Există oameni care își descoperă mai târziu în viață adevărata vocație, după ce parcurg drumuri care nu-i împlinesc. Și există oameni care știu dintotdeauna ce vor să fie profesional. Irina Ungureanu face parte din cea de-a doua categorie. A știut mereu ca va fi actriță. Este fiică de actori și a crescut în lumea magică a teatrului, printre decoruri, culoare, costume și emoții. S-a îndrăgostit de teatru și, pentru că i s-a potrivit, s-a făcut actriță. Meseria a învățat-o nu numai cum să dea viață unui personaj pe scenă.
"Am învățat mult despre sinceritate, am învățat despre ce înseamnă un spațiu sacru, am învățat foarte, foarte multă disciplină, grija pentru colegul de lângă tine și respectul față de public, pentru care micile tale frustrări sau nemulțumiri de actor nu au ce căuta odată ce ai pășit pe scenă".
Tot ce a învățat ca actriță, Irina folosește și într-un alt ”rol” pe care îl joacă de la o vreme. Cel de terapeut și trainer. În cursurile, atelierele și întâlnirile cu clienții săi, îmbină tehnici de respirație învățate în teatru, principii de psihodramă, jocuri de rol și limbaj non-verbal cu metode terapeutice în care s-a format.
Irina Ungureanu a terminat cursurile UNATC la Secția Arta Actorului în 2008, joacă în spectacole din câteva teatre din București și este lector al Fundației Calea Victoriei. Vorbim cu ea despre actorie și terapie transpersonală, și aflăm mai multe despre importanța echilibrului minte-corp pentru sănătate.
Despre tine
Sunt în continuă căutare a acestui cine sunt și de unde vin, așa că pentru punctul ăsta o să facem un interviu de follow-up peste vreo 50 de ani și poate atunci o să am cât de cât vreo certitudine. Dacă ar fi să vorbesc însă mai concret, aș zice că vin fix din teatru. De acolo sunt primele mele amintiri, mirosul de lemn, parfumul actrițelor în cabină și jocul între întunericul din culise și lumina de pe scenă ar fi efectiv primele contacte cu lumea din jurul meu. Sunt fiica unor actori și nepoata unei actrițe, am crescut în teatru printre decoruri, costume și emoții de toate felurile, și la modul cel mai sincer nu îmi pot închipui o lume mai magică și mai plină de culoare în care să crească un copil. Mie, cel puțin, mi s-a potrivit și m-am îndrăgostit de teatru, a însemnat pentru mine un acasă de care nu mi-am imaginat că m-aș putea îndepărta vreodată. Așa că nu țin minte să fi vrut vreodată să fiu altceva, în afară de visul meu din copilărie de a fi musafir (eu zic că meseria asta ar trebui totuși patentată cândva), și de o dorință mocnită de a deveni medic, la care nu am avut chiar curajul de a mă uita cu totul.
Primul personaj pe care l-ai jucat
A fost în primul an de facultate, am luat o probă la Teatrul Odeon, în spectacolul Marchizul de Sade, în regia lui Beatrice Rancea, pentru rolul principal feminin, alături de profesorul meu de facultate, Florin Zamfirescu. Nu aveam voie să mergem la probe în anul întâi, așa că am fugit într-o pauză de la curs și m-am întors cât am putut de repede, nevenindu-mi să cred că am dat un casting. În aceeași zi am aflat că l-am și luat, iar spectacolul ăsta s-a jucat timp de 10 ani și a însemnat pentru mine o revenire acasă (tatăl meu, care murise deja de câțiva ani atunci, a fost actor la teatrul Odeon), în unul din locurile care îmi erau cele mai dragi și de care odată cu dispariția tatălui meu mă despărțisem oarecum.
Marchizul de Sade a reprezentat o perioadă în sine în viața mea, mi-am făcut prietenii de suflet printre actorii tineri din teatru și am crescut împreună cu spectacolul, pe parcursul unui deceniu.
