[Out of Office] Diana Popescu & Dragoș Vasile: Linia de demarcație dintre muncă și timp liber a devenit, pentru unii dintre noi, cei care activăm în industriile creative, din ce în ce mai difuză

Dacă nu ești contabil sau angajat la stat, granițele dintre muncă și viața personală sunt din ce în ce mai fluide. Iar pandemia a forțat și mai adânc transformarea muncii, regândirea joburilor și a perspectivei. În domeniile creative, mai ales, programul e înlocuit de deadline-ul proiectelor, iar timpul liber e un concept hibrid, care poate însemna vacanță și treabă în același timp. Cel mai bine știu Diana Popescu și Dragoș Vasile, care nu mai împart demult viața în categorii strict separate de de "muncă" și "timp liber".

 Nu muncim la stat, să rupem ușa la ora cinci după-amiaza și nu suntem contabili, ca să delimităm totul cu strictețe, să tragem linie sub activități și îndatoriri și, eventual, să ne mai dea și cu plus, spune Dragoș

Diana recunoaște că i se întâmplă extrem de rar să n-aibă chestii de rezolvat pentru job chiar și în vacanță. Dar e ok așa. Cum se menține un astfel de echilibru, ce înseamnă un concediu activ și ce au făcut vara aceasta Diana și Dragoș, vedem în rândurile de mai jos. 

Muncă și timp liber

Dragoș: Refuz să gândesc în termeni de "muncă" și "timp liber". Nu mi se pare deloc productiv. Asta pentru că se întâmplă să ai timpi morți la muncă, pe care să-i folosești în interes personal. Și invers: pentru că munca nu se termină niciodată - vorbesc, evident, de munca noastră - în momentul în care ieși din birou și te îndrepți spre metrou. Nu muncim la stat, să rupem ușa la ora cinci după-amiaza și nu suntem contabili, ca să delimităm totul cu strictețe, să tragem linie sub activități și îndatoriri și, eventual, să ne mai dea și cu plus.

Un lucru e cert: de când cu pandemia, am mult mai puțin "timp liber". Am fost nevoit - de fapt, am fost nevoiți, amândoi, să nu-l mai avem. Să ne repoziționăm, să (ne) regândim, să "ieșim din zona de confort", ca să uzitez, ironic, de o expresie pe care realmente o detest. Și firește că muncim (și) de-acasă. Și că uneori ne prinde ora 12 noaptea înregistrând voci pentru cine știe de podcast, scriind câteva rânduri pentru nu știu ce script. Dar face cineva altfel, în afară de contabili și angajații la stat?

Cum se reîncarcă bateriile

Diana: Reîncărcatul bateriilor are marele avantaj că se poate obține prin metode diverse, chiar și când nu ești în vacanță. Ieșitul cu prietenii, mersul la film/ teatru/ concerte, o carte care te prinde, orice mic răsfăț, toate astea îți țin creierii întregi și serotonina la locul ei.

Dar e limpede că zilele libere, pe care ți le umpli fix cum vrei și în care obosești descoperind și bucurându-te la tot pasul sunt cele mai eficiente. Partea cea mai bună a vacanțelor e că reușesc să-ți încarce bateriile char și după ce-ai revenit în lumea oamenilor muncii. E suficient să cotrobăi în telefon sau în computer, printre fotografiile salvate conștiincios, “pe căprării”, ca să revii (măcar parțial și pentru scurtă vreme) la mood-ul de vacanță. Într-o seară de miercuri dintr-o săptămână turbată la job, exercițiul ăsta face minuni. Iar dacă ai pe lângă tine și-un gin tonic (ori un merlot, în funcție de anotimp), eficiența crește cu 45%. :-) 

Cracovia 2017

Vara 2021

Diana: Anul ăsta, spre deosebire de toți ceilalți ani, vacanța ne-au gândit-o alții. Iar noi am ajuns la concluzia că ni s-au făcut oferte de nerefuzat. Așa că am ajuns pe Via Transilvanica, la TIFF, la Anonimul, ba chiar și la FITS. Înainte de pandemie, vacanțele noastre însemnau exclusiv plecat din țară, iar acum (ca și anul trecut) am colindat doar România. Ceea ce ne-a furnizat diverse revelații și intenții serioase de-a ne întoarce în măcar jumătate dintre locurile în care-am ajuns.

