[Minte & suflet] Lidia Calciu: În aceşti aproape 2 ani ne-au fost confiscate toate narcoticele care ne ţineau departe de suferinţă. Entertainment, socializare permanentă, extraversie extremă

Zilele de vară în care am zburdat liberi prin toate colțurile, mai apropiate sau mai îndepărtate de lume, s-au terminat. Mulți nu suntem pregătiți pentru perioada rece, pentru noi restricții și pentru statul mai mult în casă. ”Noul normal”, despre care vorbeam cu totii anul trecut, nu mai este deloc nou. A devenit viața noastră însăși, așa cum este ea în fiecare zi. Ne-am adaptat la ea? Cu ce costuri? Ce am învățat despre noi înșine în acest al doilea an de pandemie? Cât de multă atenție acordăm păstrării echilibrului în toate aspectele vieții noastre, sănătății mintale și sufletești?

În perioadele în care am fost forțați să petrecem mai mult timp în case, în singurătate sau familie, depresii și anxietăți pansate cu socializare excesivă și entertainment au explodat zgomotos. Mulți au cerut ajutor specializat și au început un proces terapeutic de vindecare și de transformare interioară alături de un psihoterapeut. Pare că vin noi vremuri în care vom fi forțați să fim rezervați în a ieși în oraș și a petrece, și-atunci devine și mai importantă discuția despre sănătate mintală. Pe care o reluăm și noi aici, alături de psihoterapeutul Lidia Calciu.

"Viaţa presupune o gamă foarte largă de emoţii şi trăiri, pe care terapia ne ajută nu să le ocolim sau să le ignoram, ci să le acordam spaţiul necesar şi să le putem conţine într-un mod în care acestea nu ne fragmetează, pietrifică sau dărâmă".

O criză personală urmată de un proces terapeutic au condus-o pe Lidia Calciu către o schimbare importantă. De optică, asupra succesului profesional și performanței și, în final, de profesie. S-a format în psihoterapie analitică și lucrează acum în cabinet cu oameni care vor să își vindece traumele, rănile copilăriei, să se înțeleagă mai bine și să dobândească mecanisme sănătoase de viață. În continuare, vorbim cu ea despre teme care țin de sănătatea minții și a sufletului, îmbinând teoria cu exemple din practica sa.

Călătoria către psihoterapie

Întâlnirea mea cu psihoterapia a început destul de stereotip pentru această profesie, mai precis cu o criză personală: după ani buni de FMCG şi banking, în care m-am luptat acerb cu target-e, deadline-uri, indicatori de performanţă şi eficienţă, un episod de burnout sever m-a determinat să încep un proces de terapie. Efectul a fost surprinzător: mi-a dat seama că nu îmi doresc de fapt să fiu mai performantă, mai eficientă, mai competitivă, că nu mă simt bine cu ceea ce fac şi că drumul meu este cu totul altul.

Pentru o persoană care a fost educată în spiritul performanţei, conştientizarea aceasta a reprezentat o calamitate şi o oportunitate deopotrivă : pe de o parte, nimic din ceea ce făcusem până atunci pe plan profesional nu părea să fie în concordanţă cu mine, adică eşuasem răsunător; pe de altă parte, odată ridicată povara performanţei cu orice chip, eram ca un copil entuziast căruia lumea i se revelează în toată magia şi pentru care oportunităţile sunt infinite. Psihoterapia a venit natural atunci când mi-am dat seama că ceea ce mă interesa cu adevărat erau oamenii, cu resorturile lor intime fascinante, cu fragilitatea şi forţa lor, cu părţile de lumină şi umbră.

Ce formă de terapie ai ales

Gândind raţional, cred că l-am ales pe Jung şi psihoterapia analitică din trei motive fundamentale. Primul este încrederea mea în conceptul Jungian de vindecător rănit, care postulează că, pentru a însoţi pe cineva într-un proces terapeutic, trebuie să fi experimentat tu însuţi o rană sufletească şi să fi plecat în propria călătorie de vindecare. Cel de-al doilea motiv este legat de viziunea jungiană asupra relaţiei terapeutice: pacientul şi terapeutul sunt împreună în acest proces dialectic şi egalitar, iar vindecarea nu vine din metodele folosite de psihoterapeut, ci prin mijlocirea capacităţii sale de conţinere şi acceptare.

