Un film presupune dedicare și timp, e parte din traseul regizorului, iar Bogdan Apetri gândește atent fiecare început posibil al unei producții. Daca simte ca proiectul il poate tine entuziasmat cativa ani, atunci se implica cu totul, pentru ca stie ca filmul acela va fi o etapa importanta din viata lui si il va schimba si ca om, nu doar ca regizor. Bogdan a absolvit Facultatea de Drept din Iași, are un master în Drept, a fost avocat timp de un an, dar a știut mereu că va face film. Regia nu a venit ca un declic pentru el, a fost ceva planuit. La 25 de ani, s-a înscris la Universitatea Columbia, unde a obţinut un dublu masterat în regie şi imagine de film și unde este, in prezent, profesor de film. După mai multe shorturi, în 2010 a debutat în lungmetraj cu Periferic, premiat la mai multe festivaluri internaționale de film.
Neidentificat, al doilea lungmetraj al sau, si prima parte dintr-o trilogie, a castigat anul acesta premiul presei străine la TIFF și trofeul Anonimul si poate fi văzut vineri, 24 septembrie, în cadrul Noptii albe a filmului romanesc. Recent, Miracol, a doua parte a trilogiei, a fost primit cu entuziam de critici, după proiecția din cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția, fiind prima participare a unui lungmetraj românesc într-o secțiune competițională la acest festival în ultimii 12 ani.
Incerc pur si simplu sa fac filme care mi-ar placea mie ca spectator, si cand ma gandesc la partea cinematografica, pornesc intotdeauna strict de la ceea ce are nevoie povestea in sine, nu de la alte considerente exterioare filmului respectiv, spune Bogdan Apetri
Bogdan nu crede ca exista cadre usoare sau grele intr-un film. Dar e sigur ca filmul, ca si viata, il poate surprinde mereu. Asa ca e mereu atent pe platou la ce are in fata, deschis la schimbari si la decizii de moment. In randurile de mai jos, el povesteste mai multe despre culisele procesului de creatie, colaborarea cu actorii, studentii de la Columbia si povestea trilogiei sale.
Declicul
Desi ma ocup in fiecare an de admiteri la Universitatea Columbia, si intotdeauna pun intrebarea asta celor care vor sa vina sa studieze la scoala noastra de film, recunosc ca eu insumi nu mai stiu raspunsul. Practic, dintotdeauna am vrut sa fac film si regie, de prin anii ’90 de cand eram la liceu. Eu am facut Facultatea de Drept la Iasi prima data, m-am gandit ca sunt mult prea tanar sa merg sa fac regie, fara sa am ceva de spus la 18 ani. Dar am stiut inca dinainte de examenul de admitere la Drept ca imediat dupa ce termin prima facultate, voi studia regia.
Nu a fost un declic, o intoarcere brusca, ci ceva planuit. Acel prim declic cand eram foarte tanar e pierdut undeva in negura timpurilor, nu mai tin minte de unde a plecat, si nici nu incerc sa imi explic. Acum ma framanta alte ganduri despre cinema, nu de ce vreau sa fac. Relatia mea cu filmul s-a schimbat - si se schimba permanent – doar in ceea ce priveste cautarile proprii, dar motivatia de a face film e acolo dintotdeauna.
Bilant de pandemie
Pandemia - pe langa toate grozaviile pe care le-a adus – a fost realmente dezastruoasa pentru cinema in general. Eu am avut si noroc si ghinion, artistic vorbind. Am avut noroc ca am filmat simultan ambele filme, “Neidentificat” si “Miracol”, in vara lui 2019, chiar inainte de pandemie. Si ghinion pentru ca, imediat ce am terminat de montat “Neindentificat” si a fost gata de lansare, festivalurile s-au micsorat foarte mult, au trecut in regim online iar unele chiar s-au anulat de tot. Asa ca filmul a suferit foarte mult.
Partea plina a paharului a fost ca in restul pandemiei am fost ocupat cu montatul celui de-al doilea film, “Miracol” – l-am editat de unul singur la New York, la varful pandemiei acolo, cand nu iesea nimeni pe strada si eram cu totii blocati in casa. Asa ca pentru mine nu a fost o diferenta chia rasa de mare, as fi fost ocupat oricum cu montatul, cu sau fara pandemie. In rest, am continuat sa predau regie la Universitatea Columbia, dar totul a fost virtual, prin Zoom. Mai rau e ca nu am putut ajunge acasa in vara lui 2020, e prima oara cand ratez revenierea acasa dupa 20 de ani plecat in America. Ma bucur insa acum de vara asta acasa, de lansarea lui “Neidentificat” in Romania si de faptul ca “Miracol” a fost prezentat fizic la Venetia, nu virtual. Sper ca am trecut de pragul cel mai de jos al pandemiei.