Momentele care ți-au rămas în memorie
Inedite în timpul ăla au fost o tonă de momente, evident, dar îmi vine acum în minte unul care ține de bancurile pe care și le fac actorii între ei, în cazul ăsta fiind vorba de Ionut Kivu (actor tot la Odeon). Omul s-a gândit să se ascundă sub masa care reprezenta catafalcul meu – la final personajul meu murea și era adus în scenă pe acest catafalc – și să mă gâdile pe tălpi în cel mai poetic moment în care eu eram moartă, fix în buza scenei. Numai încăpățânarea de a nu îi da satisfacția să dea din picioare moarta m-a făcut să reușesc să nu mă mișc, în schimb celălalt partener cu care eram în scenă a înțeles mult mai târziu de ce în scena aia, moartă sub un voal, eu am considerat oportun să mârâi ,,termină că te omor, termină”. Mai târziu m-am răzbunat însă, m-am căsătorit cu omul care m-a gâdilat, care e soțul meu și acum, și cu care am făcut și doi copii. Deci treaba asta cu gâdilatul e periculoasă, aici vreau să ajung.
Greutăți și cutume ale meseriei
Greutatea pe care eu am simțit-o cel mai acut e consumul dat de faptul că întotdeauna lucrul tău, munca ta, înseamnă expunerea propriei persoane. Acum de exemplu lucrez mult și din spatele unui ecran. Nu am crezut niciodată că o să spun asta, dar mi se pare incredibil de relaxant și protector pentru spațiul meu interior. Pe scenă lucrezi cu fiecare celulă din corpul și din sufletul tău, te joci cu ele, dar le și oferi într-un fel pe tavă. Ceea ce după un timp, după entuziasmul primilor ani, mie a început să mi se pară obositor, foarte costisitor și că, paradoxal, mă îndepărta câteodată de propria mea identitate și ființă. Am fost întotdeauna un om foarte adaptabil și destul de cameleonic, fără să vreau, până când la un moment dat mi-am dat seama că nu prea știu cine sunt eu în afara unor situații date – atât din scenă cât și din viață. Că stăpânesc într-o oarecare măsură expresia emoțiilor, un anume ,,Cum”, dar nu și un ,,de ce”, nu și sursa lor. Cutuma pentru mine a însemnat să mă validez în funcție de părerile celorlalți, și ieșirea din paradigma asta a însemnat și deschiderea către un nou drum, nu doar profesional, care și în prezent e cel care îmi deschide cele mai multe uși și pentru care sunt cât se poate de recunoscătoare.
Învățăturile actoriei
Am învățat mult despre sinceritate, am învățat despre ce înseamnă un spațiu sacru (pe care eu nu îl definesc ca fiind teatrul în sine, ci simbioza dintre constiința și sufletul actorului cu cele ale unui text scris poate cu sute de ani în urmă și cu cele unui public care e diferit seară de seară), am învățat foarte, foarte multă disciplină, grija pentru colegul de lângă tine și respectul față de public, pentru care micile tale frustrări sau nemulțumiri de actor (care sunt întotdeauna acolo) nu au ce căuta odată ce ai pășit pe scenă. Nu știu prea bine cum m-a schimbat pentru că am știut că voi fi actriță dintotdeauna. Știu că mi-a adus multă claritate în a înțelege oamenii, emoțiile, reacțiile și sufletul lor, și credința totală în ceva mai presus de noi, într-o energie colectivă și un câmp din care facem cu toții parte. În ultimii ani am mai învățat și ceva respect față de propria persoană însă, o înțelegere a faptului că scena acaparează atâta cât îi dai și că singura responsabilă pentru echilibrul și fericirea proprie sunt eu. Pare un lucru evident, dar rareori învățăm asta de la început, cred că în orice meserie.
Pregătirea pentru un rol
Nu am absolut nici o rutină. Ce nu prea fac este să învăț textul acasă, am o memorie foarte bună, rapidă, și învăț textul la repetiții, în lucru efectiv cu colegii. Am încercat să vin cu el învățat, dar nu prea-mi iese, e un fel în care îmi funcționează creierul. Ce mai încerc, de obicei, este să îmi pregătesc corpul să fie cât mai apt de efort, să am ceva activitate fizică și mobilitate, ca să-mi fie cât mai ușor și să gâfâi cât mai puțin pe scenă între replici :) De obicei joc roluri destul de active și mi-e cam frică de momentul ăla în care rămâi fără aer exact când ai ceva important de spus.
Temerile și emoțiile înainte de un nou spectacol
Adevărul e că temerile sunt mult mai mici acum, dar cred că asta mai ales de când ,,fanatismul” meu, ca să îl numesc așa, pentru validarea prin teatru/rol s-a diminuat mult. Am avut niște ani în care dacă simțeam că aș fi putut face mai mult, mai bine, mai profund, mai mai mai…, treaba asta mă dărâma pur și simplu. Nu mă interesa absolut nimic altceva, pentru mine nu exista viață în afara teatrului. Sinceră să fiu sunt extrem de fericită că am depășit anii aia. Acum pentru mine e o meserie, nu mai e un stil de viață, nu mai e nici singura meserie, așa că relația asta mai deschisă pe care o avem mă face să fiu mult mai relaxată și chiar mai jucăușă.
