Dacă o să gasiți în unele locuri o descriere a lui Mircea Moroianu în care apar cuvinte precum artist vizual, scriitor sau muzician, ar fi bine să reveniți de fiecare dată și la articolul de față. Sau la disclaimerul din primul paragraf, în care Mircea se autodenunță ca nefiind de fapt niciuna din cele 3. Ci mai degrabă un om care scrie. E un paradox, pentru că desenele lui apar în expoziții și galerii, muzica lui poate fi ascultată live și pe platforme de streaming, cărțile lui sunt de ceva timp la raft, iar teatrul lui pe scenă.
În opinia mea ar fi necesar ca arta să devină din ce în ce mai abordabilă pentru publicul larg. Nu să demitizăm dar să ne împrietenim cu marii maeștri. Și să nu creăm din artiști, fie ei din trecut sau în viață, monumente intangibile, ci parteneri de joacă.
Poate cel mai bine ar fi să trageți voi o concluzie unde s-ar încadra cel mai bine arta sa și ce etichetă să-i aplicăm, dar numai după ce îi parcurgem produsele scoase la lumină. O parte din povestea sa e în cele ce urmează, de la cum a desenat tot volumul de poezii într-o noapte, până la trimiterea manuscrisului la toate editurile din Cărturești și cel mai nou proiect muzical al său, trupa Claiming Apollo.
Artist vizual, muzician sau scriitor. Ordinea priorităților
Simt nevoia să încep printr-un disclamer. Niciuna. Nu sunt niciuna. Când trimiți un Bio sau un CV pe ici pe colo, e indicat să fie în conținut și câteva clișee puternice. Precum scriitor, muzician, artist vizual.
După cum știi, Andrei, eu fac câte un pic din fiecare. Totuși eu, realist vorbind, nu simt că mă identific până la capăt cu niciunul.
Cred că dintre toate, poate, cel mai puțin mă identific chiar cu eticheta de scriitor. Pentru a te putea numi scriitor, cred că ar trebui să citești mult... mult mai mult decât reușesc eu s-o fac. Iar în al doilea rând cred că un scriitor trăiește intre alți scriitori. Pentru mine scrisul a fost o întâlnire neașteptată.
Știi clișeul acela? „M-a ales scrisul”? Am trăit acum mai mulți ani o perioadă foarte intensă. O perioadă în care și eu și băieții din trupa cu care cantam atunci – Oliver, căutam cu înfrigurare ceva. Căutam iubirea. Și conceptul și realitatea ei. Era perioada albumului nostru Eros. Ei bine în acesta perioadă de căutări intense scrisul a fost acolo pentru mine.
Pentru defini clar stările pe care le trăiam în acele luni, pentru a le putea trăi și, deci, consuma deplin, scrisul a venit la fix.
Întâmplarea făcea că exersasem acest tool al scrisului, în ultimii 4-5 ani în agenția publicitate în care lucram în acel moment – Media One. Mai un scenariu aici, mai un slogan dincolo și iată că atunci când m-am așezat la masa de lucru pentru a pune pe hârtie trăirile mele personale, am descoperit că aveam deja o voce conturată.
Toate astea se întâmplau la sfârșitul verii lui 2011. Iar în urma acelei luni de intense scris a rezultat romanul meu Descâlcitorul.
De atunci relația mea cu scrisul a fost constantă dar episodică. De aceea, chiar dacă e util să te definești într-un bio prin câteva etichete puternice, eu simt că nu sunt scriitor - ci un om care scrie.
Cea mai importantă latură din cele 3
Întrebarea asta îmi aduce aminte de un răspuns de-al lui Mircea Cărtărescu, fără a îndrăzni să fac vreo paralelă. A vorbit într-un interviu despre câteva cărți de-ale lui și întrebat fiind de cartea lui preferată, a răspuns că aceea este mereu cartea pe care o scrie în prezent.
Mă regăsesc în ce a zis Mircea Cărtărescu. Cel mai important pentru mine este mereu textul, desenul, sau melodia pe care o fac în momentul prezent. Când sunt cu ochii în ecranul laptopului și urmăresc literele acelea care îmi ies din degete, parcă, nu mai exista nimic în afara acelei povești. La fel se întâmplă și când sunt cu markerul în mână și desenez sau când sunt cu băieții mei de la Claiming Apollo la sala de repetiție, adânc imersați într-o melodie. Dincolo de pereții sălii nu mai există atunci nimic, este neant.