Anonimul 2021

Vara 2021 a însemnat o vacanță “pe bucăți” și în cu totul alt ritm decât funcționăm în general: cu trezit dis-de-dimineață în fiecare zi, cu mers în grup organizat și program foarte strict pe alocuri. Dar a fost o experiență simpatică, în care am fi dispuși să recidivăm.

Dragoș: În general, ne alegem destinațiile în urma unor calcule algoritmice complexe, care pot fi reduse la două enunțuri: "unde ne-ar plăcea, în afară de Scandinavia și Japonia, unde n-am fost și ne permitem să mergem". Mă refer la zone și orașe, nu neapărat țări. Și, evident, asta generează în famiile noastre diverse forme de perplexitate, precum: "Iar în Italia? Dar ați mai fost de patru-cinci ori în Italia!".

Vara asta, însă, au ales alții pentru noi: părinții Dianei, respectiv varii organizatori de trip-uri sau festivaluri. Cu ocazia asta, am descoperit că și România trebuie vizitată "pe zone". Că trebuie vizitată. Punct. Eram cumva conștienți de asta și înainte de pandemie, dar abia acum, vorba lui Socrate, știm că nu știam nimic.

Via Transilvanica 2021

20 de km pe jos

Diana: Vacanțele noastre sunt o combinație de explorare urbană, experimente gastronomice, colindat muzee și, dacă se poate, prins și vreuna dintre trupele favorite în concert. Ne cazăm, de regulă, câte o săptămână într-un oraș mare de pe lumea asta, în care mergem zilnic, pe jos, câte 20 de kilometri. Dar ne place să combinăm oferta irezistibilă a metropolei cu câte o escapadă în natură, localități mici din apropiere ori vreo croazieră, dacă există apă prin preajmă.

Ni s-a mai întâmplat să alegem pentru vacanțe și varianta minimală “zăcut pe plajă, la mare”, dar cel mai adesea tropăim către aglomerări urbane din “lumea civilizată”. 

Primul lucru în vacanță

Diana: Primul lucru pe care îl facem în vacanță sunt, de fapt, două: ori ne prăbușim în camera de hotel, pentru un somn de 2 ore, fiindcă trezitul cu noaptea-n cap, ca să prindem avion, nu e deloc o pasiune de-a noastră; ori ne instalăm la o cafenea de lângă cazare, în cazul în care am ajuns prea devreme pentru check-in. Caz în care mă năpustesc asupra hărții/ghidului orașului, ori asupra telefonului, pentru a pune în ordine programul primei zile. Ar mai fi și obiceiul nr. 3: o sun pe mama sau îi las un mesaj, ca să știe c-am ajuns cu bine.

O vacanță legendară

Diana: Ador toate vacanțele noastre, n-a existat una din care să nu ne întoarcem încântați. Dar cea care rămâne highlight-ul “carierei” noastre de turiști este cea de la Tokio. Într-o vreme ne făcuserăm un obicei din a ne serba zilele de naștere departe de România, iar Japonia a fost răsfățul meu din 2015. O săptămână de revelații pe bandă rulantă, nedumeriri încântătoare, fascinație, “o ciocnire a civilizațiilor” care te uluiește și te fericește. Ton de sute de kilograme în piața de pește și mirese neverosimile, în frumusețea lor, prin parcuri. Agitația dementă din intersecția Shibuya și zen-ul cu aromă de yuzu din Kamakura, unde-am mers să vedem mormintele prietenilor noștri Ozu și Kurosawa. Japonia rămâne Marte chiar și după ce-ai ajuns, din nou, acasă. Ne-am întoarce acolo ORICÂND. 