Cel de-al treilea motiv se referă la tehnicile abordate de psihoterapia analitică – analiza viselor, desenul sau sandplay-ul (o tehnică terapeutică ce constă în jocul în nisip) – şi care reuşesc să eludeze gândirea conştientă, atingând astfel problematici pe care mecanismele noastre de apărare raţionale le ascund cu mare succes. Toate aceste tehnici, ce stabilesc o legătură cu lumea noastră inconştientă, vorbesc mult mai sincer şi autentic despre suferinţele noastre.

Dacă sunt însă onestă, decizia de a aborda acest tip de terapie a venit mai degrabă din sfera emoţională: când am pus prima dată mâna pe o carte scrisă de CG Jung, am trăit incongruenţa fantastică de a nu înţelege aproape nimic din punct de vedere intelectual, dar de a mă simţi în prezenţa a ceva familiar, revelator, plin de sens şi substanţă.

Cum funcționează psihoterapia

Cu ce mă poate ajuta un străin? Eu ştiu mai bine ce-i în mintea şi în sufletul meu! Nu sunt nebun, nu am nevoie de psihoterapie! Am auzit, cred, toată pleiada de obiecţii şi ştiu că psihoterapia nu este acceptabilă sau tolerabilă pentru toată lumea. Pentru cei care sunt îndeajuns de curajoşi să-şi asume un proces terapeutic, beneficiile pot fi: depăşirea viziunilor impuse în mod artificial de mediul parental şi cel cultural, dezindentificarea de învelișul fals al măștii sociale, regăsirea naturii autentice şi dezvoltarea rezilienţei personale. Psihoterapia jungiană presupune de asemenea confruntarea cu aspectele de umbră inconştiente (furia care se manifestă incontrolabil uneori şi te ia pe sus, invidia şi gelozia, trăsăturile depresive), în scopul integrării acestora şi îmbogăţirii personalităţii conştiente.

De pildă, imaginaţi-vă o tânără extrem de calmă, submisivă chiar, ce nu îndrăzneşte niciodată să contrazică sau să-şi exprime opiniile şi care, în mod paradoxal, iubeşte filmele horror deosebit de sângeroase. Agresivitatea este o trăsătură aflată complet în partea de umbră a acestei femei (poate a fost educată în spiritul ideii că fetele trebuie să fie mereu cuminţi, ascultătoare, docile). Terapia ar ajuta-o pe această tânără femeie să-şi regăsească propria agresivitate, s-o integreze şi s-o utilizeze exprimându-şi ideile, dorinţele şi nevoile într-un mod asertiv.

Am auzit şi ideea sau aşteptarea nerealistă conform căreia psihoterapia te face fericit, fericirea fiind înţeleasă ca beatitudine continuă, netulburată. Or, scopul terapiei nu este fericirea, ci conştientizarea: a trece prin acest proces înseamnă a încerca să înţelegi ce se-ntâmplă cu tine şi a aduce sub lupa conştientului aspecte, dorinţe, nevoi şi conflicte inconştiente, care îţi dirijează în mod tiranic comportamentele şi emoţiile. Drept rezultat, viaţa emoţională este mai autentică: fericirea este mai profundă, durerea, furia, invidia sau gelozia sunt acceptate în mod conştient şi se manifestă într-un mod util sau cel puţin nedistructiv pentru tine şi pentru ceilalţi.