Adaptarea la pandemie
Mi s-a strâns inima când am citit întrebarea asta, ca de fiecare dată când mă întreabă cineva. Asta pentru că pentru mine a fost o perioada extraordinară, nu cred că am crescut și descoperit sau chiar făcut atâtea ca în ultimul an și jumătate niciodată. Nu atât de mult în teatru, ci în zona de terapie, dezvoltare personală și spiritualitate (oricât de ușor dubios sună cuvântul ăsta din cauza multor ,,derapaje”, aș zice eu). Mi se strange inima însă pentru că știu și simt cât de greu a fost pentru colegii mei, cât noroc am avut că în interiorul meu repoziționarea sufletească față de teatru tocmai începuse chiar înainte de pandemie. Drept care mie perioada asta mi-a dat ocazia fabuloasă de a avea timp și spațiu pentru studiu, practică personală, reinventare a cursurilor și retreaturilor pe care le țin, formare profesională și crearea unor relații și unei comunități internaționale bazate pe aceleași principii și căutări ca și mine. Dacă pentru mulți a însemnat izolare și singurătate, frică, dispariția unor orizonturi, pentru mine a însemnat fix inversul, dar o spun cu toată conștiința acestui noroc și recunoștința pentru el. La cum eram acum câțiva ani, cât de mult depindeam din toate punctele de vedere de teatru, pandemia ar fi fost devastatoare pentru mine, cum cred că a fost pentru foarte mulți. Îi admir din tot sufletul pe colegii mei care s-au luptat într-un mod impresionant să țină pe linia de plutire spații independente, și nu pot să îmi închipui cât de greu le-a fost și încă le este.
De la teatru la terapie
Am continuat să joc câteva din spectacole, atunci când s-a putut, mai mult în afara Bucureștiului. În rest, am început și terminat o formare profesională de un an cu dr. Gabor Mate, sunt acum terapeut în metoda psihoterapeutică Compassionate Inquiry, am învățat cred că încă o data pe cât în toți cei 35 de ani de până acum, am ținut retreaturi de dezvoltare personală, respirație, meditație, am inventat cursuri noi și le-am ținut continuu, ori fizic ori online, am demarat și susțin și acum un proiect de prevenție de suicid în cadrul programului lui Gabor Mate, pun la punct un training specializat în aceeași direcție, și continuu să învăț și să mă formez în programul de mentorat și ca intern în echipa Compassionate Inquiry.
Vreau să fiu parte din echipa care va aduce metoda asta în România, o aplic în cursurile și grupurile unde sunt facilitator, și mă interesează în mod deosebit îmbinarea asta dintre psihologie și practica spirituală, care a pornit în primul rând din nevoia mea de a ajunge la cine sunt eu, dincolo de toate cerințele, standardele și structurile exterioare.
Cum îmbini formările în terapie cu mijloacele de exprimare artistică
Tot ce am învățat până acum folosesc în cursurile pe care le țin, de la tehnici de respirație învățate în teatru, pentru controlul emoțiilor și conectarea la momentul prezent, până la principii de psihodramă, jocuri de rol, exerciții pentru explorarea și folosirea eficientă a fizicalității, limbajului non-verbal, resurselor de energie și informație stocate în corp, explorarea valențeor terapeutice și de expresie ale vocii, sunetului, mișcării.
Metoda terapeutică Compassionate Inquiry se bazează pe conexiunea cu trupul, pe ,,citirea” emoțiilor din corp dincolo de blocajele sau ideile mentale, pe redescoperirea prezenței autentice și a compasiunii pentru orice parte interioară din noi, dar funcționează cel mai bine, după cum spune și Gabor Mate, în conexiune cu alte metode de terapie. Deci nu ma sfiesc să utilizez orice exercițiu pentru conectarea cu energia vitală, cu sinele autentic și cu cei din jur, pe care l-am încercat în teatru, atât în experiența mea de performer, cât și în cea de profesor (am predate actorie la facultatea de teatru din Bucuresti timp de 10 ani). Folosesc și instrumente muzicale, dans, tobe, orice ajută la depășirea nivelului strict rațional.
