A început să picteze ca formă de terapie, dând afară trăirile interioare în forme brute, instinctive, grotești. Ionuț Dulămiță a continuat, a învățat singur, a experimentat și a progresat, pictura fiind, în continuare, ceva ce face ”pe lângă job”. În tot acest proces de transformare, a descoperit răbdarea și înțelegerea pentru lucrurile formale, pe care le respingea la început. Acum, ar vrea să îmbine pictura și desenul cu jurnalismul, să documenteze sociale care îl preocupă, cum ar fi bătrânețea, și să se exprime și în scris (sau interviuri audio-video) și în pictură & desen, ca un fel de artă documentară. Una din expozițiile lui recente din București, despre care s-a scris în The Calvert Journal, a avut ca temă icoanele socio-pop.
Zilele acestea, puteți să îi vedeți lucrările la Obor Roditor, expoziție care poate fi vizitată până pe 25 septembrie, la "Cafeneaua cu Povești” aka "Obor Gallery", Hala Veche (deasupra Terasei Obor, unde sunt micii).
Lucrările mele naive, colorate și încărcate ca Halele Obor, orientate adesea spre teme sociale și ironii pop, își găsesc, credem noi, foarte bine expresia într-un loc ca Piața Obor, care este și un simbol popcultural al orașului, pe lângă funcția sa de bază de-a umple sacoșele oamenilor, spune Ionuț
În rândurile de mai jos vorbim cu Ionuț Dulămiță și curatorul Eugen Rădescu despre piață, artă & oameni, cum s-a schimbat procesul de creație și ce ar vrea ei să rămână din expoziție în cei care trec pe la Obor. Roditor.
O formă de terapie
Da, am învățat să pictez & să desenez singur. Totul a început accidental acum vreo șapte ani, ca formă de terapie, într-o perioadă încărcată emoțional. Atunci pictam instinctiv, brut, grotesc, nu mă interesa decât să dau afară niște emoții prin culoare şi imagini provocatoare. Pe lângă asta, le făceam portrete comice cunoscuților și reproduceam într-un stil infantil secvențe din filme celebre, gen La Haine sau Pulp Fiction. Nu mă consideram „artist”. M-am pliat bine din start pe arta naivă, ca formă de expresie, fiind influențat și de estetica outsider art, curentul popularizat de Jean Dubuffet. Culoarea mi-a fost mereu un partener de nădejde, ne căutăm amândoi unul pe altul la nevoie.
Lucrările pe care le-am făcut în primii ani s-au concentrat mult pe trăirile mele interioare, pe defularea unor „drame” acumulate în subconștient. Eugen Rădescu, curatorul „Obor Roditor”, le descrie cel mai bine în textul expoziției, expoziție care cuprinde și o parte din picturile mele de început:
„Unele sunt grotești, inestetice, poate ridicole, sunt mult prea colorate, sau mult prea puțin atinse de culoare, au un spectru negativ, o alură care te duce cu gândul spre un abstract imaginar întunecat, dar toate lucrările lui Ionuț Dulămiță vorbesc despre altceva: lumea lui interioară.”
Ionuț Dulămiță cu Eugen Rădescu la vernisajul Obor Roditor
Tot experimentând și jucându-mă cu desenatul și pictatul de-a lungul anilor, în paralel cu profesia de jurnalist, am progresat tehnic, fără să iau vreun curs, și am văzut că reușesc să exprim lucruri într-un mod diferit și (aș zice) complementar față de jurnalism.
În plus, a dispărut nevoia de a face terapie personală prin artă și a apărut cea de a transmite ceva care să aibă un sens și pentru alții. Așa că, în ultimii ani, mi-am orientat tot mai mult lucrările spre realităţile socio-politice din jurul meu, spre teme care mă interesau ca jurnalist: muncă, exploatare, discriminare, inegalităţi sociale etc. Am păstrat tenta naivă și tușele expresioniste colorate şi le-am injectat cu infuzii de ironie pop.
Credit foto: Andrei Dudea
În tot acest proces, am descoperit în primul răbdarea (pe care nu o aveam la început, când lucram în puseuri), un mod mai așezat de a picta și desena. Sunt mai atent și mai receptiv la chestiile formale pe care le respingeam la început, dar care s-au dovedit necesare în transmiterea unor idei.
Pe lângă job
Relația mea cu arta e ambivalentă. În unele perioade mă arunc cu totul în ea, în altele (aproape) deloc. Pictura nu mă consumă zilnic, o fac în continuare pe lângă job, dar când ajunge să mă consume, mă consumă cu totul. Las relaţia asta să se dezvolte natural, nu o forțez. Când simt că am ceva de transmis, lucrez și 12 ore încontinuu la ceva, când nu, aștept să simt din nou. Sunt frustrat că nu am o disciplină, un program zilnic în care să „exersez”, dar am observat că dacă nu simt un impuls puternic venit dinăuntru (care nu apare des), atunci n-are sens să pictez, că nu iese nimic.
Credit foto: Andrei Dudea
Cum s-a schimbat perspectiva
Sunt într-o perioadă în care nu mai văd arta doar ca pe o formă de eliberare (a unor trăiri, emoții) şi ca spaţiu conceptual, ci mă interesează (şi) ca instrument de informare. Mi-ar plăcea mult să reuşesc s-o îmbin cu ce-am învăţat din jurnalism. Pe viitor, mi-am propus să documentez teme sociale care mă interesează (bătrânețea în România e unul dintre ele) și să exprim rezultatele deopotrivă în scris (sau interviuri audio-video) și în pictură & desen, deci un soi de artă documentară.
