În anul 2 de Publicitate la SNSPA, Andrei Lasc a lansat pagina Cu Substrat ale cărei postări sunt numai bune de binge-scrolling și trimis prietenilor. Ce nu știa atunci, la început, e că pagina avea să ajungă într-un timp foarte scurt la 70-80k și o să-i aducă primii clienți care au însemnat, de fapt, începutul călătoriei în freelancing. Tot în acea perioadă a ajuns să se ocupe de comunicarea pentru Bookster, un start-up care la vremea aceea avea doar 10 angajați. De acolo a învățat că e important să filtrezi ideile, proiectele și să aloci suficient timp research-ului.
Scrisul a fost prima lui iubire și tot ce face se leagă într-un fel sau altul de cuvinte: jurnalul de călătorie 07:07, Cu substrat, Poevie de terapie. Pentru că e convins că scrisul e un mușchi care are nevoie de antrenament, organizează cursuri de scris care speră să le ofere oamenilor un pic mai mult curaj în a-și spune poveștile.
Pentru mine cele mai relevante aha-uri au venit din momente de criză (emoțională de obicei): fie mi-am luat prea multe proiecte și am dormit prea puțin ca să le livrez pe toate, fie am lălăit-o cu vreun proiect și m-am trezit că am trimis factura, dar termenul de plată e peste 10 zile, iar chiria e de plată mâine. Genul ăsta de experiențe din prunciile freelancing-ului te învață multe lucruri. Asta dacă și vrei să înveți ceva din ele, că poți să intri și în rol de victimă și să fie mereu vina altora.
După ce s-a întors din Bali, unde a stat 2 luni, a început să lucreze mai mult cu ONG-uri ca Teach for Romania și Green Peace. De-a lungul timpului, perspectiva lui față de ideea de digital nomad s-a transformat: a învățat să separe viața profesională de cea personală, să se bucure de mare atunci când e la plajă și de monitor atunci când e la muncă.
Despre tine
Sunt Andrei, am făcut mate-info din clasa a 5-a până în a 12-a, suficient cât să înțeleg că programarea nu e pentru mine. Am avut din școala primară o înclinație către scris, pictat, meșterit, dar până în liceu nu am avut un context prielnic ca să le explorez.
De regulă mă inspiră poveștile reale sau oamenii în carne și oase. În cele mai dragi campanii pe care le-am creat mi-am imaginat că vorbeam cu cineva real (used my friends a lot for these inner talks). Ah, și în anumite cazuri mă mai inspiră jocurile de cuvinte, stand up-ul, lucrurile care mă fac să râd.
De vreo 3 ani mă tot întreb dacă mai vreau să fiu freelancer. E mișto și are plusurile lui rolul ăsta, dar, ca să fiu plastic, e ca și cum aș fi în relații pasagere sau la distanță cu clienții, iar asta înseamnă că nu am atât de mult impact în comunicare pe cât mi-aș dori.
Așa că în perioada asta sunt într-o variantă hibridă între freelancer și angajat la client. Încă nu i-am dat de cap, e o perioadă cu multe întrebări la care caut să-mi răspund în primul rând mie.
Când mă fac mare...
Am copilărit la țară, iar animalele erau de multe ori mult mai fun decât jucăriile din anii 90. Așa că am vrut să mă fac veterinar, ca să salvez toți bobocii și câinii, toate gâștele și vacile care se îmbolnăveau.
Când m-am apucat de scris poezii prin clasa a 4-a voiam să mă fac poet, apoi botanist ca să descopăr specii noi de plante și tot așa. N-am simțit vreodată că am o chemare spre ceva, mai degrabă aveam perioade în care eram convins că o să mă fac X lucru, după care descopeream altceva mai interesant.
Drumul comunicării
Aveam de mic o înclinație către partea asta mai creativo-visătoare, dar până la liceu nu prea m-am exprimat. Diriga de atunci m-a ochit că n-am treabă cu programarea și mă tot trimitea la concursuri de poezie și proză scurtă, iar la final de a 12-a m-a sfătuit să dau la Publicitate. So I did.