Prin beciuri zgomotoase, fără patalama
Mi se pare tare că, uite, amândoi cântăm de aproape 20 de ani în trupe care s-au zvârcolit aici în underground-ul românesc. O treime din viață mi-am petrecut-o, ca și tine, în pivnițe și beciuri zgomotoase. Nu cred că mi-am pus niciodată problema unei diplome.
Mereu am simțit că dacă ai un produs mișto, o carte care te transpune în universul ei, sau un desen smart sau o melodie care te ridică de pe scaun, nu vei fi ignorat. Ci din contră. Ușile, în cele din urmă, ți se vor deschide. Înarmat cu această credință și cu câte un portofoliu în fiecare din cele trei domenii menționate, am început să bat pe la porți.
Pot să-ți spun că am deja un mic rețetar pentru cei ce și-ar pune problema astăzi să încerce, de exemplu, să publice o carte. Vrei un scurt sfat?
Poți scurta timpii pe care eu i-am irosit în acei ani când am căutat o cale de a publica. Cine vrea un sfat îmi poate scrie în privat.
Serios. Sunt cât se poate de abordabil. Sunt foarte ușor de găsit pe facebook și pe insta.
La modul general, cred că dacă produsul artistic pe care l-ai creat e capabil să livreze emoție... cum să zic, producătorii, gate keeperii fiecărei industrii, sunt, în fond, și ei oameni, nu? La celălalt capăt al firului este tot un om. Un om citește, ascultă, privește cartea sau melodia sau desenul tău. Dacă îi va plăcea, dacă reușești să-l agăți, de acolo încep discuțiile. Diplomă sau nu, important este să fii perseverent. Și mai ales să nu descumpănești.
Pașii pentru cineva care vrea să publice o carte
Păi, primul pas ar fi să facă toți pașii deodată. Când am avut manuscrisul volumului meu de poezie Frumoasele dezechilibre gata, l-am trimis către o editură de unde am primit o promisiune că va fi citit. Am pierdut luni dacă nu chiar ani, așteptând un răspuns. Edificat fiind, a doua mișcare, a fost să trimit către 3 edituri deodată. A curs, iarăși, jumătate de an să aflu că două dintre ele nici nu l-au citit. A treia oară... și aici vine recomandarea mea, m-am dus cu un carnețel în mână la librăria Cărturești de lângă Romană, m-am înființat la raftul cu volume românești și luând cărțile rând pe rând, mi-am notat toate editurile care publică autori romani. A doua zi, la job, am făcut un scurt research. A rezultat un excell cu 15 edituri și datele lor de contact.
De data asta, așadar, în loc să trimit la câte una, am trimis manuscrisul la toate 15 editurile deodată. Țin să menționez însă că au fost 15 mail-uri separate, personalizate, nu unul singur cu 15 adrese în BCC.
Abia în acest moment, a venit un răspuns de la o editură ce mi-a făcut câte se poate de clar că este „foarte interesată”. Răspunsul a venit actually, chiar în acea zi. Și tot la ei am și publicat volumul. Se numesc Data Group și sunt din Timișoara. De la câteva dintre celelalte edituri, n-am primit vreun răspuns nici până azi.
Cât e de profitabil să scrii cărți
Din ce știu sunt foarte puțini oameni care trăiesc din scris în România. Din literatură, mă refer. Și tind să cred că și aceștia își mai suplimentează veniturile cu câte un seminar remunerat, sau cu câte o conferință. Eu zic că nu banii sunt motivul din care te apuci de scris. În România sau anywhere else. Scrii pentru că nu poți altfel. Plonjezi cu tot ce ai în povestea ta și Doamne ajută să ieși cu bine la final.
Ce mai înseamnă jobul de copywriter în 2021
Păi, uite: după 12 ani lucrați în agenția de publicitate Media One, recent, de nici două luni, sunt copywriter pentru platforma Undelucram.ro.