SUA-Romania. Socuri de adaptare
Nu mai am dupa atata timp acolo, am avut la inceput, cand aveam senzatia ca sunt undeva la capatul lumii. Acum mi se pare ca sunt mult mai aproape, ca ma sui in avion aproape la fel de usor ca intr-un autobuz si pot ajunge acasa repede cand vreau si cand e nevoie. In urmatoarele opt luni voi ajunge in Romania de trei ori, de exemplu. Asa ca nu ma simt izolat printre straini, cum ma simteam la inceputuri, cand eram student. New York-ul e oricum cea mai buna alegere de oras din America daca esti strain, acolo aproape toti sunt fie straini, fie sunt a doua sau a treia generatie de imigranti.
Nu am simtit niciodata ca cineva ma judeca ca sunt strain sau ca sunt din Romania, nici profesional nici personal. Paradoxal, orasul e mai european decat orice parte a Americii, poti merge pe jos daca vrei oriunde, lumea traieste in apartamente nu izolati prin casele lor, te stii si vorbesti cu vecinii, ai magazine jos la parter, esti parte dintr-o comunitate.
In plus, profesional, la Columbia la departamentul de film avem studenti straini cam 60%, sunt si alti profesori din Europa, asa ca la fel, nu ma simt stingher deloc. Pot spune ca New York-ul e un oras in care te simti liber, un oras cultural, un oras care are foarte multa natura in jurul lui, de la ocean si plaja pana la munti si paduri, totul foarte aproape. Asa ca imi place sa traiesc si sa muncesc acolo, dar astea fiind zise, nu ma vad toata viata in America, la un moment dat ma voi intoarce absolut sigur acasa in Romania.
Studentii de la Columbia
Mi se pun foarte multe intrebari interesante, studentii de la Columbia sunt foarte seriosi, muncitori, inteligenti, vin din toate colturile lumii si aduc cu ei o diversitate a experientelor de viata extraordinara. Si fac filme extrem de diferite. Asta ma si tine tanar si oarecum entuziasmat de cinema – pa langa proiectele si ideile personale – pentru ca azi vorbesc cu cineva despre filmul pe care vrea sa il faca in Mexic, maine cu altcineva despre un film din China si poimaine despre un film care va fi facut in Nigeria, si asa mai departe.
Fiecare film vine cu provocarile lui, cu problemele lui de scenariu, de personaj, de regie, si ajutandu-i, gandindu-ma la problemele lor, ma gandesc la cinema in general, in mod constant. Asa ca munca de profesor e un bonus pentru mine, nu ceva care imi consuma timp.
Daca ar fi sa aleg o intrebare pe care mi-o pun constant – nu una neaparat interesanta, ci una care denota temerile si frica tuturor cineastilor tineri, nu doar a studentilor de la Columbia – e cum sa reusesti in domeniul asta, cum sa ajungi sa faci primul film si sa faci saltul asta de la scurt-metraj la lung-metraj. E o intrebare fara raspuns, sau cu o mie de raspusuri, depinde din ce unghi vrei sa privesti problema. Ca sa simplific enorm si sa tai asa nodul gordian cu sabia, fara sa mai intru in detalii, raspunsul e ca cine vrea cu adevarat sa faca film va face, iar cine nu vrea cu adevarat, nu va face. Sau va face prost o data sau de doua ori, si atat.
Influenta stilului ”american” de a face filme
Nu, cel putin nu in mod constient. Poate fara sa vreau, da. Acum, e adevarat ca daca ramaneam in Romania, faceam altfel de filme, mai bune sau mai proaste, nu stiu. Dar asta e absolut normal, totul vine dinauntrul tau - experienta de viata, lucrurile la care ai fost expus, la care te-ai gandit, cei de langa tine, imaginile pe care le vezi zilnic in fata ochilor te schimba in mod organic, ascuns, fara sa iti dai seama.
