Într-o mai mică sau mai mare măsură răspândim în jurul nostru răul pe care nu ni-l propunem, mai mult decât binele pe care îl voim. Asta face fiecare, inconștient uneori, chiar și cei ce au senzația că trăiesc doar în colțul binelui. Așa zice și regizorul Emanuel Pârvu care ridică în ultimul său film, ”Marocco/Mikado”, problematica răului în contextul celei mai puternice relații de iubire: părinte-copil.
Complexitatea iubirii, cu toate ingredientele ei - atenție, grijă, devotament, încredere, pusă în contextul "întâmplării", al "coincidenței", a dezvoltat nevoia de a pune o formă diferită a întrebării : "Cât din ceea ce facem poate determina destinul nostru?"
”Marocco/Mikado” este cel de-al doilea lungmetraj al regizorului Emanuel Pârvu. Primul său film “Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” a luat premii pentru pentru cel mai bun regizor și cel mai bun actor în rol principal (Șerban Pavlu) la Festivalul de Film de la Sarajevo.
Vorbim cu Emanuel Pârvu despre ”Marocco/Mikado”, care a avut recent premiera la San Sebastian unde primele reacții ale publicului și criticilor au fost foarte bune. Filmul va avea premiera în România în toamna acestui an sau în primăvara lui 2022, depinde de restricțiile vremurilor.
Drumul către film
Chestiunea cu filmul a venit oarecum dintr-o dorință, pe care o aveam de la început, dar mi-era mai teamă să mă apropii de ea. Am început cu piese de teatru și drumul a cotit ușor ușor spre scenarii de film. A început undeva prin 2007, cu primul scurtmetraj - care a avut un parcurs festivalier neașteptat și care mi-a dat încredere să merg mai departe.
Perioada de pandemie
Nu pot să zic că m-a afectat foarte tare, sunt mai singuratic de felul meu. Ce m-a afectat în schimb a fost închiderea cârciumilor - acolo am suferit. Îmi place să mănânc, dar merg cam în aceleași locuri. În rest, am avut timp de scris mai mult.
Ce ai lucrat
Am făcut un film cu Dan Chișu - "9 povești de dragoste și ură în izolare", am dezvoltat împreună cu Adrian Titieni și cu doamna decan al Facultății de Arte din Contanța - Daniela Vitcu, primul program din țară de Master de Arta Actorului de Film. Și cel mai important lucru, am reușit să ducem la capăt proiectul Marocco, mulțumită producătorului Miruna Berescu. A fost foarte greu, am filmat în plină pandemie, cu toate restricțiile, nu știu nici acum cum am reușit să o scoatem la capăt.
Ce te face să continui să faci film în România
Cred că poveștile pe care consider că le am de spus mă fac să lupt în continuare. Și cred că ecuația echipei (lucrez cam cu aceiași oameni). Pe lângă asta, senzația proprie (dintr-o formă de egoism) pe care o am când mă uit la oamenii din sala de cinema care îmi urmăresc inima. Ce am pus acolo pe ecran nu mă aștept să schimbe lumea, dar mă aștept să-i schimbe pe ei într-un fel. Să plece alți oameni, cu alte întrebări, cu alte gânduri. Și nu știu dacă mă pot exprima la fel de bine în altă limbă. Nu știu dacă esența cuvintelor pe care le-am scris în scenariu poate fi simțită sută la sută în altă limbă. George Banu spunea la un moment dat că "nu poți să joci sau să regizezi decât în limba în care visezi".
Când ai în minte un nou film
Mă gândesc că dacă pare ușor va fi greu. Iar dacă pare greu, va fi iad.
Temerile și emoțiile
Temerile pe care le am sunt legate în primul rând de filtrele prin care trece procesul, la etape. De la o idee bună la o suta cincizeci de pagini de scenariu e un drum foarte lung. Iar de la scenariu la repetiții e iar un drum lung. Iar de la repetiții la filmare, încă un drum. Iar de la filmare la ce se va vedea pe ecran, încă unul.