Tokio 2015

Linia care separă jobul de viața personală

Dragoș: Linia de demarcație dintre muncă și timp liber a devenit, pentru unii dintre noi, cei care activăm în industriile creative, din ce în ce mai difuză. Și pe undeva e bine că e așa, întrucât altfel n-am supraviețui heirup-urilor, deadline-urilor multiple, provocărilor și bețelor în roate pe care ți le pune, în general, țara. Și spun asta pentru că uneori - mai exact adeseori - lucrăm în timpul nostru liber pentru proiecte adiacente job-ului principal, fiindcă noi am luat în serios ce spunea Raluca Turcan apropo de făcut bani (insert emoticon here).

Vestea bună e că pentru unele dintre proiecte munca nu e percepută ca atare, ci ca un fel de pauză lucrativă - pe vremuri cred că asta se chema "concediu activ", un eufemism pentru "sejurul" petrecut în liniște, la țară, ajutându-i pe ai tăi să culeagă porumbul. Oricum, sunt săptămâni - în perioadele denumite în televiziune "sezoane" - în care n-am deloc "timp liber". În altele, foarte puține la număr, îmi permit luxul să mă uit pe magazinele online după jocuri de acțiune noi pentru Xbox One. E șocant, dar uneori chiar cumpăr.

În Praga

Diana: Mi se întâmplă extrem de rar să n-am chestii de rezolvat pentru job chiar și-n vacanță. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, anul ăsta a fost primul, din întreaga mea existență de angajat, în care n-am muncit cât am umblat pe coclauri. Dar la niște mesaje tot am răspuns, am plănuit câteva întâlniri și discuții pentru la întoarcere… Dar mă văd nevoită să mărturisesc: am lăsat mail-ul de serviciu să se umple.

Cu telefonul e altă poveste: din păcate, îl am mai tot timpul în mână. Totuși, vacanța înseamnă că-l folosesc în proporție de 90% pentru fotografiat, și căutat locuri pe Google Maps sau pentru documentare pe net, în legătură cu lucrurile pe care vrem să le facem. Ceea ce, să recunoaștem, e mult mai fun decât să rezolvi chestii legate de job. Cât despre a păstra distanța față de telefon, nici măcar nu-mi propun asta, fiindcă m-am resemnat cu gândul că nu-s în stare. 

În Norvegia

Pe Facebook în vacanță

Dragoș: Apropo de postat în social media poze din vacanță: eu, unul, așa am devenit activ pe Facebook, publicând acolo niște poze din Rimini, acum câțiva ani. Asta după o lungă, foarte lungă perioadă în care am avut cont doar așa, just in case, să fie. Cam cum ținea mamaie camera aia "de bună", din fața casei. Și tot așa am debutat pe Instagram, anul acesta, la TIFF, deși aveam cont din 2017. În acest moment, la distanță de trei săptămâni, am 19 posts și 272 followers. Am calculat: o să-mi ia cam 35 de ani să devin influencer pe Insta, postând poze din vacanță. Ceea ce mi se pare o tâmpenie la fel de bună ca oricare alta.  

Instagramul lui @dragos_vasile_oficial

Diana: Cea mai apreciată poză de vacanță “datează” din luna de miere. Mai precis, din septembrie 2013, când “am fugit în lume” la două zile după nuntă. A fost realizată de fotograful meu oficial și colegul de pernă Dragoș Vasile, în vechiul port Jaffa din Tel Aviv. S-a întâmplat să trecem prin fața unui zid pe care erau pictate două aripi uriașe, într-o zi în care mă asortasem impecabil cu ele. :-))) După ce ne-am întors în țară, am cercetat ce-i cu aripile în cauză și-am aflat că-i aparțin unui artist israelian, Yochai Matos. Omul le gândise pentru trecători: un soi de graffiti interactiv, în care oricine poate fi protagonist. Proiectul, botezat “People with Wings”, a fost în mod cert un succes: până și eu mi-am bătut recordul de like-uri din vacanță. 