Looking back, nu pot să zic că m-am decis și am fost ferm convins că asta vreau să fac. Aveam 18-19 ani, cine e cert la vârsta aia de ceva? Mai degrabă I went with the flow, din Universitatea Alternativă au venit și primii clienți, apoi am creat Cu substrat și a prins valul pornit de Almanahe.mic și de Subcarpați. Pagina s-a viralizat, iar asta a devenit un fel de portofoliu/ carte de vizită.
Parcursul în publicitate
În paralel cu SNSPA – Publicitate, am făcut voluntariat într-un ONG studențesc (ASER) și am fost și în Universitatea Alternativă – acolo am învățat pe viu ce înseamnă o campanie de comunicare, acolo am întâlnit oameni din industrie, tot atunci m-am hotărât și să nu lucrez în agenție.
Recunosc că n-am fost un student model. Dimpotrivă. Dacă nu îmi plăcea o materie, îmi făceam proiectele ca să pot să intru în examen, dar în rest, nu călcam pe acolo. Asta și pentru că învățam mult mai multe în ASER sau în UA. Între timp lucrurile s-au mai schimbat în bine și în facultate, din ce am înțeles.
În anul II am lansat Cu substrat, pagina a ajuns într-un an la 30-50k și, până m-am plictisit eu, a crescut până la 70-80k. Pentru mine era o joacă, nu realizam ce înseamnă cifrele astea. Le vedeam crescând peste noapte, dar eu tot un gagiu de 20 și un pic de ani eram.
Primii clienți notabili au venit pentru că voiau și ei substraturi. Și vreun an asta am făcut – substraturi și design de print (ca pondere facturam mai mult din design decât din copy). După un an m-am angajat la Bookster, iar aia a fost cu adevărat o școală – de business, de organizare, de strategie, de human interaction.
Sunt super recunoscător că m-am ocupat de comunicarea pentru ei în 2014-2015, când erau un start-up cu 10-15 angajați. După ce am pus brandul pe picioarele lui, am ales să plec în Bali și să continui project-based colaborarea cu ei (we’re still rolling).
Ce am învățat în perioada aia e că idei are toată lumea, nu acolo e cheia. Am învățat să filtrez ideile, dar mai ales să fac research înainte. Să măsor de 10 ori și să tai o dată, cum ar zice un meșter care montează faianță.
Tot în perioada aia am înțeles și că joaca asta a mea cu cuvinte și pixeli poate rezolva lucruri concrete. Că dacă îmi vine un copy în 10 minute nu înseamnă că nu e bun, ci că toți anii ăia de scris poezii și proză scurtă mi-au comprimat timpul de creație.
După 2 luni în Bali m-am întors în țară și am continuat ca freelancer, însă am început să filtrez clienții, atunci când îmi permiteam luxul ăsta. Așa am început să lucrez mai mult cu ONG-uri ca Teach for Romania sau Greenpeace. Încet-încet am început să lucrez și pe comunicare internă și employer branding pentru corporații, să văd și procesele mai complexe de validare a unei idei sau de implementare.
O altă lecție importantă a fost să învăț să zic nu. Da, știu After Effects, dar nu, nu fac animații de 10 minute cu 3 personaje care explică nu știu ce. Da, pot să fac proiectul ăsta de branding, dar nu, nu pot să ți-l livrez într-o săptămână, pentru că eu nu lucrez la foc automat.
Facultatea e punctul de plecare
Cred că o facultate cu materia la zi e super utilă. În 2011 nu prea era așa, cu mici excepții, de asta m-am și înscris în Universitatea Alternativă, unde noi stabileam ce cursuri vrem să avem (predate de oameni din industrie, nu de foști _insert_job_title_).
Chiar și așa, facultatea e doar punctul de plecare. N-o să te învețe nimeni să îți estimezi timpul sau fee-urile – poți găsi sfaturi sau povești despre cum au făcut alții, dar tot procesul ăsta e unul al tău cu tine. Iar pentru mine a fost cu mult trial & error. Adică am dat cu capul și de sus și de jos până am învățat lecția. Încă mai fac cucuie, dar na, that’s life, învăț constant.