Deci urmărind trenul, am migrat și eu dinspre spoturi tv și OOH-uri, zi-lumină, spre online. Domeniile celor două companii și, implicit, subiectele pe care am scris sunt destul de diferite. Totuși pot să mă laud că, dintr-o întâmplare, am avut norocul de a fi scris și marketat doar subiecte în care cred cu adevărat.
Undelucram.ro, platforma pentru care lucrez acum are o misiune foarte clar definită. În spatele proiectului sunt doi colegi de generală și liceu de-ai mei care și-au propus să transparentizeze piața forței de muncă din România.
Pe scurt, userii intră pe Undelucram.ro și lasă o recenzie unui angajator unde au lucrat. Când îți cauți un loc de muncă și ești în discuții cu vreo firmă, dacă vrei să iei pulsul real de lucru din acea companie, intri pe Undelucram.ro și citești recenziile reale ale angajaților ca să vezi cum e acolo pe bune. Primim constant mesaje despre cât de utilă este platforma noastră pentru deciziile de job pe care le iau oamenii din piață. Pentru mine este esențial să cred în ceea ce scriu. Și aici iată că am acesta șansă.
La Media One, pe de altă parte, agenția unde am petrecut 99, (9) % din viața mea profesională, am avut ocazia, prin scris, să fiu tot ce îmi visam să fiu în clasa a IV-a: Captain Planet & Indiana Jones. Din rolul de copywriter am scris campanii ce apără mediul, apără apa, ce promovează ideile bune finanțate prin bani europeni, promovează zone neexplorate ale Deltei și artefacte uitate din muzeele din țară.
Concret, Media One, este o insulă, o enclavă a publicității care se ocupă doar cu publicitatea instituțională. N-am făcut campanii pentru ciocolata X sau berea Y, ci campanii pentru Sistemul de Management Integrat al Deșeurilor din Județul Mureș, pentru protecția apei în rândul fermierilor, pentru fonduri europene, pentru Muzeul Județean Buzău, pentru stațiuni precum Eforie și Techirghiol și pentru destinația turistică Delta Dunării.
E un limbaj anume. Necesită o extra doza de seriozitate. Trebuie să te asiguri că textul pe care îl livrezi este mereu încheiat la toți nasturii. Sincer, cred că mi-a prins cumva bine această militărie a cuvintelor.E o vorbă cum că lipsa limitărilor e moartea creativității. Faptul că au existat toate aceste îngrădiri, pe mine paradoxal m-a ajutat. M-a forțat să mă mai adun.
Legat de meseria de copywriter și de publicitate overall, nu pot decât să constat, chiar și acum, plecat din Media One, că și comunicarea asta instituțională migrează spre online. Și statul a român râvnește acum campanii pe Instagram.
La ce campanii ai lucrat
Acum, de aproape două luni lucrez pentru un singur brand: Undelcuram.ro. Textele pe care le scriu țintesc să crească site-ul și paginile conexe.
De la Media One, îmi vine în minte un proiect drag. Se numea Ș.A.N.S.A. și prin campania lui milita pentru egalitatea de șansa la angajare. Am scris în acea perioadă un spot pentru proiect și din lipsa actorului potrivit pentru rolul antagonistului am ajuns să și joc în el. Era vorba de un interviu de job pentru rolul de vocal al unei trupe rock. Eu am jucat rolul chitaristului care îi refuza personajului principal intrarea în trupă. (ceea ce se dovedește, vom afla, a fi o mare greșeală pentru trupă).
Mi-a plăcut la nebunie experiența dar am plecat și cu o concluzie: actoria este o meserie în sine. Dacă pur și simplu enunți replica, nu însemnă că și ești actor. Am avut foarte multe de învățat în acest sens de la colegul meu de platou, actor de profesie. Regizorul este un cineast foarte pasionat, Andrei Gheorghe și a avut grijă să mențină mereu o atmosferă frumoasă pe platou. Good times.
Campanii de lansare pentru cărțile tale
Da, absolut. Fiecare lansare importantă a avut și o campanie online. Romanul Descâlcitorul, volumul Frumoasele dezechilibre, expozițiile Toxic Two și We Are Connected, pe lângă evenimentele fizice, toate au avut și o componentă de online.
