Ni se întâmplă tuturor. Privim pe fereastră blocurile din jur și vedem expresia sutelor de suflete compartimentate în jur. Observăm uneori câte o bucată intimă din viața lor: dulapul de la bucătărie al vecinului de vizavi de la trei, doamna de la șase, care iese în fiecare dimineață să hrănească porumbeii, bătrânul care fumează în maieu, pe balcon. E multă viață în blocurile din jur și are un farmec ascuns. Păstrează urmele istoriei dureroase, apucăturile trecutului, dar și frământările recente, felul în care, mai nou, fiecare încearcă să își pună amprenta asupra acestor locuri colective. De aici a plecat pictorița Magdalena Stavila în serie ei de picturi cu blocuri românești: de la domesticul care ne leagă în cel mai profund mod.
M-am gândit că așa cum stau eu, în spatele ferestrei, sunt mulți alții cu vise, speranțe, supărări și la rândul lor privesc pe fereastră, dorind să caute un timp de pauză, și văd același ziduri personalizate, aceleași orhidee din geam, aceleași rufe lăsate la uscat, povestește Magdalena.
Indiferent că ești din Brașov, București, Vatra Dornei sau oricare alt oraș din țară, mare sau mic, un lucru e comun, reper al identității noastre, până la urmă: blocurile. E imaginea pe care aproape toți o vedem pe fereastră în fiecare zi, cu care ne-am obișnuit atât de mult încât face parte din noi.
În interviul de mai jos, Magdalena Stavila vorbește mai mult despre fascinația pe care o au blocurile asupra ei, dar și despre cum a început relația ei cu arta, încă de când frământa bucățelele de pâine, în copilărie, și le transforma în figurine, și cât de importante sunt exercițiul și munca în actul artistic, dar și promovarea online. Ea a dus pictura și pe Youtube, unde dă sfaturi celor interesați. Mai multe despre blocuri, Youtube și artă, aflați în rândurile următoare:
Tempera de la bunic, sfaturi de la mama
Eram în perioada grădiniței, probabil grupa mijlocie. Pe vremea aceea, în epoca ceaușistă, nu se găseau atâtea materiale de artă și desenam pe orice hârtie ce îmi cădea în mâini cu orice ciot de creion. Nu îmi trebuia nici joacă, nici mâncare, dacă aveam aceste două ustensile. Apropo de mâncare, în timpul mesei, din pâinea cleioasă de pe vremea aceea, frământam o pastă și modelam tot felul de figurine pe care le foloseam pe post de bibelou în casă.
Îmi mai amintesc că nu eram mulțumită să desenez, așa cum se desenează la grădiniță, un cerc urmat de un triunghi, patru linii pe post de membre și gata fetița. Atât am sâcâit-o pe mama mea până mi-a arătat cum pot ajunge să desenez o fetiță cu forme anatomice. De aici am devenit și mai curioasă, și tot mama mi-a arătat primele linii de construcție și așa am desenat primul ceainic construit corect, proporționat. Eram extrem de încântată. Îmi sunt foarte vii aceste amintiri chiar dacă a trecut mult timp de atunci. Atmosfera din cameră, razele de lumină și firele de praf ce dansau în raze, am captat tot în memorie.
O altă amintire ce m-a marcat a fost într-o vancanță la bunici. Bunicul mi-a lăsat în mână culorile lui de tempera la tuburi, ceva foarte rar, și câteva printuri îngălbenite de vreme cu niște peisaje pictate. Asta m-a provocat să le reproduc. Atât bunicul meu cât și mama aveau acest dar de a picta, însă perioada în care au trăit nu le-a fost favorabilă. Atunci am înțeles că a desena și a picta nu este doar despre o reproducere, o imagine, ci este despre a te exprima și a transmite ceva mai departe.
Pictasem cu culori ceva mai vii, mai saturate, și cu tușe personale și nu eram mulțumită pentru că nu mă apropiasem așa de mult de acel print, astfel că bunicul, așa cum știa el mai bine, mi-a explicat că nu este necesar să fie identic ci să las loc pentru a picta în felul meu, mai expresiv. La momentul acela asta mi-a dat mult curaj să continui. Apoi în clasa a V-a am intrat la Liceul de Artă din Brașov și mi-am continuat călătoria și am reușit să îmi împlinesc curiozitățile despre volum, lumină, culoare, expresie și multe altele.