Rolul unui psihoterapeut în acest proces

Un psihoterapeut este un însoțitor informat în acest drum. El descifrează anumite mesaje, observă tipare, citeşte dincolo de măști şi apărări. Înțelege că uneori o persoană foarte îngânfată şi egoistă, ce dă senzația că se crede unică în univers, poate fi măcinată de nesiguranță extremă, de anxietăți şi frici incontrolabile. Vede dincolo de veselia exagerată a unei persoane care se confruntă cu episoade dureroase de depresie. Înțelege că un tânăr are un atac de panică şi eşuează la examenul de Bacalaureat nu pentru că nu ar fi învățat sau este incapabil, ci pentru că nu se simte pregatit să „crească”, să plece de acasă. Se gândeşte la faptul că un bărbat care procrastinează la infinit şi nu finalizează nicio sarcină, poate face acest lucru fiindcă îi este frică de rezultat: dacă nu reuşeşte să facă ceva perfect, dacă nu se ridică la standardele impuse de o instanță externă sau auto-impuse?

Experienţa psihoterapiei permite focalizarea unor aspecte trecute cu vederea sau chiar descoperirea unor informații complet ignorate. Jung spunea că ceee ce trebuie să ştim despre noi înşine este în ultimul loc în care vrem să căutăm. Prin urmare, este foarte dificil să explorăm singuri, iar rolul unui psihoterapeut este acela de a înlesni căutarea dificilă sau dureroasă.

De asemenea, viaţa presupune o gamă foarte largă de emoţii şi trăiri, pe care terapia ne ajută nu să le ocolim sau să le ignoram, ci să le acordam spaţiul necesar şi să le putem conţine într-un mod în care acestea nu ne fragmetează, pietrifică sau dărâmă.

Când ar trebui o persoană să acceseze un astfel de serviciu

Ideal ar fi să apelăm la un specialist de îndată ce simţim că ceea ce ni se întâmplă sau ceea ce se-ntâmplă în jurul nostru este prea greu de gestionat. Cel mai adesea însă, apelăm la un psihoterapeut atunci când durerea este acută, când ne confruntăm cu ceva care ne bulversează întreaga existenţă (senzaţie de gol interior şi lipsă de sens, decesul unei persoane dragi, o despărţire traumatică, momente frecvente de tristeţe accentuată, furie incontrolabilă, atacuri de panică, tulburări psihosomatice). Există şi indicii mult mai subtile (tulburări de somn, momente de tristeţe sau furie inexplicabile, senzaţia că nu trăim propria viaţă, mici anxietăţi cotidiene, stări sâcâitoare de nemulţumire). Toate acestea sunt « beculeţe roşii » pe care ar fi bine să le conştientizăm la noi înşine şi la cei apropiaţi - pentru că adesea impulsul spre începerea unei terapii vine de la prieteni, familie sau medicul curant.

Angajamentul în procesul terapeutic

Începerea unui proces terapeutic este un angajament foarte serios, ce presupune antrenarea unor considerabile resurse emoţionale, financiare şi de timp, iar « beculeţele roşii », oricât ar fi ele de insistente şi gălăgioase, n-au nicio valoare dacă nu sunt băgate în seamă. În acest sens, Jung avea o concepţie foarte interesantă : depresia nu este în mod categoric patologică; adesea ea este preambulul reînnoirii personalităţii sau al unei erupţii de creativitate. Şi atunci, în loc să privim toate aceste beculeţe roşii –adică simptome – ca pe ceva eminamente negativ, putem să le privim şi ca pe un mesaj că ceva nu este aşa cum ar trebui să fie, că ne-am abătut de la dezvoltarea noastră psihică autentică şi că sarcina psihologică pe care o avem de îndeplinit este aceea de a înţelege care este transformarea necesară.

De exemplu, pentru cineva care trece printr-un burnout după 10 de ani de activitate în domeniul juridic, mesajul ar putea fi următorul : ţi-ai ales această profesie doar pentru a împlini visele mamei tale, nu este ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Pentru un adult care munceşte excesiv, atacurile de panică, experimentate în puţinele week-end-uri când nu munceşte, ar putea purta următorul mesaj : când erai mic, erai valorizat exclusiv pentru performanţele şcolare, ceea ce ţi-a indus inconştient convingerea că nu reprezinţi nimic atunci când nu munceşti. Pentru un copil care are episoade severe de astm, mesajul transmis de simptom ar putea fi : eşti sufocat de ceva sau cineva; este ceva care nu-ţi permite să te bucuri din plin de viaţă.