Credit foto: Andrei Dudea
Ce aduce experiența în procesul de creație
Nu pot să zic că am pierdut (încă) ceva, mi se pare că am avut doar de câștigat în acest proces. Evident că dispare prospețimea şi rezultatele neaşteptat de mişto pe care ea le aduce, ca în orice chestie pe care o faci mai multă vreme, în mod repetat, însă la cum lucrez eu, în du-te-vino-uri, îmi las mereu spațiu să mă surprind. Fie la nivel tehnic, fie la nivel de idei şi transmitere a lor. Am mai pierdut, pe drum, din teama de impostură și am câștigat mai multă legitimare în relația mea cu arta.
Credit foto: Andrei Dudea
Perioadele de blocaj
Da, foarte des, însă le las să se manifeste, pentru că știu că nu sunt permanente. Las să se tot adune teama, anxietatea, pentru că știu că la un moment dat or să explodeze pe pânză sau pe hârtie.
Credit foto: Andrei Dudea
Expoziția Obor. Roditor
Vorbisem de ceva vreme cu Eugen Rădescu (co-fondator al Bienalei de la București, printre altele) să facem împreună o expoziție (în care el să fie curator) și am avut norocul ca el să dea peste un spațiu proaspăt deschis în Piața Obor: „Cafeneaua cu Povești”, care s-a redenumit între timp „Obor Gallery”.
Spun noroc pentru că acest spațiu poate fi transformat ușor într-o mică galerie de artă în cea mai cunoscută şi vizitată piaţă din București. Lucrările mele naive, colorate și încărcate ca Halele Obor, orientate adesea spre teme sociale și ironii pop, își găsesc, credem noi, foarte bine expresia într-un loc ca Piața Obor, care este și un simbol popcultural al orașului, pe lângă funcția sa de bază de-a umple sacoșele oamenilor. Am făcut câteva lucrări noi care țintesc zona asta popcult.
Cât ai lucrat pentru expoziție
Nu am lucrat mult la ea. Voiam să fac mai demult o expoziție personală în care să adun lucrări din mai mai multe perioade, așa că nu am făcut decât să le completez cu câteva noi, tematice.
Credit foto: Andrei Dudea
Cu ce sperați să rămână oamenii după Obor Roditor
Eugen Rădescu: Cu un mod plăcut de a vedea o expoziție de artă, cu un spectru nou de a înțelege arta contemporană, modul de a te raporta la ea și de a înțelege modul ei de expunere și de arătare într-un spațiu alternativ, așa cum este Piața Obor.
Ionuţ Dulămiţă: Cu mai puţine pretenţii legate de ce înseamnă/semnifică arta şi un demers artistic :)
De ce la Obor
Eugen: Piața Obor este cea mai cunoscută zonă de precupeție din România. Un bazar latino-balcanic, un spațiu special agroalimentar. Care nu are legătură deloc cu arta, dar care este potrivit pentru a expune din punctul de vedere al publicului larg, care are un acces mai puțin facil la experiența artei contemporane și, prin expoziția lui Ionuț, aducem arta lui în fața publicului obișnuit, care pentru mine contează foarte mult.
Ionuț: Până acum, eu nu am mers aproape deloc în Obor, pentru că stau în Drumul Taberei, iar reperul meu în materie de pieţe e Moghioroş. Dar Piața Obor apare des în poveștile prietenilor care-și fac cumpărăturile acolo și se duc să mănânce mici, sau mai bine zis să se dreagă după vreun party la care e foarte probabil să fi pus muzică Eugen. E clar unul dintre cele mai importante repere ale Bucureştiului, un spaţiu care absoarbe şi unde îşi găsesc locul toate categoriile sociale.
Prima dată la Obor
Eugen: Nu țin minte exact anul în care am fost prima dată în Obor, dar experiența acolo a fost mereu mirifică, e un labirint de kitch, natural, pământean care mă încântă de fiecare dată.
Ionuț: Cred că prima dată am fost abia în 2015. Îmi amintesc că am fost surprins de atâta aglomerare de oameni şi produse - de asta am şi numit expoziţia “Obor Roditor” - şi-am fost fascinat de piața de pește; mi-a rămas în minte o imagine: era spre final de program, peştii erau aliniaţi pe patul lor de gheaţă, mirosul era puternic, îndestulător, iar unul dintre precupeţi vărsa găleţi de apă peste cimentul îmbibat cu zeama lor, de parcă ar mai fi putut curăţa ceva într-un loc atât de impregnat.
Oborul ca simbol
Eugen: Aș spera la ideea să nu se producă o gentrificare a pieței, cu toate că este cea mai abordată și cunoscută piață din România și este cumva firesc ca lumea care merge acolo să fie foarte diversificată. Bucureștiul nu este așezat pe layere ca în alte capitale europene, este o capitală puternic vascularizată urban în zona centrală și, din acest punct de vedere, Oborul poate încă rămâne la stadiul de simplu loc unde mergi să faci cumpărături.
Ionuţ: Eu cred că Oborul este şi va rămâne ceva vreme de-acum înainte un loc care are forţa să absoarbă pe oricine, pentru că nimeni nu cred că şi-l doreşte schimbat, transformat în altceva.