Pentru mine cele mai relevante aha-uri au venit din momente de criză (emoțională de obicei): fie mi-am luat prea multe proiecte și am dormit prea puțin ca să le livrez pe toate, fie am lălăit-o cu vreun proiect și m-am trezit că am trimis factura, dar termenul de plată e peste 10 zile, iar chiria e de plată mâine. Genul ăsta de experiențe din prunciile freelancing-ului te învață multe lucruri. Asta dacă și vrei să înveți ceva din ele, că poți să intri și în rol de victimă și să fie mereu vina altora.
Perspectiva de la început vs perspectiva de acum
Am început cu avântul și naivitatea că o să schimb lumea. Că o să fiu original, că ce o să iasă din laptopul meu o să fie ca o pădure virgină. M-am calmat între timp. Cel mai probabil n-o să schimb lumea cu o dumă sau un slogan. Și siiigur ideea pentru campania X a mai avut-o cineva prin Brazilia, China sau Berceni. Ce facem noi e mai degrabă un remix constant de lucruri care probabil că s-au mai făcut.
Acum sunt atent mai degrabă la relația cu clienții. Eu în sinea mea nu-i numesc clienți, ci le zic pe nume. Asta și pentru că în ultimii ani am ajuns să lucrez mai mult cu antreprenori sau echipe mici cu care mă știu de ani buni. Și e un fel de încredere că fiecare o să-și facă treaba și că ne putem baza unul pe celălalt. Dacă tot aleg să fiu freelancer și intuiesc că n-o să schimb lumea, măcar să am relații mișto cu oamenii cu care lucrez. Să putem să ne zicem pe șleau când e ceva sau să ne sunăm și doar ca să vedem cum se mai simte fiecare în perioada asta.
Pasiunea pentru cuvinte
Multă vreme am avut un conflict interior pentru că nu puteam alege. Să fac doar copy? Să fac doar design? Să fac doar strategie? Încă sunt în proces de integrat toate părțile astea din mine.
Scrisul a fost prima iubire și nu știu dacă e talent sau doar 14-15 ani de scris relativ constant. Cred mai mult în muncă decât în talent, așa că da, sunt bun la scris pentru că fac asta de mult timp. Și cred că oricine poate ajunge bun la orice cât timp bagă ani de zile de muncă.
Multe din lucrurile făcute în copilărie sau adolescență au revenit pe parcurs sub alte forme: proza scurtă din liceu m-a ajutat să scriu 07:07 – un jurnal de călătorie, poeziile puerile din gimnaziu m-au ajutat să comprim mesaje în puține cuvinte (super helpful la Cu substrat), dupa care am creat Poevie de terapie, care pune în cuvinte simple emoții și gânduri de adult. Pe undeva majoritatea lucrurilor pe care le fac se leagă de cuvinte.
Cursurile de scris pe care le organizezi
Sincer, n-a fost ideea mea. Nu mai știu a cui a fost, dar îi mulțumesc. În mintea mea toată lumea știa să scrie, doar că nu avea timp sau avea altceva mai important de făcut. Probabil asta zic și profii de canto :))
Ideea mi-a venit fix înainte de pandemie și a fost nevoie s-o retușez ca să încapă pe zoom. Când am gândit structura și exercițiile din curs am văzut cum apar la butoane cei 8 ani de mate-info, nevoia de structură și flow logic. Așa că a ieșit un curs care îmbină structura cu emoția și glumițele relativ tembele.
Legat de intenții, m-am avântat cu aceeași naivitate (sau idealism) cu care am început să lucrez în comunicare. Mă gândeam că după curs toată lumea o să scrie și o n-o să se mai blocheze și o să fie newsfeed-ul plin de texte mișto.
Pe parcursul primului curs m-a pălit un pic realitatea – mulți oameni aveau povești tare mișto, dar se blocau pe pagina goală, se scuzau că ei nu știu să scrie, că n-au fost niciodată buni la asta. Puteam să mi-i imaginez în clasa a 4-a cu foaia înroșită de învățătoare după cine știe ce compunere.