Iar în paralel, rulează etapele de finanțare ale unui proiect. In care trebuie să colaborezi strâns cu producătorul și să întelegi ce se poate și ce nu se poate și să te poți adapta. Procesul în sine este unul viu, filmul e ceva viu și într-o continuă schimbare - de la ideea pe care ai avut-o într-o noapte până la ce se va vedea pe ecran e un drum greu, cu multe obstacole și la care ar trebui să înveți să fii maleabil.
Contextul în care te-ai gândit la Marocco
Contextul a fost cel al unui nou film. Și când au venit propunerile, m-am gândit ce poveste aș vrea să spun - plăcându-mi foarte mult să explorez relațiile de familie. Și mi-am dat seama că după "Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor", aș putea să mă apropii de o întâmplare personală, să o scot la suprafață și să încerc să aprofundez un subiect care mă macină de mult.
De la idee către la forma finală
Ideea o am de foarte multă vreme, doar că nu s-a materializat până acum. La un moment dat, am avut dorința să încep, să pun lucrurile pe hârtie. M-am întâlnit cu Alexandru Popa, am vorbit despre idee, am desfăcut-o pe toate părțile, am discutat secvență cu secvență și după câteva luni, Alex a venit cu scenariul. După aia, au apărut modificări, repetiții, schimbări peste schimbări, dar cred că am reușit împreună și cu aportul major al Mirunei, să avem o poveste.
Temele și conflictele umane expuse de film
În principal - sursa răului, liberul arbitru și teodiceea în raport cu instinctul de conservare. Problematica răului în contextul celei mai puternice forme de iubire (părinte-copil), necesită o analiză doar în urma unei credințe într-o formă supranaturală (unii îi spun "destin", alții "Dumnezeu").
Complexitatea iubirii (cu toate ingredientele ei - atenție, grijă, devotament, încredere) pusă în contextul "întâmplării", al "coincidenței", a dezvoltat nevoia de a pune o formă diferită a întrebării : "Cât din ceea ce facem poate determina destinul nostru?".
Interesul pentru public stă în cuvintele Apostolului Pavel scrise în Epistola către Romani (7.19-20) "Căci nu fac binele pe care îl voiesc ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc" - asta cred că ni se întâmplă tuturor într-o măsură mai mare sau mai mică. Asta am încercat să pun în film și la asta cred că ar trebui să ne gândim mai des.
Distribuția
Am avut o perioadă foarte lungă de casting, undeva în jur de patru luni. Până la urmă, am rămas cu Șerban Pavlu, Ana Indricău, Tudor Cucu-Dumitrescu, Emilia Popescu, Vlad Brumaru, Tania Filip și Mihaela Sîrbu. Cu Șerban am mai lucrat, iar cu ceilalți aveam deja o relație personală, unii dintre ei mi-au fost studenți, iar alții mi-au fost profesori (Tania Filip). Deci energia pozitivă era oarecum prezentă pe platou de la repetiții. Din păcate pentru mine și pentru ei, repet foarte mult, cred că foarte multe lucruri le faci la repetiții. Venind din teatru, sunt obișnuit să repet ca la teatru și atunci lucrurile la filmare vin mai ușor. Iar la filmare, din păcate pentru actori, trag foarte multe duble. Cred că ia niște timp până un actor reușește niște micro-expresii, pe care doar camera le poate vedea.
Provocările
Filmările au durat douăzeci și patru de zile. Dar cu pauze, cu niște amânări, cu niște învârteli de program, ne-am dus în o lună și puțin. A fost foarte greu la interior. Filmând în plină pandemie, regulile trebuiau respectate și ciclurile intrărilor și ieșirilor trasformau timpul efectiv de lucru în timp mai puțin. Intrau actorii, făceam repetiție, ieșeau actorii, intra electrica, ieșea electrica, intra recuzita, ieșea recuzita, intra figurația, reintrau actorii, intra sunetul, ieșea sunetul, intra machiajul, ieșea machiajul. Și toate astea luau din timpul efectiv de lucru. La exterior era mai simplu. Dar senzația că în orice moment se poate întâmpla ceva, senzația când strănuta sau tușea cineva (lucruri pe care înainte nu le luai în seama) era atât de apăsătoare, încât la sfârșitul programului erai stors. Nu atât de munca efectivă ci de stresul la care erai supus.
