[Out of Office] Daniela Rațiu: Viața reală nu e un scenariu pentru zâne

Timpul nostru. Cum îl folosim. Cum îl abuzăm. Cum ne folosește. Ce am face cu noi dacă am avea doar puțin mai mult timp. Cum alegem locurile în care să mergem, oamenii pe care să îi vedem, cărțile pe care să le citim, în această paradigmă de timp limitat care ni se acordă. Ce speranțe avem atunci când ne îndepărtăm de rutina noastră și avem “timp" să facem altceva. Există atât de multe întrebări despre cine suntem, în timp, și sperăm să găsim răspunsuri pentru câteva dintre ele împreună cu scriitoarea și jurnalista Daniela Rațiu, care a fost de acord să ne împărtășească o parte din relația ei subiectivă cu timpul.

"Expresia asta “timp liber” îmi pare nefericită. Spare time, pe engleză, în vreme ce spare înseamnă “rezervă, de rezervă”. Ca și cum e un timp care ți se dă în plus, un bonus. Pe când expresia “timp liber” - parcă ar fi timp gol, în care bate vântul, ceva lipsit de importanță, superficial, mecanic, neasumat, în doru` lelii, să treacă, să meargă".

Despre viață, muncă, rutine, vacanțe și noi descoperiri, aflăm mai multe din textul de mai jos.

Relația cu timpul

Timpul care se scurge printre degete. Oscilez între sentimentul de timp condensat – în care parcă intră tot, ai timp pentru tot, și tot aduni și aduni – oameni, întâmplări, proiecte (ah, s-a demonetizat acest cuvânt, trebuie să găsim altul!), stări, senzații, și timpul diluat – în care parcă lucrurile se îndepărtează de tine, parcugi distanțe enorme de timp/spațiu pentru a ajunge la destinații, totul e fluid, de parcă oamenii, întâmplările, proiectele, stările se diluează/îndepărtează. O relație dificilă, contorsionată.

Pe axa timpului, deplasându-te în propria-ți viață, nu poți avea decât o relație complexă. Poate tocmai această complexitate interiorizată, de care ești permanent conștient (deși, uneori, realitatea imperfectă te sedează și ai senzația de timp infinit), sentimentul de taină conținută pe care o amușinezi în permanență, imposibil de prins/înteles pe de-a întregul, dă măsura a ceea ce e viață și ce înțelegem din ea. Hai, că am fost cam prețioasă, dar tu ești de vină cu această întrebare. Timpul? Come on. E spaimă și revelație, teroare și seducție, abandon și maraton (iaca, și o rimă).

Rutinele

Sau tabieturile? Cafeaua dimineața. Scrisul și cititul, dacă e posibil, și este atunci când ai concediu, vacanță, zilele libere, între job-uri, în orele dimineții până în prânz. Seara, sesiunea a doua. Acord cititului timp. O zi trecută fără citit îi lipsește ceva. Apoi, o listă întreagă de banale ritualuri. Filmul e pentru seară, e ca un ritual mai special, care are nevoie de o întreagă mise en scene. Nu, nu mă refer la popcorn! Deși pentru film există întotdeauna timp, îl strecori cumva.

Pandemia a schimbat obiceiuri. Unele ”ritualuri” – filmul la cinema, filmul în festival, au devenit un fel de rutină, le vezi acasă, le cauți. Mi-a plăcut un articol publicat de tine pe IQads , prin primăvară parcă, despre Neflix versus Telecinemateca – telecinemateca era o ”rutină” pe vremuri. E și acum, urmăresc filmele pe TVR, mai am nostalgia asta, Telecinemateca există în continuare, mai este și duminica Filmul de Artă. Vorbind despre rutina asta a ”consumării” filmelor, mi s-a părut interesant un interviu publicat tot de tine despre netflixizarea, i-aș spune tot mai pronunțată a platformei. Trebuie să sapi mult acolo până dai de ceva bun, în rest e mult mult mult hollywood, reteță, filme făcute pe bandă rulantă. Cred că neflixizarea asta e consonantă cu trendul general al uniformizării/tabloidizării a tot. E un fel de consumerism general deșănțat și fără nuanțe a tot și toate. So, vorbind despre rutine, nici rutinele nu mai sunt ce au fost o dată...

Timpul “liber”

Expresia asta ”timp liber” îmi pare nefericită. Spare time, pe engleză, în vreme ce spare înseamnă “rezervă, de rezervă”. Ca și cum e un timp care ți se dă în plus, un bonus. Pe când expresia ”timp liber” - parcă ar fi timp gol, în care bate vântul, ceva lipsit de importanță, superficial, mecanic, neasumat, în doru` lelii, să treacă, să meargă.