Așa că am recadrat scopul cursului: vreau ca oamenii să plece cu un gram în plus de curaj, cu un pic mai multă încredere că știu, că pot și că merită să scrie poveștile alea din cabinet, din viața personală, de la birou, din atelier, din familie. Tool-urile și regulile de scris se lipesc de ei oricum dacă se simt safe să experimenteze. Așa că rolul meu e mai degrabă de meșterit un spațiu safe decât de profesor care știe el mai bine ce ai vrut să zici.
Procesul creativ din spatele jocurilor de cuvinte
Încă mă minunez cât poate să difere procesul de la un proiect la altul. Uneori înlocuiesc „minunez” cu „frustrez”. În orice caz, totul începe de la citit și recitit brief-ul, făcut research, apoi liste de cuvinte cheie (de multe ori verbe). E un șantier pe care nu mă simt ok să-l arăt altora, pentru că poate părea fără sens și fără vreo șansă.
Apoi las toată informația asta la dospit. Îmi iau timp să fac conexiuni între frânturi de idei sau cuvinte și mi le notez. Când se strâng suficiente, mă așez la birou și redeschid șantierul. Atunci se cern ideile și rămân doar mesajele care au suficientă putere și care răspund și brief-ului.
Călătoria prin ținutul freelancing-ului
La 20 și un pic de ani, a însemnat libertate. Să lucrez când vreau, de unde vreau, rebeliune. În realitate, mai ales la început, lucram dintr-o garsonieră bună de dus la Antipa, la ore târzii, pe bani puțini și pe proiecte în care aveam doar de executat, fără loc de venit cu sugestii.
Acum nu cred că aș mai avea curaj să fac asta, poate și unde resimt mult mai acut nevoia de stabilitate și predictibilitate. Da, e fun să lucrezi când vrei și cum vrei cât timp îți faci treaba ca lumea și în timpul stabilit. În realitate tot 6-8 ore pe zi lucrez, doar că am o pauza de masă mai lungă.
Iar ideea de „digital nomad”, testată și retestată, pentru mine nu mai are sens. Dacă vreau să merg în vacanță, păi o să fac tot ce pot să anunț clienții că o lună n-or să dea de mine. Am lucrat de pe plaje din Asia și, ghici ce, cât am lucrat am văzut doar monitorul, nu plaja, nu apa, nu palmierii. Monitorul și iconul de net instabil. Dar din nou, la 20-25 era fun și mi-a plăcut să le amestec. Now I guess I’m getting older (or wiser) și încep să le separ pentru sănătatea mea mintală.
Cele mai mari satisfacții din meseria ta
Cea mai faină parte e relația cu oamenii cu care lucrez și faptul că aflu lucruri despre universuri total paralele față de ce fac eu, de la cum se fac sucurile raw sau stiluri de psihoterapie sau deficitul de resurse umane în zona tehnică. Dincolo de termenii ăștia fancy, aflu poveștile unor oameni care fac (alt)ceva. Și, cum sunt curios din fire, îi întreb tot felul de lucruri care aparent n-au nicio legătură cu brief-ul, dar care de multe ori ajung să îmi dea idei pentru brief.
Lately cele mai mari satisfacții vin după un proiect complex gândit pentru o comunitate, proiect care vezi că îi ajută pe oameni, că face lumea asta o fărâmă mai ok. Migrez încet-încet spre zona asta de responsabilitate socială sau de comunități care se coagulează și fac lucrurile să se întâmple.
Proiecte în 2021
2021 a venit cu împlinirea unei intenții din 2020. Cum ziceam la început, simt din ce în ce mai puternică nevoia de a repeta ce am făcut cu Bookster – să iau un brand in early stages, unul cu miză socială, să-l pun pe picioare și să-l văd transformându-se.
Așa că, de anul ăsta am intrat în echipa de comunicare Mind Education, proiectul Domnicăi Petrovai. E un loc tare mișto pentru mine, pentru că are fix ce căutam: un brand în construcție, proiecte cu impact social, psihologie, predictibilitate. Momentan sunt cu un picior în barcă și un picior în freelancing, dar știu că la momentul potrivit o să trec, probabil, în barcă.
Pe lângă proiectul Domnicăi, mai fac campanii de comunicare sau branding-uri, iar din septembrie am reluat cursurile de scris (de data asta adaptate pentru terapeuți, coachi, oameni care lucrează cu alți oameni).