O carte și un film care te-au emoționat recent

Dragoș: Dacă mă-ntrebi ce carte m-a emoționat recent n-aș ști să-ți zic, întrucât în ultima vreme n-am mai încasat cărți așa, în stomac, unde simți fluturii și fricile, ci m-au lovit cumva altfel, la cap. Acum, de pildă, citesc, în paralel, volumul 2 din seria Amintiri din trecutul Terrei, scrisă de un excepțional autor de hard SF pe nume Liu Cixin, despre un astronom chinez care încearcă să salveze umanitatea în contextul unei invazii extraterestre, respectiv volumul 2 din seria Silozul, a lui Hugh Howey, despre cum supraviețuiește omenirea după ce lumea, așa cum încă o știm, se duce dracului. Și da, se duce. E evident că a început să se ducă.

Apropo de filmele văzute recent, cele care m-au impresionat cel mai mult au fost trei scurtmetraje românești: When Night Meets Dawn (Andreea Borțun, 2021), Interfon 15 (Andrei Epure, 2021) și Poate întunericul mă va acoperi (Andrei Epure, 2021). Ultimele lungmetraje care m-au pus pe gânduri sau m-au incitat, cumva, poate din motive diametral opuse uneori, sunt Întregalde (Radu Muntean, 2021), pe care l-am văzut în premieră la TIFF, respectiv Câmp de maci (Eugen Jebeleanu, 2021) și Mia își ratează răzbunarea (Bogdan Theodor Olteanu, 2020), pe care le-am prins la Anonimul. Ah, și cu unele rețineri, Quo Vadis, Aida? (Jasmila Zbanic, 2020), văzut tot la Anonimul, la închiderea festivalului. E despre masacrul de la Srebrenița. Te uiți altfel la așa ceva când știi ce se petrece în Afganistan. Te face să te gândești din nou la oameni, la războaie, la religie.

Un loc din București în care petreci mult timp

Dragoș: Despre locurile din București pe care le frecventam asiduu, asta înainte să avem grădina noastră în care ne petrecem acum mai mult timp decât în orice cafenea, aș zice că ne place mult să batem străzile din cartierele Cotroceni și Evreiesc, respectiv pe cele de pe Dealul Mitropoliei. Altfel, am descoperit recent o ceainărie interesantă, în Cotroceni, unde m-am întâlnit cu Radu Paraschivescu pentru un episod de podcast, la Portret de călător. Infinitea se numește. Recomand. Are și terasă, iar dacă-i rogi frumos, oamenii chiar dau muzica mai încet. E mare lucru-n ziua de azi.

Primul lucru pe care îl faci când te întorci din vacanță

Dragoș: Citeam deunăzi pe Facebook, într-o postare a prietenului Radu Dumitrescu, chef și owner la Restaurantul Voilà din București, că-n ultima zi de dinainte de vacanță nimeni n-are chef de lucru în bucătărie și "pe sală". Personal, înclin să cred că e mai gravă prima zi de muncă de după vacanță. A te întoarce din vacanță, la job, e una dintre cele mai traumatizante experiențe românești. Pentru că înainte de pandemie fix asta presupunea: că ne întorceam în România de undeva, dintr-o țară civilizată. Și știm cu toții ce înseamnă asta.

Ce fac ca să-mi iasă întoarcerea la muncă? Pe vremuri, aveam un obicei de-a dreptul constructiv la Apropo TV: în prima zi de muncă a unui nou sezon ieșeam cu toții undeva în oraș, să bem, să mâncăm, să discutăm relaxat - poate ne vine vreo idee senzațională - despre ce-am putea face în noul sezon, în noul promo de emisiune pentru Pro TV. Or, atunci când tranziția de la zero muncă la ceva muncă se face la relanti, cătinel, lângă trei-patru beri, șocul e diminuat și nu se lasă cu traume. Recomand și asta, dacă lucrați alături de oameni mișto, Doamne-ajută la toți angajații! Altfel, știu că există șefi care de-abia așteaptă să vă întoarceți din concediu ca să vă bage într-o ședință.