Nu știu cum am putea înlocui expresia, așa s-a împământenit – timp liber. La fel ca și ”hobby”. E important pentru că e timpul care îți aparține. În timpul săptămânii, îl smulgi de unde poți – timpul tău la concurență cu timpul lucrat pentru plata facturilor. Ca și cum am spune că plata facturilor este timpul inferior. Cititul, pictatul, scrisul, mersul cu bicicleta, filmele, întâlniri cu prieteni, evadarea în natură, fuga de/dintre betoane. Apoi, sfârșitul de săptămână, și vacanțele pe care le aștepți cu înfrigurare.

Reevaluarea timpului în ultimul an

Foarte mult, așa cum îți spuneam la început, în ”excursul” prețios despre timp, pandemia asta ți-a demonstrat cât de fragil e timpul, cât de fragil ești în raport cu timpul. Ce ”materie” prețioasă e, raportul astă deloc echitabil pe care îl ai cu timpul. Timpul are totul, tu ai doar clepsidra. Și tot curge și tot curge. E deja banal să spui că exercițiul obligatoriu și radical pe care l-ai parcurs/trăit în izolare te-a făcut să revezi și să reevaluezi lista de priorități, să reevaluezi cam totul. Fragilitatea asta a condiției umane, dintr-odată brutal revelată, e cea care ți-a dat și îți da cele mai multe bătăi de cap, chiar insomnii uneori. Te-a zdruncinat din toate temeliile, ceva ce era teoretic, dintr-o dată capătă carne, vibrează, îți reordonează viața, te obligă să schimbi perspectiva. Și mai e ceva. Ai rămas cu acest puternic sentiment de ”înainte” și ”după”. Ca și cum te-ai vedea într-o filmare din aia cu efect de timp trecut, ușor edulcorată, imagine tremurată, privirea ta – oh, și nu știai ce vine. Obligatoriu fără sunet imaginea, pentru efectul dramatic.

Reincarcarea bateriilor

Bicicleta, cărțile, muzica, pensula trecând peste pânza albă, tălpile goale în iarbă. Niciuna din astea nu dă greș.

Vacanța de anul ăsta

Nu mi se potrivesc întotdeauna lucrurile pentru a avea în fiecare an o vacanță. Anul acesta, din fericire, s-a întâmplat. Cât despre ce am luat în considerare au fost restricțiile din pandemie. Cum într-o vacanță se presupune că trebuie să eviți bătăile de cap, să rupi puțin ritmul obligațiilor și al stresului, am optat pentru o vacanță în România. Am fost pe litoralul românesc, mai precis la Constanța. Există și plaje care nu sunt umplute ochi de turiști, fără muzică în boxe, fără șezlonguri lipite unele de altele, nemondene. Chiar există.

Desigur că depinde cum pui lupa și ce scoți mai tare în evidență, pentru că asta vedem la știri: românii claie peste grămadă pe Litoral, și scoatem doar asta în evidență și ne arătăm lumii cât suntem de necizilizați și de prost crescuți. Unghiul de abordare. Tot la fel de bine poți să găsești altfel de plaje cu români civilizați, doar că atunci ar trebui să vorbești despre acei oameni/români care nu lasă gunoaie după ei, că nu dau muzica tare, că nu urlă pe plajă, că nu scuipă semințe. Dar nu, tu vrei să vorbești așa, tu vrei doar discursul negativ și tele-isteria. Pe de altă parte, ceea ce m-a frapat la Constanța este lipsa totală de grijă a autorităților față de patrimoniu, față de străduțele pline de farmec ale vechii Constanțe, de arhitectura și detaliile tulburătoare ale unui secol trecut de istorie, senzația de oraș părăsit și neiubit. Casino-ul acoperit, în sfârșit, de schele, piațetele vechi și murdare, trotuare nespălate de decenii, probabil. Un farmec al dezolării, de parcă decrepitudinea mușcă cu ură din istoria orașului. Așa arată corupția ultimilor decenii, asta lasă în urmă. Dezolarea și dezastrul, pentru că așa a lăsat fostul primar orașul în urma lui, de parcă el și camarila, un stol de lăcuste, au devorat și distrus totul în urmă.