Indicatorii unei relații bune terapeut-client

Aş vrea să pot consemna aici o listă exhaustivă cu criterii de evaluare, dar ea pur şi simplu nu există. Relaţia potrivită pacient-terapeut este ceva ce se simte şi se construieşte. Sigur că există aspecte etice şi deontologice peste care nu putem trece (confidenţialitatea, preocuparea pentru binele pacientului, respectul faţă de acesta, păstrarea relaţiei la nivel de pacient-terapeut) dar, dincolo de codul profesiei, este important ca pacientul să se simtă înţeles, privit cu compasiune –nu milă – ascultat şi acceptat aşa cum este.

Nu există cel mai bun psihoterapeut, ci doar cel mai potrivit psihoterapeut pentru fiecare dintre noi.

Unul dintre pacienţii mei a folosit o metaforă foarte frumoasă, definind terapia ca pe o călătorie, uneori mai lină, alteori mai furtunoasă, într-o barcă în care cei doi – pacient şi psihoterapeut – vâslesc împreună. Cred că cel mai bun criteriu de evaluare a adecvării procesului terapeutic este calitatea alianţei terapeutice şi sentimentul – adică trăirea, nu simpla concluzie raţională – că sunteţi implicaţi împreună într-un proces de transformare. Spaţiul terapeutic este o oază de încredere protejată şi presupune un parteneriat la nivel cognitiv şi emoţional.

Foto aici

Efectele pandemiei, din practică

Probabil că ar fi mult mai uşor să «dăm vina» pe pandemie pentru explozia de tulburări de anxietate şi depresie, dar cred că pandemia şi izolarea forţată nu sunt decât un context favorabil pentru manifestarea unor răni deja existente. În aceşti aproape 2 ani ne-au fost confiscate toate analgezicele şi narcoticele cu care ne linişteam şi care ne ţineau departe de suferinţă: entertainment, socializare permanentă, extraversie extremă. Cred că depresiile subiacente şi ţinute sub control magistral cu petreceri, ieşiri în oraş şi programe excesiv de încărcate au găsit prilejul să se manifeste în perioadele în care am fost nevoiţi să stăm mai mult cu noi înşine. Singurătatea aceea dureroasă şi neagră - cea care vine nu din alegerea de a fi doar tu cu tine, ci din incapacitatea cronică de a construi şi susţine o relaţie autentică cu ceilalţi - este uşor de păcălit atunci când ai zeci de aşa-zis prieteni, cu care ieşi în fiecare seară, bei, asculţi muzică, petreci sau vizionezi filme.

Comparaţia este puţin forţată, dar nu fără merit: închipuiţi-vă o persoană care este dependentă de alcool şi care fuge de propria nefericire, căutând alinare în paharul de vin; îşi îneacă amarul, cum spune vorba populară. Atunci când bea este veselă, plină de viaţă, entuziastă. De îndată ce îi este refuzată doza de analgezic, devine tristă, deznădăjduită, apatică. În această situaţie, nu consumul de alcool este cauza depresiei. Adicţia este modalitate – e-adevărat, patologică şi disfuncţională - de a atenua sau îndepărta temporar simptomele cauzate de o rană profundă, mult mai veche. Tot astfel am rămas şi noi fără drogurile preferate şi iată cum anxietăţile sau depresiile ies la iveală.

Problemele deja existente s-au revelat şi în relatiile de cuplu. Nu este întâmplător faptul că a crescut îngrijorător numărul divorţurilor şi al despărţirilor: este mai uşor să te minţi că totul este în regulă şi că ai o relaţie funcţională, atunci când îţi petreci tot timpul în compania altor oameni. Pandemia a impus un cadru restrictiv, ne-a obligat să stăm mai mult exclusiv în compania partenerului/partenerei şi astfel a creat premisele unei evaluări mai oneste. Este ca şi cum cineva ar fi pus o mare oglindă în faţa noastră, o oglindă care măreşte orice cicatrice, orice leziune, orice plagă.