Acum, la Columbia, eu nu predau metoda de a face film american, sunt altii care fac asta mai bine. Eu vorbesc mult de cum poti sa faci film altfel, dincolo de zona asta oarecum pietrificata a cinema-ului de astazi american, fie ca e de studio, fie ca e independent. Cum sa gandesti structura filmului altfel decat cea iesita din tiparnita pe care o stim cu totii foarte bine, cum sa structurezi scenele intr-un mod mai inteligent, folosindu-te de cadre si de celelalte mijloacele cinematografice intr-un mod care sa inoveze putin, sau macar sa incerce…
Revenind la filmele pe care le fac eu, nu gandesc niciodata ca vreau sa fac un film mai american sau mai european sau mai romanesc. Incerc pur si simplu sa fac filme care mi-ar placea mie ca spectator, si cand ma gandesc la partea cinematografica, pornesc intotdeauna strict de la ceea ce are nevoie povestea in sine, nu de la alte considerente exterioare filmului respectiv.
Secvență din Neidentificat cu Bogdan Farcas
Primul lucru pe care il faci cand te gandesti la un film nou
Sincer, primul si primul lucru pe care il fac cand ma gandesc la un film nou este sa ma intreb daca pot trai cu el trei-patru ani. Sau mai mult, daca este nevoie. Un film va deveni intotdeauna, fara sa vrei, o etapa importanta din viata ta si te schimba si ca om, nu doar ca cineast. De la scrisul scenariului, la cautarea de fonduri, la casting, la pre-productie, la filmare si pana la montaj, post-productie, festivaluri, distributie, totul iti ia ani din viata.
Filmul mananca mult timp, nu e ceva cu care te joci. E traseul tau ca artist si ca om. Daca simt ca nu pot sa fiu entuziasmat de acel proiect cativa ani buni, fara intrerupere, atunci trec la urmatoarea idee, fara sa ma uit cu parere de rau in urma.
Bogdan Apetri, primind Trofeul Anonimul 2021 pentru Neidentificat
Cum s-a schimbat procesul de creatie
M-am surprins la astea doua filme, “Neidentificat” si “Miracol”, avand mult mai putine temeri si emotii, daca nu chiar deloc. A ajutat si faptul ca le-am filmat pe amandoua in acelasi timp, si am avut atatea pe cap, incat nu am mai avut timp de alte ganduri in afara de ceea ce trebuia sa fac la filmari.
M-a ajutat si Oleg Mutu, directorul de imagine, cu care am facut filmele umar la umar, de la primul pana la ultimul cadru, si care a avut o contribuire artistica, creativa si de colaborare imposibil de cuantificat. In general vorbind, problemele la filmare sunt aceleasi in fiecare zi, chiar daca in context diferite. Dimineata nu ai nimic, iar seara cand inchei trebuie sa ai o scena foarte buna filmata, sau doua, sau trei. E o presiune continua, incepand de prima data cand dai motor, pana la ultimul stop. Dar daca esti regizor, nu trebuie sa o simti niciodata ca pe o presiune, ci trebuie sa simti bucuria de a filma, de a crea ceva, de a colabora cu actorii, cu echipa, de a inchega o poveste, o idee, o scena, un moment foarte mic sau o secventa foarte lunga.
Cand dispare bucuria asta aproape viscerala, atunci filmul e mort, ajunge sa nu mai aiba viata in el. Sunt multe filme asa, care sunt doar scenarii filmate, si atat. Si ca sa raspund pe scurt si la ultima parte a intrebarii, am invatat pe parcurs tocmai asta, sa fiu mult mai putin crispat pe platou, sa imi pese mai putin de scenariu si de ideile mele fixe, si sa fiu mult mai deschis la ce imi ofera actorii, echipa, aerul din jurul meu, lumina, energia zilei respective, lumea intreaga care imi permite sa fac un film intr-un coltisor al ei, daca vrei.
Bogdan Apetri si Bogdan Farcas la proiectie Neidentificat, in cadrul Anonimul 2021
Povestea trilogiei
Am dorit de mult timp sa fac o serie de trei filme la Piatra Neamt, o trilogie in orasul meu natal. Cand rescriam “Neidentificat”, mi-a venit brusc ideea filmului “Miracol”, si am inceput sa scriu cele doua scenarii in paralel. Scriindu-le, mi-am dat seama ca au mai multe elemente in comun, si am realizat ca ele ar putea deschide trilogia asta la care ma gandeam de mult timp. Eu nu mi-am propus niciodata sa fac trei filme care sa aiba legatura narativa unele cu altele. Dimpotriva, cele trei povesti vor putea fi apreciate separat de spectatori, nu trebuie sa vezi un film ca sa le intelegi pe celelalte. Desi ele sunt asezate cronologic (intai se intampla “Neidentificat” apoi se intampla “Miracol” si abia apoi se va intampla al treilea film), povestile sunt de sine statatoare. Doar lumea ramane aceeasi, orasul mic provincial si zonele de langa el.