După Constanța dezolării, Brașovul a fost ca o gură de aer. Orașul în care m-am născut, l-am regăsit având același farmec, acelaș aer. Se vede grija pentru patrimoniu, pentru istoria-identitate a orașului. Mi-am dorit să revăd Brașovul refăcând traseele copilăriei, cartierul copilăriei cu aleeile dintre blocuri care, acum, par mult mai mici, atunci, totul avea o altă dimensiune. Spațiul era nesfârșit, acum e ca o cutie căreie îi vezi muchiile, îmbinările. Perspectiva nu se mai pierde în linia orizontului. Totul devine limitat. Am refăcut traseele copilăriei cu emoția resimțită în stomac. M-a întristat, spre exemplu, să văd ca Cinematograful Cosmos, din complexul de lângă blocul unde locuiam, nu mai există, că toată aceea curte interioară cu scări, cu fântână arteziană, a fost invadată de bazare comercializând haine din plastic, cinematograful a fost înghițit de o mare de plastic. Am simțit în stomac emoția aia din sala de proiecție, cu scaunele din catifea iar pe ecranul uriaș rula Veronica, primul film pe care l-am văzut acolo. Așa a început întâlnirea cu cinema-ul, cu Veronica. Am refăcut traseul copilăriei când mergeam cu ai mei la sfârșit de săptămâna la rude lângă Brașov, la Săcele. Mătușa mea avea casa lângă pădure. Am intrat în pădure cu aceeași emoție, liniștea tulburătoare, aceeași copaci înalți parcă până-n cer, așa îi vedeam atunci, lumina soarelui strecurându-se ca prin vitralii. La fel și acum. Stai acolo, mut și străfulgerat de liniștea aia și de bucuria aia pe care nu ști să o definești. Ce e aceea bucurie?! De parcă ai trage un film înapoi, l-ai derula, îți mai e accesibilă doar emoția în stomac. Cu ochii minții îți pui, cadru cu cadru, toate amintirile pe care ți le mai amintești. Și faci asta asta parcă și împăcat, dar parcă și disperat să recompui totui – cu sunet, imagine și audio. Paradoxal.

Delimitarea între muncă și concediu

Anul acesta am reușit să pun bariera între muncă și concediu. Până în martie am lucrat la ziare.com, genul de loc de muncă unde nu prea există delimitare între muncă și concediu – chiar dacă ai și ceea ce se numește concediu, genul de job care prin natura lui devine ”dictatorial”, presa e asta. Experiența asta așa dusă la limită a fost și declick-ul pentru mine. Nu doar asta, dar și constatarea felului în care a evoluat presa – prizoniera traficului, conținutul fiind pe planul doi. Trafic, audiență, senzațional, scabros, violent, vulgar, trivial, sexualizarea totală, fake news-ul, distorsionarea realității. O goană nebună după cantitate, după rulaj nebun, un fel de patologie televizistic-clinic-isteroidă.

Pentru mine, această suprasaturație văzută din interior, din ochiul furtunii, a avut un efect de conștientizare dureroasă a faptului că trebuie să mă extrag din centrifuga informațională. Ca și cum am avut acel moment de înghețare/conștientizare în vreme ce în jurul meu rulajul astă nebun de știri, articole, opinii, informații de-a valma, mai mult decât poți suporta/înțelege, deformarea și rescrierea realității este scăpat de sub control. Când spun ”control” nu mă refer la cenzurarea informației, ci la lipsa oricărei deontologii în livrarea informației, a verificării din trei surse, old school – dacă vrei, a poluării spațiului public cu toate dejecțiile imaginabile. Presa a devenit un război al minții.

Telefonul în vacanță

L-am aproape ignorat. Puține telefoane. E ca și cum am făcut o deconectare. L-am folosit mai degrabă pe post de captatio – fotografii, sau accesul pe internet, informații despre vreme, locuri de văzut. Suprasaturația informațională de care vorbeam m-a mai învățat un lucru. Sper să rămână așa. Să pun măsură în accesul la net, pe facebook. Mi-am descoperit plăcerea de a nu posta, plăcerea de a nu resimiți nevoia de a avea o opinie de facebook chiar despre orice, plăcerea de a descoperi că timpul are dimensiune dincolo de facebook. Că poți să te vindeci de această compulsivitate – de a posta în timp real despre toate evenimentele în derulare, mai ales cele politice. Pentru că facebook creează iluzia că tu faci parte din spațiul public și miști lucrurile, în sens civic, politic, dar de fapt nu o faci, e doar iluzia ”mișcării” pentru că dincolo de plaforma asta lucrurile rămân la fel de încremenite.

Dacă ar fi să dau un exemplu ar fi al războiului dus de jurnalista Emilia Șercan cu hidra corupției academice, a plagiatorilor care au și ministru, al Educației, lăsată singură în acest război de câtre comunitatea academică a cărei onoare o apără chiar Emilia Șercan. Dar comunitatea academică nu dorește să i se apere onoarea și nu dorește să schimbe nimic. Aș mai putea continua și cu exemplul României educate, proiectul ipocriziei prezidențiale. În ciuda a tot ce s-a spus despre Educație, despre dezastrul în care se află școala românească cu peste 40% analfabetism funcțional, a deprofesionalizării corpului profesoral, al defazării, în cei 7 ani de mandat ai președintelui care stă călare pe România educată lucrurile nu s-au îmbunătățit față de momentul lansării programului, ci, dimpotrivă, s-au agravat. Sau cum pandemia a pus frâna și pe starea aia minunată a societății civile de a fi prezenta în agora, părea că societatea civilă și-a înțeles în sfârșit rolul/menirea. Lucrurile sunt amestecate, inevitabil, pandemia a modificat prioritățile. Nici nu se putea altfel. Sper doar să ne regăsim acel spirit al prezenței în agora, așa imperfect cum era avea ceva sublim.