Cum s-au schimbat comportamentele oamenilor

M-am bucurat să constat că mulţi dintre pacienţii, prietenii şi cunoscuţii mei au petrecut în sfârşit mai mult timp cu copiii şi cu partenerul/partenera. Sigur că toată aventura s-a soldat şi cu certuri şi frustrare de ambele părţi, dar am auzit adesea şi replici de genul : n-am ştiut cât de distractiv este să te joci cu copiii! sau am avut în sfârşit timp să iau micul dejun cu soţia mea! Am observat de asemenea că multe dintre tabu-urile pe care noi ca societate le îmbrăţişam şi le promovam au început să se atenueze sau chiar să dispară: este minunat faptul că vorbim, cu copiii şi adolescenţii sau între noi adulţii, despre faptul că ne este frică, că suntem anxioşi, că emoţiile noastre sunt importante şi valide, iar ruşinea asociată exprimării acestora este un factor de distres extrem de dăunător.

Din sfera comportamentelor mai puţin dezirabile, am văzut foarte multe cazuri în care graniţa dintre muncă şi viaţa personală a devenit mult prea permeabilă sau s-a estompat cu totul. Zi şi noapte, dimineaţă, prânz şi seară, angajatul aflat în telemuncă trebuie să fie mereu conectat şi să răspundă cerinţelor de la birou.

Prin urmare, dacă pentru unii această perioadă dificilă a mijlocit, în mod paradoxal, reechibrarea balanţei muncă-viaţă personală, alţii s-au afundat şi mai mult în universul profesional. Din punctul meu de vedere, această ultimă tendinţă reprezintă reţeta perfectă pentru un potenţial burnout sau pentru somatizări cât se poate de serioase. Sigur că şi în acest caz, workaholismul, ca orice adicţie, camuflează un gol deja existent, ca, de pildă, o problematică legată de stima de sine sau o nevoie neîmplinită, stringentă şi adesea inconştientă de validare externă, iar pandemia a fost doar catalizatorul ce a permis manifestarea sa plenară.

Grija față de minte și suflet

Am devenit cu toţii mai conştienţi de cât de important este să te înţelegi mai bine, să ştii de ce faci ceea ce faci, care sunt resorturile interioare care « te dirijează » uneori, care sunt rănile şi poverile pe care le duci cu tine. Oamenii sunt mult mai deschişi spre a face terapie sau a cere ajutorul unui profesionist în domeniu.

Singurul aspect care mă îngrijorează este resurgenţa unei psihologii şi psihoterapii superficiale şi bazate pe reţete - eu îi spun psihoterapie fast-food. N-am nimic împotriva cărţilor de self-help sau a work-shop-urilor ţinute de non-specialişti – ba chiar unele mi se par foarte bine concepute şi de un real ajutor – dar ele nu înlocuiesc un proces terapeutic. În plus, soluţiile unice şi miraculoase nu există. Ceea ce a funcţionat în cazul unui prieten sau al unui vecin, s-ar putea să nu funcţioneze în cazul nostru, pentru simplul motiv că universul psihic al fiecăruia dintre noi este unic. Există similitudini, cu siguranţă, dar a reduce bogaţia interiorităţii cuiva la tipologii sterile şi algoritmi de acţiune este foarte dăunător. Aşa că sintagmele de tipul « dacă vrei să-ţi creşti stima de sine, urmează aceşti paşi », sau « dacă vrei să ai succes, trebuie să respecţi acest plan », îmi sună foarte artificial.

Atitudinea cu care primesc eu oamenii în cabinet nu este una de atotştiutoare şi nu încerc niciodată să clasific sau să etichetez, ci constă în curiozitate faţă de lumea interioară a fiecăruia şi smerenie faţă de curajul cu care îşi dezgolesc sufletul în faţa unui străin. Cred că această atitudine este sănătoasă şi atunci când ne raportăm noi înşine la sănătatea noastră mentală: curiozitate în locul judecăţilor, deschidere în locul reţetelor rigide, smerenie în locul încercării narcisice de a controla totul.