La Festivalul de la Veneția, 2021
La fel, si constelatia personajelor e aceeasi – personajele principale dintr-un film devin personaje secundare in celalalt, si vice-versa. Unele povesti din fundal continua in celalalt film, un spectator care se uita cu atentie va observa cum anumite ite narrative se innoada peste granitile propriu-zise ale filmelor. Dar daca nu observa nimeni, nu e capat de lume, pentru ca orice film ramane o unitate separata, care functioneaza indiferent de celalalte parti componente ale seriei de trei filme. De asemenea, si geneza proiectelor, si stilistica lor sunt cum nu se poate mai diferite de la film la film, pentru ca sunt specifice acelei povesti, fara nicio legatura cu orice alte aspect exterioare care tin de ideea mea de trilogie.
Secventa din Neidentificat
Cele mai grele filmari
Fara sa incerc sa par interesant, intr-un film nu exista un cadru greu si un cadru usor. Ar fi o greseala pentru mine sa gandesc asa, pentru ca atunci vei petrece mai mult timp si vei consuma mai mult efort si energie la anumite cadre mai “grele”, iar cand vei ajunge la masa de montaj iti vei da seama ca cadrele “usoare” sunt tocmai veriga slaba a filmului. Sau mai rau, ca ce credeai ca e cadru “greu” si “usor” sunt de fapt fix invers.
E exact ca in viata cand, de multe ori, ce presupuneai ca e dificil devine dintr-o data usor de realizat, si ce credeai ca e la indemana, devine greu sau imposibil de atins. Si filmul, si viata au darul asta sa te surprinda incontinuu, iar daca nu inveti din toate astea, atunci esti condamnat sa ramai la fel. Asa ca sunt atent pe platou intotdeauna la ce filmam, la ce am in fata mea, in mod absolut egal, la fel de concetrat cum am fost ieri sau cum voi fi maine.
Si divagand putin de la ideea de mai sus, daca un cadru mi se pare prea simplistic, prea usor, atunci probabil ceva e in neregula cu el. E un semnal de alarma pentru mine. Atunci probabil ca nu am explorat suficient ce inseamna acel moment in economia dramatica a filmului, nu i-am gasit inca arcul, traiectoria dinauntrul lui. De multe ori – dar nu intotdeauna - e un semn ca mai multe cadre din jurul lui pot fi unite intr-unul singur, care sa spuna spectatorului mult mai mult.
Secventa din Miracol, cu Ioana Bugarin
Colaborarea cu actorii
In primul rand, daca ai facut casting-ul bine, ti-ai facut deja treaba pe jumatate. Actorii trebuie sa fie foarte buni, bineinteles, dar trebuie sa se si potriveasca rolurilor. Iar daca ai avut discutiile care trebuie inainte de a porni la drum, si ai facut si repetitii, numarul indicatiilor poate fi – fara sa exagerez deloc – foarte mic in timpul filmarilor.
Uneori se intampla sa vorbesc foarte putin cu actorii, de multe ori doar pe detalii mici, pe usoare corecturi. Daca nu ai facut lucrurile de care am pomenit mai sus bine, atunci vei vorbi intr-una pe platou, si tot rau va iesi. Cel putin, asa gandesc eu, pentru ca cati regizori sunt, atatea stiluri de lucru exista, nu exista neaparat o modalitate mai rea sau mai speciala, daca rezultatul e bun in final. Asta e tot ce conteaza, pana la urma.
Secventa din Neindentificat
Eu pun foarte mult accent pe discutiile dinaintea filmarii: de unde vine personajul inainte de a ajunge in filmul nostru, unde merge dupa film, ce vrea, ce gandeste, cum e, cum s-a intalnit cu celalalt personaj, cum e acasa, cum e la serviciu, cum e in familie - depinde de personaj. Apoi vorbim si mai aplicat, pe scenele din scenariu.
Odata stabilita directia generala, nu mai e nevoie de discutii detaliate pe platou, e vorba doar de a merge mai sus, mai jos, mai la stanga, mai la dreapta, ca sa simplific putin. Si nu pun niciodata camera inaintea actorilor ca ordinea importantei, ci intotdeauna plec de la personaj, de la miezul scenei, de la ce inseamna acel moment sau acea replica sau acea inlantuire de lucruri care se intampla in fata noastra, si abia apoi stabilesc cadrele. Asa sunt si actorii invitati absolut tot timpul sa contribuie la fiecare scena, inca de la repetitii, de la stabilirea mizancenei.