Sculptura din liceu și capcana detaliilor
Liceul l-am absolvit la specialitatea sculptură (modelaj) însă din cauză că am modelat în lut aproape înghețat m-am ales cu dureri foarte mari la mâini și brațe, și asta se simte chiar dacă stau cu mâinile în apă rece. Așa că am renunțat cu părere de rău la sculptură și m-am orientat către pictură. Probabil că așa se explică prezența până azi, în picturile mele, a formelor, a volmului.
De la terminarea facultății și până azi am trecut prin diferite etape cu suișuri și coborâșuri. Căzusem în “plasa” detaliilor dar am evadat prin diferite moduri, fiind în continuă căutare de a-mi găsi propriul drum. Am învățat mereu și voi continua să învăț.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra artei
Cel mai bine pot explica această schimbare cu ajutorul unor întrebări ce mi le adresez tot mai des când vine vorba despre pictură. De la întrebările: “Cum se face sau cum poate realiza cutare sau cutare lucru?” la întrebări de genul “De ce? Pentru ce? Ce transmite? Ce îmi vorbește? Ce sentimente și idei poartă?”.
Tot mai mult descopăr că artistul are un rol important în societate. Este un fel de jurnalist care simte pulsul societății, îi vede moravurile, vede lumea cu bune și cu rele, și le expune într-un limbaj plastic care rămâne ca mărturie peste veacuri.
Așa a fost de la început. Așa am aflat despre viața preistoricilor, a egiptenilor de demult, a medievalilor și așa vor afla și copiii copiilor noștri despre noi. Nu doar povești, ci sentimente de orice fel.
Multă muncă și un strop de inspirație
După cum îmi place să îmi încurajez cursanții, cu binecunoscuta expresie “1% talent și 99% muncă. Aceasta este cheia succesului. Acel 1% este ca un aluat care trebuie frământat bine, lăsat să dospească apoi pus în cuptor, în foc. Apoi te vei bucura de rezultate.” Dacă nu trecem prin acest proces inspirația se va pierde, se va risipi. 1% nu poate ajunge la 100%.
Inspirația depinde de muncă, iar munca dacă nu este încărcată de emoție lucrarea pentru mine devine un obiect decorativ și nu își atinge scopul de lucrare de artă.
Inspirația vine și pleacă. Dacă nu îi dau atenție, dacă nu o las să mă “sâcâie” până se materializează, ea se dispare foarte repede.
Sunt teme care mă preocupă timp de ani și la un moment dat când găsesc cea mai bună cale de exprimare, o aștern imediat cu mare entuziasm pe pânză.
O perioadă ciudată
Temele mele de interes, în acest moment, sunt legate de anumite subtilități ale noastre ca oameni, legate de identitate, universalitate și caracter. Trăim într-o lume ciudată, cu multe schimbări de direcție, o lume descentrată, și ca artist nu pot fi indiferentă la asta. Nu mă atrage suprafața, cum ar fi pandemia sau tot felul de orientări ale oamenilor, ci mai degrabă stratul de dedesupt. Îmi place să sap la rădăcină.
Îm timp am abordat o gamă largă de teme. Sunt tipul de persoană care răspunde provocărilor (trecând de la abstract la figurativ, până la realism). Unele teme cum ar fi naturile statice, le-am considerat ca făcând parte din dezvoltarea me în ce privește anumite tehnici. Acesta este un fel de disciplină personală. Acest gen de lucrări mi-au dat “uneltele” preferate.
Blocurile
Ideea cu blocurile mi-a venit în primăvara din 2018. Îmi amintesc că era o perioadă de rutină în ce privește treburile casnice și creșterea copiiilor. Stăteam în dreptul aragazului și priveam pe fereastră la “peisajul” descurajand. Doar porumbeii animau imaginea respectivă. M-am gândit că așa cum stau eu, în spatele ferestrei, sunt mulți alții cu vise, speranțe, supărări și la rândul lor privesc pe fereastră, dorind să caute un timp de pauză, și văd același ziduri personalizate, aceleași orhidee din geam, aceleași rufe lăsate la uscat.
Indiferent că ești din Brașov, București, Vatra Dornei sau oricare din localitățile din țara noastră aceste blocuri pestrițe au împânzit țara. Majoritatea celor ce trăiesc în orașe au parte în fiecare zi de această imagine cu care ajung să se obișnuiască și apoi fără să își dea seama să se identifice.
Am decis să pictez aceste imagini ca o recunoaștere dulce - amară a ceea ce suntem ca popor. Aceste blocuri încă mai poart urmele perioadei gri, comuniste. De fapt nu poartă doar urmele acelei epoci ci au rămas și metehnele. Fiecare după priceperea, creativitatea și banii avuți a încercat să “ascundă” și să “izoleze” pereții de beton.
