mare în societate și să transforme o situație care se poate totuși rezolva în diferențe ireconciliabile.
Cea mai ciudată teorie a conspirației
Am citit tot felul de prostii, sincer să fiu, dar cred că ce mă perturbă cel mai tare este negarea existenței pandemiei și a virusului. La început, când nu era atât de răspândit, să zicem că mai era de înțeles. Dar acum mi se pare incredibil că încă mai există oameni care nu cred, sau care cred că e o simplă răceală și că fac nu știu ce mașinațiuni birocratice medicii din spitale ca să dea bine la statistici.
Mecanismele teoriilor conspirației de anul acesta
Mecanismele nu cred că au avut nimic special, dar ceea ce a contribuit la propagarea lor a fost incoerența comunicării din partea instituțiilor de stat. Inconsecvența mesajelor oamenilor politici, refuzul lor de a-și asuma răspunderea pentru regulile pe care le promovează. E normal să nu mai știi ce să crezi atunci când oamenii care fac regulile jocului nu le respectă. Și e normal să te întrebi de ce ai face-o tu?
Cum se pot combate
Nu prea știu cum. Nu cred că am reușit să conving pe nimeni să se vaccineze, sau în niciun caz nu cu 'știință' și argumente considerate raționale. Dacă stai suficient de mult de vorbă cu cineva, îl poți convinge că unele lucruri pe care le credea nu sunt tocmai adevărate. Dar e greu, de exemplu, să mai convingi o persoană care a trecut deja prin boală și a fost asimptompatică sau nu a fost spitalizată să se mai vaccineze folosind același discurs, deja obosit, de grijă față de ceilalți. A spune să te vaccinezi pentru a-i proteja pe cei din jur nu e neapărat un îndemn la altruism, poate fi și o acuzație mascată de iresponsabilitate, sau mai rău. Mai ales acum când vedem că și cei vaccinați se îmbolnăvesc și îi pot îmbolnăvi pe cei din jur. S-au schimbat mult datele problemei dar unii rămân atârnați în același discurs care nu face decât să antagonizeze oamenii. Și începem să rămânem fără argumente.
Lupta dintre vaccinați și nevaccinați
Nu duce nicăieri bun. Strică relații sociale, de vecinătate, de comunitate, chiar de familie. Dar nu crește rata vaccinării. Crește în schimb nivelul de ură din societate și, chiar mai rău, nivelul de dispreț. Și într-un fel e mai bine, cred eu, să urăști pe cineva, decât să îl disprețuiești. Când îl urăști totuși îl pui pe un picior de egalitate, și îl consideri om. Dar când îl disprețuiești pentru că nu s-an vaccinat sau, dimpotrivă, pentru că s-a vaccinat, atunci îl transformi în ceva mai puțin decât om.
Pentru an găsi un teritoriu comun e nevoie de dialog, nu de ordine. E nevoie de explicații, de scenarii, de date și mai ales de înțelegere. De unde să mai găsim acum, însă resursele mentale și emoționale pentru asta?
Oamenii din jur
Din păcate, am de toate. Am și oameni în vârstă cu tot felul de probleme, care nu s-au vaccinat și din dificultatea de a ajunge la vaccin (cum transporți pe cineva netransportabil la vaccin, și cine are grijă de el după cele 15 minute, dacă apar efecte adverse chiar și simple, de tip dureri locale și febră?), de teamă și din lipsa unui medic informat și competent cu care să poată avea o discuție despre starea lor de sănătate.
Există cel puțin o astfel de categorie de oameni la care nici nu aș insista, tot de teamă, care are însă în spate un fundament simplu: încrederea în sistemul medical de sănătate, mai ales în vreme de covid. Chiar am pe cineva în familie care a fost nevoit să facă un sejur în spital, recent, și toată lumea e atât de înnebunită de situația generată de valul patru și infectările cu coronavirus încât îngrijirea, în ciuda eforturilor familiei, e mult mai slabă decât era înainte de pandemie. Nu vreau să generalizez pornind de la o experiență personală, dar sunt multe semnale din țară în sensul acesta, și după toate poveștile cu nosocomiale și alte boli primite în spital, unii oameni se descurcă mai bine pe cont propriu, protejându-se.