Stresul, un cuvânt uzat al vremurilor moderne

Stresul este un concept foarte larg şi abstract ce nu desemnează, în fapt, o cauză precisă sau o sursă a problemelor psihice, ci se referă la reacţiile psihologică, fiziologică şi biologică, specifice unui organism, ca răspuns la un factor stresant. Înţelegând astfel că stresul este « în noi », este modul în care percepem şi interpretăm şi, prin urmare, gestionăm sau nu, metabolizăm sau nu evenimentele inerente unei existenţe (probleme financiare, de sănătate, profesionale, decesuri, conflicte, despărţiri, mutări etc), putem să facem o schimbare fundamentală de paradigmă şi să ne asumam responsabilitatea propriei vindecări.

Atenţie: nu vorbesc în niciun caz despre vinovăţie! Nimeni nu este vinovat de faptul că trece printr-un doliu complicat, marcat de stări depresive sau de apariţia unui episod de burnout. Cu toţii ne putem însă întreba, singuri sau împreună cu un psihoterapeut, care sunt modalităţile noastre de a gestiona sau a ne confrunta cu factorii stresori şi în ce măsură sunt ele funcţionale. De ce sunt atât de furios că a murit cineva apropiat mie şi îmi manifest agresivitatea pe toate persoanele din jurul meu? De ce aleg în mod inconştient să persist într-o simbioză cu persoana decedată, construindu-i un altar în casă şi păstrându-i hainele, cărţile şi obiectele personale? Nu este vina mea că fac aceste alegeri inconştiente, dar asumându-mi responsabilitatea pentru modul în care mă raportez la aceşti stresori, devin capabil să fac o schimbare.

Nu este vina nimănui că ajunge într-o situaţie de burnout, dar ar fi util să ne-ntrebăm cum s-a ajuns aici, de ce avem nevoie de validare externă pentru a ne simţi capabili, de ce anume fugim muncind până la extenuare, ce evităm petrecându-ne toată viaţa la birou sau ce căutăm de fapt în această goană disperată după promovări? Poate căutăm aprobarea şi confirmarea pe care nu le-am obţinut în copilărie de la o figură parentală absentă sau exagerat de severă. Poate fugim de singurătate afundându-ne în muncă, aşa cum alţii evadează în adicţii de substanţe halucinogene. Poate ne temem atât de mult de propria neputinţă, încât perfecţionismul ne ajută să menţinem iluzia controlului şi a grandorii.

În concluzie, nu ştiu dacă ne-ar ajuta neapărat să înlocuim cuvântul stres printr-un altul, dar, cu siguranţă, ne-ar da mai multă putere de acţiune înţelegerea faptului că stresul este ceea ce se întâmplă cu noi. Iar reacţia nostră este strâns legată de evenimentele traumatice prin care am trecut în copilărie, de tiparele de acţiune idiosincrazice construite de-a lungul vieţii şi de mecanismele de apărare care ne-au susţinut până în acest moment al existenţei. Odată înţeles şi acceptat acest aspect, putem să ne asumăm procesul de transformare.

Activi online fără consecințe prea mari asupra sănătății mintale

Pe lângă dezinformarea evidentă, cel mai tare mă îngrijorează bullying-ul tot mai evident pe reţelele de socializare. Înainte de a arunca o jignire sau o replică agresivă, poate ar fi util să ne gândim ce efecte are o astfel de abordare. Nu sugerez să nu ne spunem părerile şi să nu ne apărăm punctele de vedere, doar consider că separarea opiniilor de persoana autorului este importantă. Ca să fac o paralelă: nu-i spune colegului că este prost pentru că a greşit o formulă într-un excel, ci explică-i care este eroarea.

De asemenea, este important să înţelegem că agresivitatea naşte agresivitate şi să ne ferim de persoanele sau platformele care promovează discursuri agresive. A nu-i răspunde unei persoane care ne atacă sau a nu da curs unui conflict în piaţa publică este uneori soluţia cea mai bună. La urma urmelor, cât de puternică şi de sigură de sine este o persoană care simte nevoia să lanseze replici umilitoare sau să jignească pe cineva? Cât de matură ? Nu mai mult decât un copil umilit de către părinţi, care îşi varsă supărarea lovindu-şi sora mai mică. În plus, dacă avem de-a face cu persoane care se hrănesc din agresivitate şi pe care furia le apără de trăirea intensă a propriei neputinţe, a răspunde cu acelaşi ton înseamnă a intra în scenariul agresorului.

