[Out of Office] Radu Vancu: Se poate scrie excelent și la mare, și prin hoteluri, și pe drumuri. De fapt, uneori chiar ajută, parcă scrisul capătă un surplus de viteză

Timpul trăit. Timpul “real”. Timpul “imaginar”. Timpul care ne permite să călătorim printre secvențele sale, în căutare de neuitare. Pentru că măsurăm timpul în ceea ce facem și ce rămâne cu noi. Care sunt lucrurile care ne permit să uităm că suntem într-un cadru impus? Cum îmblânzim acest timp? L-am întrebat pe poetul Radu Vancu despre traiectoriile sale în timp și mi-a răspuns:

“M-am simțit mereu într-un "timp impus", cu vorba lui Dante - pe care, dacă tot e impus, îl pot folosi după cum vreau eu, pentru a-l schimba în ce vreau eu. (…) Eu am încercat mereu să secretez timp-frumusețe - folosind ca materie primă timpul impus. Nu-mi dau seama prea bine dacă timpul - frumusețe e liber - sau e, dimpotrivă, încă și mai constrângător decât timpul impus”.

L-am întrebat despre locurile lui preferate, locurile în care se întoarce mereu, locurile în care descoperă cel mai mult. Răspunsul său a fost bogat și simplu: literatura. Așa este: suntem captivi în poveștile pe care ni le creăm - chiar dacă unii dintre noi le putem pune în texte care ocupă imaginația celorlalți. Să vedem ce povestește Radu!

Relația cu timpul

E, ca pentru toți oamenii dintotdeauna, proastă. Omul și timpul sunt animale în mod natural inamice. Se tot devoră reciproc de la începutul istoriei - și, până acum, n-au reușit nici unul să îl extermine definitiv pe celălalt.

Rutinele

Nu am rutine, nici pentru scris, nici pentru altceva. Sunt o ființă destul de simplă, pot scrie oricând & oricum; sigur că prefer să scriu cu cafea, dacă e posibil, sigur că prefer să fie liniște în casă, dacă e posibil. Dar pot scrie și când lucrurile din jur sunt imposibile.

Timpul impus

Nu-mi dau prea bine seama ce e timpul liber. M-am simțit mereu într-un "timp impus", cu vorba lui Dante - pe care, dacă tot e impus, îl pot folosi după cum vreau eu, pentru a-l schimba în ce vreau eu. Suntem viermi care secretă nemurire, spune un personaj al lui Kazantzakis; n-aș fi atât de grandilocvent, aș zice că suntem viermi care secretă timp - și, așa cum diverșii viermi au secreții diferite, și noi secretăm genuri diferite de timp: unii fac timp-mătase, alții timp-otravă etc. Eu am încercat mereu să secretez timp-frumusețe - folosind ca materie primă timpul impus. Nu-mi dau seama prea bine dacă timpul-frumusețe e liber - sau e, dimpotrivă, încă și mai constrângător decât timpul impus.

Captivi în timp

Nu s-a schimbat doar perspectiva - s-a schimbat chiar timpul însuși. Ne-am trezit deodată cu toții captivi în timpul impus de care vorbea Dante - iar creierele noastre au trebuit, la rândul lor, să învețe să-l metabolizeze. De aici dificultatea extraordinară cu care s-a mișcat prin timp planeta în ultimul an: deși a făcut doar o rotație completă în jurul soarelui, senzația aproape obiectivă e că a traversat mari deșerturi de timp. Din care încă n-am ieșit. Exact așa mă simt: ca un rătăcit prin dune de timp, orbit de praful lui care zgârie într-un mod nou retina & creierul.

Novice la vacanțe

Nu mă pricep absolut deloc la vacanțe. Nici la proiectarea lor, nici la planificarea lor. Am mers întotdeauna în ele improvizând pe ultima sută de metri. Uneori nu știam dimineața unde vom dormi seara. E mai obositor așa, bineînțeles - dar, cumva ciudat, abia în jurul acestor momente memoria își secretează timpul ei de mătase aurită. Am ajuns la mare, pe litoralul românesc, unde n-am mai fost de secole. N-am fi ajuns probabil nici anul ăsta, dacă n-ar fi fost pandemia cu toate constrângerile ei. Și dacă n-aș fi avut piciorul în ghips. Cumva, din toate constrângerile astea a ieșit exact timpul de mătase despre care vorbeam mai sus. Vorba lui Goethe - "în constrângere se arată maestrul".

Viteza creației

Se poate scrie excelent și la mare, și prin hoteluri, și pe drumuri. De fapt, uneori chiar ajută, parcă scrisul capătă un surplus de viteză. Poate și fiindcă e nevoit să se miște printre timpuri de densități diferite. În vacanțe sunt mereu pe Facebook & pe telefon. Nu-mi dau seama dacă asta înseamnă că e o relație bună sau rea. Cert e că asta mă adâncește și mai mult în timpul impus. Asta sunt, de fapt, rețelele sociale: moduri de a organiza și mai constrângător timpul impus.

Like-uri de concediu

Postez pe Facebook. Număr like-urile. Mă bucur când văd prieteni pe acolo, mă bucur când văd necunoscuți. Am fost la concerte aici, la mare, pe plaja de la Tuzla, mi-a plăcut mult o trupă de care nu auzisem, Pinholes, am scris despre ei pe Facebook, apoi am văzut o inimioară & o cerere de prietenie de la ei. M-a bucurat tare mult. Facebookul poate face și asta: strânge la un loc pe cei care cred că frumusețea există.

Sunetele culturii

Am tradus din Pound, am citit câteva romane, dintre care cel mai mult mi-a plăcut Despre Grace al lui Anthony Doerr (unul dintre favoriții mei din proza americană recentă), am verificat câteva lucruri în poezia lui Celan. M-am uitat la filme cu împușcături, noaptea, în camera de hotel. Am ascultat ceva rock, cum ziceam (Pinholes, Byron, Alternosfera, Alex and The Fat Penguins), am ascultat pe repeat, în buclă obsesivă, Insan Insan al lui Fazil Say & Holm a lui Emel Mathlouti.

Un loc (fizic/virtual) în care petreci mult timp

Literatura.

Un loc descoperit recent

Literatura.

Un loc în care să revii

Literatura.

Vacanța preferată

Cred că vacanța de acum doi sau trei ani, când am plecat cu mașina din Croația (Zadar) până în Toscana, încheind în Milano - fără să avem habar, cum ziceam, care e traseul & unde vom dormi & cât vom sta. Îmi aduc aminte excesiv de multă lumină de acolo - și câteva cantități de frumusețe care fac ca specia asta a noastră să fi meritat să existe.

(Re)intrarea în ritm

Nu știu încă. Rămâne să îmi dau seama dacă am cu adevărat un ritm.