La începutul anului acestuia am lansat clipul piesei White Devil cu băieții din Claiming Apollo. Eram destul de psyched. Clipul a fost regizat de Vlad Anitei de la Parc Film și a presupus o mobilizare de anvergură. Când l-am văzut gata montat, am tras concluzia că nu putem să-l trimitem pe World Wide Web fără o campanie.
Clipul spune o poveste noir, cu polițiști corupți, bandiți convertiți la bine și iubite ingenue. Vlad, care a fost și scenaristul poveștii a ilustrat, zic eu, foarte bine ideea asta de „partners în crime” a piesei noastre White Devil.
Campania, zicem noi, a fost pe măsură. Au existat teasere cu 10 zile în avans, vizualuri cu versurile cheie ale piesei și postări care să facă un pic de hype înainte de lansare. Nu mai zic de nelipsitul comunicat de presă care a fost, cred, cheia noastră de intrare spre radiouri precum Tananana, Radio Trib și Radio Seven.
Ce te inspiră
Funny story: lucram cu un grafician încercând să ilustrez primul-primul meu volum de poezie. Dezcâlcitorul cu „z”. Un fel de pereche poetică a romanului care a ajuns să fie publicat doar online. Ilustrația avansa foarte greu. Și într-o seară, după una dintre discuțiile noastre, acel grafician și-a uitat markerul la mine în sufragerie.
being super ok
the cat syndrome (projection to a inferior world)
Am desenat în acea seară tot volumul. Cap-coadă. După, am făcut același lucru pentru volumul Frumoasele dezechilibre. Știam că la nivel de migăleală nu pot concura cu un ilustrator de profesie.
Așa că mi-am propus să inventez un limbaj suficient de simplu încât să-l pot executa fără probleme dar suficient de expresiv încât să poată exprima până la capăt toate ideile pe care le aveam. A rezultat limbajul meu. Alb-negru, minimalist, esențializat.
together we are stronger II
Procesul e așa: Desenez cu markerul pe hârtie, scanez desenul îl aduc în Photoshop unde îl prelucrez dacă e nevoie, apoi îl vectorizez și îl printez pe pânză.
Ce mă inspiră? Totul. Tot ce văd în jur. Și în mine însumi. Desenele mele sunt radiografii. Sunt sinteze și opinii despre ce văd dincolo de primul strat al unui lucru, al unei întâmplări. Așa cum zicea Mamaia mea, „desenez idei, nu vaze cu flori”.
what’s up
Încerc în unele dintre ele să ilustrez printr-o metaforă vizuală o concluzie pe care am tras-o despre lumea din jur. De exemplu: confuzia noastră dintre personalitatea și persona am ilustrat-o prin desenul cu reflexia cu expresia inversată din oglindă. Ignoranța unora și demersurile neraportate la mediul din jur am povestit-o vizual prin desenul cu turnul răsturnat. Așa cum zicea Dan Perjovschi, tratez totul cu o doză de umor „pentru că extrag din ceea ce se întâmplă ceva uman care e valabil oricând."
with eyes wide shut (hoping for the best)
Expozițiile
Clar, cu vânzare. Desenele mele sunt disponibile la vânzare în galeria Galateca. Prețurile sunt abordabile și variază între câteva sute de lei și câteva sute de euro în funcție de mărime și serie. Spre exemplu un desen de 30x30 cm poate fi achiziționat la un preț mai mic decât unul de 100X100 cm în timp ce unul care este produs în serie limitată de 5 exemplare este mai căutat și, deci, un pic mai costisitor decât unul în serie nelimitată.
Cum ești pe partea de social media
Păi, am început însfârșit să le postez, Andrei.:)
Scurt story: știi? Prima mea „sarjă” de desene create a fost de fix 72. Am desenat 72 de desene cu care am decis să ies în lume. Asta a însemnat că le-am trimis către galerii așteptând ca cineva să zică „da, eu le vreau”.