Influența rețelelor de socializare asupra adulților și copiilor

Este evident că reţelele de socializare ne-au ajutat enorm, mai ales în perioada de izolare. Am păstrat în acest fel măcar o parte din sentimentul acela de coeziune, de a fi împreună. De asemenea, atâta timp cât suntem exigenţi în ceea ce priveşte sursele urmărite, reţelele de socializare constituie un mijloc valoros de informare.

Pentru copii şi adolescenţi, reţelele de socializare reprezintă în sine un univers paralel realităţii. Nu spun acest lucru într-un mod peiorativ: este doar o constatare a faptului că sunt diferiţi şi concep realitatea în mod diferit. Ei au prieteni peste mări şi ţări şi fac parte din comunităţi exclusiv virtuale.

Patogenă îmi pare doar reducerea întregii interacţiuni sociale la dimensiunea virtuală. A avea doar prieteni cu care ţinem legătura exclusiv în mediul online şi a ne limita la câteva conversaţii telegrafice pe Facebook sau Instagram nu echivalează cu o intimitate autentică.

În plus, cred că ar fi bine să ne întrebăm dacă nu cumva suntem sub tirania numărului de like-uri şi să ne conştientizăm nevoile pseudo-satisfacute în acest mod: nevoi de atenţie, afecţiune sau aprobare. Conştientizarea este adesea mai uşoară pentru noi adulţii, dar mai dificilă pentru copii şi adolescenţi, ceea ce face ca potenţialul patogen al reţelelor de socializare să fie mult accentuat în cazul acestora din urmă. Iar tendinţa de a se compara cu trupurile perfecte sau chipurile photoshop-ate de pe Instagram, ce se soldează adesea cu trăiri disforice, nu poate fi contracarată eficient decât printr-o legătură reală, autentică şi solidă cu figurile de ataşament adulte.

Relevanța prezenței online a un psihoterapeut

Cred că prezenţa activă în social media depinde foarte mult de psihoterapeut, de convingerile personale, de gradul de extraversie şi este, până la urmă, o alegere foarte personală. Pentru mine, prezenţa activă n-a fost niciodată o prioritate: credinţa mea este că schimbările se produc în cabinet, în cadrul procesului terapeutic. Poate această atitudine se datorează introversiei mele care-şi face adesea de cap; pe de altă parte, ştiu din experienţă cât de important este să găseşti momentul şi forma adecvată pentru o interpretare sau replică ce ar putea schimba perspectiva unui pacient.

Cu toate acestea, apreciez foarte mult persoanele care reuşesc să spargă zgomotul infernal din social media şi transmit informaţii şi păreri pertinente, în tot acest haos de fake-news şi hate-speech.

Comunicarea ta în social media

Sunt încă la început de drum în ceea ce priveşte comunicarea în spaţiul online. În practica privată nu am simţit multă vreme nevoia unei strategii de promovare, însă acum, de când colaborez cu companii – pe segmentul de work-shop-uri, dezvoltare personală şi psihoterapie – îmi dau seama cât de important este să ai o prezenţă online profesionistă şi coerenta. Pagina facebook Terraspy este deja funcţională, iar site-ul Terraspy.ro va fi up and running până la sfârşitul anului.

Ca regulă de bun simţ, cred că nu este neapărat necesar să-mi dau eu cu părerea despre tot ce se-ntâmplă în spaţiul public. Încerc să nu vorbesc niciodată despre ceva ce nu cunosc şi, mai ales, nu judec fapte sau oameni în funcţie de ştirile şi informaţiile din mass-media. De asemenea, nu voi posta niciodată ceva catchy doar pentru a atrage comentarii, atenţie sau pentru a crea controverse: pentru mine este importantă calitatea informaţiei, documentarea şi promovarea valorilor în care cred cu tărie – conexiune, respect, diversitate, compasiune, integritate.