Întâmplări memorabile de pe set
Pe lângă multe altele, o întâmplare specială a marcat nu numai momentul în sine ci pe mine m-a modificat intrinsec.
La o filmare de noapte, unde trebuia să filmăm un accident, aveam nevoie de asfalt uscat. Nu puteam filma decât în noaptea aia, aprobarea pentru oprirea traficului pe artera aia era doar pentru noaptea aia, nu aveam decât o singură variantă. La primărie era închis pentru aprobări din cauză de covid, toate mașinile de pe stradă erau racord cu alte secvențe, pe scurt, nu se putea decât în noaptea aia.
Cu două nopți înainte opriserăm filmarea din cauza ploii, cu o seară înainte n-am putut filma că era ud pe jos, iar prognoza pentru seara de acum nu era îmbucurătoare deloc. Toată lumea era în contact cu aplicațiile de vreme, lucrurile nu păreau să meargă în ajutorul nostru. Pe la orele 21 mă sună mama să mă întrebe ce facem, la ea în cartier, la Piața Muncii ploua cu găleata - conform prognozei. La noi, deși prognoza era ploaie, pe Calea Griviței unde aveam filmare, nu s-a mișcat o frunză, un strop de ploaie nu a fost. În tot Bucureștiul ploua de parcă se rupseseră norii.
Primele reacții ale publicului
Mi-e foarte greu să spun lucruri bune despre propriile filme, prefer să las pe alții să spună cum li s-a părut. Reacțiile au fost măgulitoare, la premiera mondială de la San Sebastian s-a aplaudat minute în șir, oamenii au rămas la discuțiile de după foarte mult, s-au pus multe întrebări. Critica a reacționat și ea foarte bine, aici e o discuție veche - în general ce place publicului nu place criticii și invers. Dar am avut reacții foarte pozitive și din partea criticii. Acum rămâne de văzut dacă și publicul din România va aprecia munca noastră. Eu sper că va ajunge la sufletele lor, la sufletele oamenilor din sală.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd acest film
Sper să rămână cu gânduri și cu întrebări. Sper să plece de la cinema cu gândurile către celălalt din viața lor (indiferent că e copilul lor sau jumătatea lor) și să se gândească că orice lucru pe care îl fac are consecințe. Deocamdată nu știm cu exactitate data lansării, ține de restricțiile din cinematografe, dar va fi ori în toamnă ori în primăvara viitoare.
Cinematografia românească de acum
Schimbarea este evidentă, pandemia a schimbat puțin regulile de lansare ale unui film. Ele sunt lansate mult mai repede on-line, ceea ce înainte se întâmpla abia în ultima etapă. Echipele de filmare sunt mai mici, regulile sunt mult mai altfel și la producție și la distribuție. Iar asta, implicit, se vede încă de la faza de scenariu. Scenariile sunt gândite să fie mult mai accesibile, mult mai ușor de produs, cu echipe mai mici, cu mai puține resurse.
Ce urmează pentru tine
Anul ăsta mai am de filmat două filme ca actor, am terminat de scris următorul scenariu de lungmetraj și mă voi ocupa de continuarea carierei universitare. Am reușit împreună cu Adrian Titieni și cu doamna decan al Facultății de Arte din Constanța - Daniela Vitcu, să înființăm primul program de masterat de actorie de film din țară. Și în funcție de cum merg lucrurile pe partea de finanțare, sper să reușim - împreună cu producătorul Miruna Berescu, să filmăm în 2023.