Munca de terapeut și trainer
Concret vorbind, sunt terapeut transpersonal (ceea ce înseamnă îmbinarea psihologiei clasice cu practici spirituale), antrenor calificat în diverse tipuri de respirație, îmbin respirația holotropică, conștientă și de alte tipuri cu tehnici terapeutice din metoda dr. Gabor Mate (expert mondial în trauma și adicții) și practici de meditație din diverse tradiții spirituale. Am un doctorat în teatru, țin cursuri de vorbire în public, tehnici teatrale aplicate în terapie și practici de dezvoltare și evoluție personală, susțin evenimente de educație despre traumă, dependențe, dezechilibre interioare/mentale, retreaturi de practică, atât pe cont propriu – am înființat recent comunitățile Blindspot.Evolution Hub și Step into the Circle - cât și în colaborare cu Fundația Calea Victoriei, la care sunt lector de 14 ani. Pe lângă asta, după cum spuneam, am rămas în echipa Compassionate Inquiry, ca intern și sper ca viitor facilitator și promotor al metodei în cat mai multe direcții.
Activitatea ta din Fundația Calea Victoriei
Am început și am continuat cred ca până acum un an ca trainer de public speaking, respirație, dicție, controlul vocii și emoțiilor în vorbirea în public. Cursul ăsta a mers fără oprire timp de 12-13 ani, cu grupe pline continuu. Am făcut și cursuri de improvizație, actorie și limbaj non-verbal. Când a început pandemia partea de vorbire în public nu a fost ideală pentru mediul online, și în același timp am început și eu să extind zona mea de interes către partea terapeutică și de dezvoltare personală. Fundația a fost întotdeauna unul din partenerii mei de lucru cei mai importanți și susținătorii cei mai constanți ai evoluției mele, și sunt încântată să propun periodic câte un curs nou, sau ei mie, să construim împreună, pe parcurs ce și eu învăț, noi și noi direcții pentru cursanții de aici.
Cursuri și ateliere la FCV
Acum reîncep cursul numit Exerciții pentru o minte și un corp echilibrate – în care fac sesiuni mai profunde de respirație conștientă, meditație, Compassionate Inquiry și Procesul Prezenței (practica lui Michael Brown) - , care a mers excelent de când l-am lansat la Fundație, dar și cursul de Terapie prin tehnici teatrale – Exerciții introductive de psihodrama și terapia relatiilor, și în colaborare cu soțul meu Atelierul de actorie și improvizație.
Cât de important este echilibrul minte-corp
O să răspund scurt, e absolut esențial. Suntem un organism întreg, corpul mental, cel fizic și cel emotional sunt perfect conectate și fără un sistem de reglare în relație unul cu celălalt nu facem decât să perpetuăm un dezechilibru. Orice practică ar trebui să încerce lucrul cu toate aceste corpuri, cu dimensiunea corpului în conexiune și interdependență cu afectul și instrumentele mentale, iar un echilibru poate fi atins numai când toate aspectele existenței noastre se susțin unul pe altul, nu se sabotează reciproc sau o iau înainte pe cont propriu (cum de cele mai multe ori se întâmplă cu mintea, care preia controlul și ne deconectează de emoție și autenticul interior). Echilibrul ăsta se menține prin lucru constant, cu intenție și conștientizare continuă asupra mecanismelor noastre de apărare, însă doar dintr-un punct al compasiunii față de propria persoană și al înțelegerii funcționalității oricărui lucru din noi care ne deranjează. Instrumentele în lucrul acesta sunt incredibil de diverse, dar pentru mine și mulți alții tehnicile de respirație și meditația, mai ales într-un grup care te susține cu energia lui, sunt fundamentale.
Planuri în 2021-2022
Sunt un om care construiește comunități de suport. Unul din lucrurile pe care știu că le fac e că văd în primul rând ceea ce ne leagă, nu ce ne separă. Ceea ce e la fel în fiecare din noi și care ne face pe fiecare oglinda celuilalt. Cred că suntem făcuți să trăim, să creștem și să ne amintim iubirea de sine în conexiune, însoțind și susținându-l pe cel de alături care la rândul lui face același lucru. Drept care planul meu e să continuu tot ce am început, fără frica de eșec și cu înțelegerea că el e doar o idee, fără presiune pe care să o pun singură pe mine inutil și cu atenție și grijă și față de mine pe tot drumul ăsta. Sunt foarte mulțumită cu atât.