România, la capitolul sănătate mintală

Încă ne confruntăm cu stigma asociată tulburărilor psihice şi cu lipsa de educaţie în ceea ce priveşte sănătatea mintală. Multe persoane îşi trăiesc suferinţa fără niciun ajutor specializat, de teama judecăţii celor din jur (eternul ce-o să spună lumea dacă mă duc la psiholog ?) sau paralizate de prejudecata că a intra într-un proces terapeutic înseamnă a recunoaşte că eşti nebun. Conceptul de normalitate psihică este atât de vag şi de subiectiv, încât niciunul dintre noi nu îndeplineşte în mod absolut toate criteriile de sănătate psihică. În cuvintele lui Jung : « Arată-mi un om sănătos şi-l voi vindeca! ». Iar dacă am stabilit că fiecare dintre noi are măcar o doză de nebunie, putem să ne eliberăm de tirania perfecţiunii şi să încercăm să devenim mai conştienţi de ceea ce ne dăunează, ne împiedică dezvoltarea sau ce resurse încă nedescoperite avem în interiorul nostru.

Iar noi psihologii şi psihoterapeuţii avem un rol esenţial în educarea publicului larg şi este important să ne asumam acest rol. Într-una dintre călătoriile mele în Ardeal, într-un sat pierdut de lume din Apuseni, am avut o conversaţie revelatoare cu un domn în vârstă. M-a întrebat ce muncesc şi i-am spus că sunt psihoterapeut, aşa că a trebuit apoi să-i şi explic ce fac efectiv. I-am spus că stau de vorbă cu oamenii, iar ei au curajul şi deschiderea să-mi spună ce-i doare, ce au pe suflet. Domnul m-a privit cu multă curiozitate şi a conchis: « Aşa ceva am avea mare nevoie şi aici, în sat. Suntem mulţi cu supărări şi nu ştim ce să facem cu ele! »

Eu zic că dacă acest domn, care nu a beneficiat de o educaţie formală şi a trăit într-o zonă vaduvită de multe oportunităţi de dezvoltare şi informare, a avut înţelepciunea să înţeleagă şi să accepte rolul psihoterapiei, premisele sunt foarte încurajatoare!

Recomandări pentru menținerea echilibrului emoțional și psihic

Consider că este foarte important ca fiecare dintre noi să-şi identifice resursele personale: pentru unii suportul familiei este fundamental, pentru alţii practicarea sportului (chiar şi acasă) este esenţială. Multe persoane au descoperit în perioada izolării beneficiile extraordinare ale adopţiei unui animal de companie. Alţii au păstrat legătura cu prietenii în format virtual şi au constatat cu uimire că s-a creat oportunitatea unei noi intimităţi.

Cred că este foarte important să nu ne izolam, să încercăm să păstrăm legătura cu cei dragi şi să vorbim despre ceea ce experimentăm. Nu spun nimic nou, dar poate este important să reiterez: exprimarea emoţiilor este salvatoare. Identificarea, numirea şi verbalizarea lor – în discuţiile cu prieteni, familie, copii, psihoterapeuţi – ne ajută să metabolizăm şi să transformăm experienţele prin care trecem. Şi eu sunt furioasă că unii oameni nu respectă restricţiile necesare, sunt foarte tristă pentru cei care au trecut prin momente de cumpănă sau au pierdut pe cineva drag, mă tem pentru siguranţa mea, pentru familia, prietenii şi pacienţii mei şi simt neputinţa confruntării cu ceva dincolo de controlul meu. Poate dacă am vorbi cu toţii despre aceste trăiri incomode, dureroase şi atât de similare, ne-am simţi mai puţin singuri, mai puţin izolaţi şi mai susţinuţi.

Cuvântul anului 2021 pentru tine

Oportunitate – pentru că ceea ce contează cu adevărat este ce am învăţat despre noi înşine în această perioadă foarte dificilă, cum am integrat şi cum transpunem mai departe în viaţa noastră sensurile şi conştientizările pe care le-am câştigat.