Desigur, nu este nimic rău în asta, pentru că este bine să ne dezvoltăm, să o ducem mai bine, dar, în esență este o luptă pentru supraviețuire în jungla urbană, și o luptă cu trecutul sărac, opresiv. Aceste aspecte nu au doar dimensiunea fizică, palpabilă, ci și o dimensiune spirituală pentru noi românii, în special. Pentru că aceste blocuri poartă în ele o așa încărcătură încât pot fi transformate în semne ușor de descifrat de majoritatea privitorilor.
Tabieturi
O lungă perioadă de timp am lucrat sporadic pentru că am acordat o atenție deosebită celor 7 ani de acasă ai fetelor mele. Pictam uneori în timp ce ele erau la grădiniță sau pe fugă în timpul somnului lor de prânz.
În ultimii 2-3 ani lucrurile au început să se stabilizeze și să pot lucra de luni până vineri, fie dimineața fie seara dupa amiază, în funcție și de orarul copiilor.
Nu știu dacă am tabieturi când pictez. Îmi place să am o cană cu cafea aproape, ordine în jur și să nu fie gălăgie. Așa că atunci când mă așez în fața șevaletului mă ocup prima dată de paletă. Cu ea mă “confrunt” prima dată. O curăț, o răzuiesc, îmi așez culorile într-o anumită ordine apoi încep să pictez tot ceea ce am înmagazinat în mintea mea, uneori timp îndelungat.
La început de tot pictez în minte, vizualizez lucrarea și anumiți pași sau procedee. Îmi creez o strategie de lucru.
În facultate nu dădeam importanță prea mare mediului de lucru care era prăfuit, rece, dezordonat și întunecat. Cu trecerea timpului am observat că medium impropriu mă defocalizează.
Procesul de creație s-a modificat pe măsură ce am descoperit lucruri noi legate de tehnică, lucruri care mi-au ușurat munca.
Un alt aspect ce s-a schimbat este faptul că dau o mai mare atenție mesajului, decât dau limbajului. Am învățat multă vreme limbajul, adică informația, artei, dar acum sunt mai axată pe ceea ce pot face cu acest limbaj.
Am avut perioade de blocaj. Și încă mai am. Dacă trebuie să șterg tot și să o iau de la capăt, o fac. Dacă trebuie să mă îndepărtez, să schimb unghiul de vedere sau chiar să renunț la lucrare, atunci asta este. Sunt momente în care nu merge nimic și atunci las totul pentru a doua zi. Odihna ajută foarte mult.
Promovarea în social media
La început am fost reticientă, dar soțul meu m-a convis, și chiar o carte denumită “Găndește ca un artist”, de Will Gompertz, m-au ajutat să gândesc puțin diferit despre mine și să încep să mă promovez.
Tot ajutorul pe partea de social media se datorează partenerului meu de nădejde, acesta fiind soțul meu. Strategia online, fotografiile lucrărilor sunt realizate de el. Dacă ar fi să mă ocup eu de asta, aș fi renunțat în scurt timp și nu aș mai fi făcut-o. Suntem o echipă și el mă susține și mă motivează să continui.
Da, este important ca artistul să fie văzut și descoperit în mediul online. De când au apărut tablourile, ele au fost realizate pentru a fi văzute, apreciate și valorificate. Marii pictori, giganții artei au căutat să fie sub patronajul vreunui rege sau a unui sponsor, pentru că aceștia îi ajutau să fie văzuti. Astăzi mediul online joacă, într-un fel, rolul seratelor, a petrecerilor de demult unde artiștii se făceau cunoscuți.
De curând am început și prin contul de YouTube să aduc lecții, traininguri din domeniul artei, în mod special al picturii.
Cum se măsoară succesul în artă
Pentru mine există trei arii. Prima este cea personală. Succesul personal este să ajungi să îți găsesți drumul, direcția ca artist.
A doua arie este cea socială. Dacă lucrările mele ajung să bucure pe cineva, să ridice semne de întrebare sau să trezească sentimente, emoții în privitor, consider că am făcut ceva bine, că mi-am atins ținta.
Și nu în ultimul rând este un succes extraordinar să ajungi ca artist să te poți susține financiar din arta pe care o creezi. Din nefericire, acest lucru este greu de atins în țara noastră deoarece există puțini consumatori de artă, și vorbesc de artă la general (teatru, literatura, opera, etc.) iar efortul este și acela de a forma noi consumatori.
În concluzie, atingerea celor trei arii este încununarea succesului, ele depind una de cealaltă.