Totul a mers ok și în decurs de 5 ani am tranzitat cu lucrările mele galerii precum Galateca, Import și Arfooly, și festivaluri de artă vizuală precum Romanian Design Week, Noaptea Albă a Galeriilor și Art Atena. Totuși mi-a fost frică să încep să le postez pe facebook și pe instagram. Chiar dacă între timp numărul lor trecuse de 72, m-am temut că într-o lună, două, dacă postez constant, rămân cu brio fără conținut.
Recent, de jumătate de an, am bătut palma cu niște prieteni de la Radio Diaspora și am decis împreună să facem o postare comună care se numește #DesenulSaptamanii.
Pare să meargă bine. Iar stocul se reumple constant.
Așa că săptămânal cei curioși, pot descoperi câte un nou desen de-al meu pe pagina radioului și pe paginile mele de facebook și pe insta.
Arta stă mai bine în galerii sau în alte spații?
În ambele. Apar din ce în ce mai multe manifestări în online, pe stradă, apar NFT-urile. Personal, mereu am avut o admirație timidă pentru „băieții răi” - artiștii de stradă. E normal probabil, eu percepându-mă ca „băiatul bun” din galerii. Acolo unde este totul safe, mediul este controlat și unde există un curator și un galerist care filtrează și te „apără” de opiniile uneori viscerale și sălbatice din afară.
Cred că la fel cum fiecare idee are mediul ei optim în care performează cel mai bine – de exemplu pânza, sau mix—media sau instalația, tot așa fiecare artist trebuie să-și găsească un cadru în care arta lui se acomodează cel mai bine.
Oricum ar fi, în opinia mea ar fi necesar ca arta să devină din ce în ce mai abordabilă pentru publicul larg. Nu să demitizăm dar să ne împrietenim cu marii maeștri. Și să nu creăm din artiști, fie ei din trecut sau în viață, monumente intangibile, ci parteneri de joacă.
Culoare în desene
Nope. A experimenta cu culori presupune a avea opțiuni infinite. Cum să zic... infinite, infinite! Când am ilustrat volumul Frumoasele dezechilibre m-am jucat un pic și cu culori pe ici pe colo. Dar am constatat că o oră petrecută cu ochii în culori mă consumă de zeci de ori mai rău decât una petrecută între lini alb negru. Aș putea spune că un pic m-am și intoxicat. Doar vizual, desigur.
Cum ai reluat partea cu muzica
Totul a început cu o întâlnire neprevăzută. Adriana, soția mea și soția lui Dorian, Simona, vechi colege de birou, s-au văzut întâmplător la un colț de stradă. Niciunul dintre noi nu mai cânta la acel moment.
„Băieții ăștia ar trebui să cânte împreună.”
Actul constitutiv al trupei a fost un pahar de vorbă între mine și Dorian, la câteva zile după ce Adriana și Simona ne-au dat ideea. Asta se întâmpla într-o după-amiază din vara lui 2018.
„Prieteniile durabile se clădesc pe pasiuni comune”, mi-a zis odată cineva. Prietenia noastră muzicală s-a legat pe o piesă. White Devil. O aveam la sertar de mai bine de trei, poate patru-cinci ani. Din ce știu, piesa a fost instant like pentru Dorian și următoarele luni după acel pahar de vorbă am jam-at la sala din Timpuri Noi pe armoniile WD. „Ai o mână foarte blues-ish” mi-a spus, îmi amintesc și acum, după ce a ascultat piesa prima oară.
După luni bune de jam-uri nevinovate, cineva ne-a dat pontul unui super-vocal care șoma și el de ani buni în lipsa unei trupe. Am apelat numărul memorat, iar la capătul firului era Lex. „Da, bro, sigur că vreau să cânt”.
Primele note împreună au fost tot din White Devil. Odată cu venirea lui Lex, am simțit pentru prima oară că începem să devenim o trupă. Cu el au venit în muzică noastră și structura și motivația de a compune pasaje cu roluri bine definite și, implicit, și apropierea timidă dar vizibilă de un stil.
Vocea a fost cea care a forțat acele jam-urile nesfârșite să devină piese. În lunile ce au urmat era „repetiția și piesa”. Am trăit o perioadă foarte prolifică și frumoasă împreună. Totuși basistul, membrul ce, simțeam că, ne-ar putea conferi statutul de trupă cu acte în regulă, părea de negăsit.