Camera e ultima care intra in scena. A fost o metoda de lucru pe care am explorat-o si mai mult cu Oleg, caruia nu ii place sa faca imagini frumoase, ci imagini care au legatura directa cu filmul si esenta lui, si nimic mai mult. Oleg are un respect imens fata de actori si de film – pe care il intelege la un nivel extraordinar si il urmareste cu consecventa pana la capatul liniei, ba chiar si dupa.
Un film inceput luni nu ar semana cu acelasi film inceput marti
Ma refeream tocmai la faptul ca nu stii exact unde vei ajunge cand te apuci de un film, daca ramai deschis la ce iti ofera lumea cand te apuci de el. James Salter, un scriitor american, spunea ca scrisul unui roman seamana cu un traseu prin jungla. Stii ca trebuie sa ajungi intr-un punct undeva prin sud-vest, sa zicem, dar nu stii exact cum ajungi acolo. Scoti sabia machette si te apuci sa iti croiesti drum prin hatisuri. Pe drum trebuie sa sui un deal, sa ocolesti o vale, sa traversezi un rau pe unde gasesti vad si asa mai departe. Iei decizii pe moment. La sfarsit, ajungi unde vroiai, te uiti un spate si vezi ce traseu ai urmat.
La fel e si cu filmul, mai ales daca nu te agati de ideile tale de sufragerie, de lista de cadre preliminare, de storyboard, de tema pe care vrei cu tot dinadinsul sa o articulezi. Daca ai ochii larg deschisi, si iti tii si inima deschisa, universul iti va oferi intotdeauna mult mai mult decat sperai, sau vroiai sa atingi tu cu mintea ta ingusta. Si iti va da totul in moduri complet diferite fata de ce te asteptai. Asa ca daca incepi un film luni, si intr-un univers paralel incepi acelasi film marti, cele doua traiectorii prin junga se vor indeparta incet-incet in mod organic, chiar daca vei iesi la liziera aproximativ in acelasi aceeasi directie, sau punct cardinal.
“Miracol” - cea mai grea parte
Cum spuneam si mai devreme, incerc sa nu ma gandesc la parti mai grele si mai usoare, ci tratez totul la fel, pentru ca e la fel de important. Ceva mai dificil care merita poate mentionat a rezultat din filmarea “Miracolului” in acelasi timp cu celalalt film.
Cele doua filme au stiluri diametral opuse, asa ca, daca cu o zi inainte filmasem “Neidentificat”, azi trebuia sa ne resetam mental complet si sa intram stilistic, artistic si creativ in lumea celuilalt film. Iar de maine o luam de la capat, reintrand in universul primului film. Acest dute-vino nu a fost obositor fizic, ci psihic, creativ.
Altfel, imi plac toate etapele unui film la fel de mult. Scrisul e un process mai singuratic, de care ai nevoie mare la inceput. Filmarea e eminamete un proces de colaborare. Montatul e iar o faza mai singuratica, iar la post-productie revii la lucrul cu o intreaga echipa de oameni. E un suis si un coboras in care se amesteca energiile multor oameni, tu tii carma ca regizor si speri ca la sfarsit efortul asta imens sa nu fi fost in zadar.
Cinematografia romaneasca din ultimii ani
Mi se pune des aceasta intrebare, iar eu ezit de fiecare data sa raspund. Mi se pare putin ciudat sa imi dau eu cu parerea, pentru ca sunt plecat de 20 de ani. Asa, pe scurt, din punct de vedere creativ, o vad bine – aici se poate experimenta inca cu limbajul cinematografic, cu felul de a face filme, de a le construi. Unii regizori incearca sa inoveze, sa spuna o poveste in alte feluri fata de cele cu care suntem deja arhi-obisnuiti. Sunt probleme mari de finantare, de distributie (si altele), dar nu sunt eu cel mai in masura sa le comentez.
O alta chestie care ma bucura este ca nu ne mai repetam asa mult, ca nu mai sunt regizori care imita o formula si atat. Un regizor trebuie sa isi gaseasca propriul drum, propriile modalitati de a povesti dramatic si cinematografic pentru ca nu pot sa faca altceva in viata in afara de a face film. Scopul nu e sa mergi la festivaluri, ci sa faci filme in felul in care cautarile tale interioare iti spun ca trebuie sa le faci. Si observ ca in ultima vreme mergem in directia buna, sau asa pare, de vreme ce filmele se diversifica din ce in ce mai mult.