La sfârșitul anului trecut, prin octombrie, când aveam deja un repertoriu consistent, a apărut propunerea primului concert. Trebuia să se întâmple de Noaptea Alba a Galeriilor la Galeria Galateca.
„Sună bine propunerea, dar fără basist nu cântăm”, a zis Lex.
Atunci, cu nici o săptămână înainte de data concertului, zeul Facebook mi l-a sugerat pe vechiul meu prieten Iulian, un basist cu care, prin studenție, cu mai bine de 10-15 ani în urmă, împărțisem nopți de pomină cu rock, metri cubi de fum și sticle de cola răsuflate prin diverse săli de repetiție ale Bucureștiului.
„Da, mă, sigur, mă bag... dacă reușim concertul ăsta, jur, putem orice. Dar trimite-mi ceva de-al vostru, să învăț. O piesă, ceva pe care s-o dăm împreună când vin la voi la sală.”
Ce crezi că i-am trimis?
Claiming Apollo - Ochelari de lună
A pornit de la niște versuri vechi. Recunosc că o mare parte din nucleul meu poetic s-a format în perioada trupei Oliver. Pe atunci asociam ideea de poezie cu LUNA. Ochelari de lună vine ca un fel de răspuns la acea perioadă.
Piesa este un fel de statement: „nu mai am nevoie de lună de pe cer, acum poezia s-a permanentizat. Astăzi, la maturitate, trăiesc cu luna la micul dejun.”
Dacă trăiești alături de persoana potrivită, cineva care te provoacă constant, nu mai simți nevoia să urli către cer.
A fost fun să înregistrăm piesa. Totul s-a întâmplat într-un singur weekend. Mixul și masterul sunt semnate de Ovidiu Hardplay. Se pare că și acesta relație a trupei noastre cu el în rolul de inginer de sunet tinde să se permanentizeze.
Pregătim și un clip pentru piesă. Vizualul este deja gata. Este un fel de revers al desenelor mele clasice. Iar până la clip, îți las ție piesa audio încă nelansată, nelistată, în avanpremieră.
Povestea piesei de teatru Super OK.
... este scrisă într-o după amiază. Tocmai venisem de la o discuție cu regizorul Matei Lucaci-Grünberg care citise un scenariu de scurt metraj de-al meu. „Scrii bine”, mi-a zis, „ar trebui să scrii teatru. Ceva în două personaje. Se caută acum”.
Atât de nebăgat în seamă eram cu proiectele mele încât vorbele acelea m-au motivat să scriu piesa Super OK în acea după-amiază. Sau oricum „brutul”. Finisajele au venit în săptămânile ce au urmat.
E o comedie despre alienarea prin tehnologie. Și are o convenție mai deosebită. Pe toată perioada piesei, cele două personaje, EL și EA, nu se privesc. Vorbesc tot timpul cu ochii în telefoane. S-a râs. S-a râs în hohote. La prima reprezentație de la Teatrul Național m-am surprins eu și pe mine râzând la unele poante pe care între timp le uitasem.
A fost ulterior pusă în scenă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, la CNDB și recent, doar online, la Teatrul de Comedie. Poate fi văzută gratis. Îți las linkul.
Și film
Am într-adevăr și un lung metraj în lucru. Este un soi de comedie balcanică. Vrei să auzi Working title-ul? Este: „Trișează, Câștigă, Repetă!”. Textul este comisionat de regizoarea Camelia Popa și în momentul ăsta este în stadiul de first draft. Aștept reacția ei după ce îl va parcurge.
Am în portofoliu și un scurt metraj foarte posh regizat de regizorul de care îți povesteam mai devreme, Matei Lucaci-Grünberg. Se numește Fragile, Handle With Care și este în postproducție de vreo 4 ani. Sper să îl scoatem de acolo și să-l arătăm lumii.
Cred însă că va mai dura un pic. Ca și alte zeci de proiecte pe care le am în lucru sau în gând. Mă strădui să iau jocul, minge cu minge, cu zice Simona Halep. Până atunci, vreau să mă bucur de câteva zile însorite „în civil” cu soția și fetița mea, prin țară și prin afară, din acest frumos apus de vară.