O carte/un film care te-au pus pe gânduri recent

Îmi e străină distincția: cărți de vacanță/filme de vacanță. Nu caut niciodată cărțile ușoare sau filmele ușoare. Am aceleași așteptări de la o carte sau de la un film. Emoția, transfigurarea, tensiunea. Vreau să fiu acolo țintuită locului, pradă emoției, altfel nu are sens. Mă fascinează, și caut, literatura recuperării istorice care îmi pare esențială pentru întelegerea lumii în care trăim. Altfel, treci prin viață cu niște goluri. Mă refer aici la literatura legată de trecutul comunist și chiar mai departe în timp. Recomand Zona de interes, apărută la editura Pandora M, Martin Amis, un roman tulburător, răvășitor, brutal și covârșitor, perioada celui de Al Doilea Război Mondial, un lagăr de exterminare, însă scris din punctul de vedere al unul SS-ist. Perspectiva te lovește în plex, scriitura, la fel. Pe lista asta a lecturilor mele care vin spre mine, sau mai degrabă le caut programat, este și Noaptea lui Ellie Wiesel, Scrisori din lagărul de la Westerbork de Etty Hillesrum, Eddy de Wind – Auschwitz, ultima stație, sau Gustul amar al ciocolatei – o povestea reală despre confiscarea abuzivă a comuniștilor, distrugerea, eliminarea din viața socială, arestările, teroarea anilor 50, pe tema asta am mai citit și răvășitoare carte a Adrianei Georgescu, La început a fost sfărșitul.

Pe lista asta lecturilor sunt și cărțile citite despre Putin, Din Rusia, cu sânge, scrisă de o jurnalistă, carte pentru care a luat Premiul Pulitzer in 2018, e o radiografie dură a unui regim autoritarist care se menține la putere prin crimă și crimă organizată, toate astea chiar dincolo de granițele Rusiei, dar si Francoise Thom, studentă a lui Alain Besanson, volumul Putin și putinismul, sau Hai să vorbim despre Putin! de Mark Galeotti. Toate lecturile astea în rama cărții lui George Friedman – Furtuna de dinaintea liniștii. Discordia americană. Criza anilor 2020 și triumful de după, apărută la editura Litera. So, s-a dus pe apa sâmbetei ”lectura de vară”. Mă opresc aici cu lista cărților citite că nu mai termin!

Despre film, recent văzut la Timișoara – Întregalde în regia lui Radu Muntean. Foarte bun, foarte legat, tensionat. La început se leagă mai greu povestea și tensiunea, dar apoi te ține. Actorii joacă impecabil, imaginea susține povestea. Pesonajul bătrânului dă filmului ”carne”/greutate mai ales prin această inserare a lui din chiar realitatea locului unde s-a filmat. E minunat felul în care personajul bătrânului și-a jucat povestea autentic. Tulburătoare imaginile cu bătrânul în singurătatea lui, scena spălării trupului gol, privirea adâncă, aparent goală, dar plină de toate dramele. Maria Popistașu, Ilona Brezoianu și Alex Bogdan creează o tensiune mișto care te ține cu sufletul la gură. Bun joc, fără fisură.

Apoi, îmi place această direcție a filmului documentar care se construiește/filmează în chiar miezul poveștii, din interior, renunțând la privirea din afară, rigidă. Autorul/regizorul se mută cu bagajele în poveste, ca în Holy Father a lui Andrei Dăscălescu sau Acasă, de Radu Ciorniciuc. Iar din ograda Oscar, văzut Nomadland, în regia lui Chloe Zhao, curătațat de clișeele hollywoodiene, cu ”tăceri”, cu spații care lasă filmul să respire, să se așeze în privitor, cu o Frances McDormand surprinzătoare, într-un rol de mare calibru.

Găsim și aici intersecția dintre ficțiune și realitate, personaje din film care nu sunt actori, care își joacă în fața camerelor propria existență dând filmului o puternică respirație, e ca un decupaj din viață, puternic, onest. Aproape că se topește linia dintre ficțiune și viață, dintre cameră și dincolo de ea și în afara ei. E o tendință asta, această intersecție în filme dintre poveste/ficțiune și documentatând viață în chiar curgerea ei. Am ratat filmele lui Radu Jude din festivalul Ceau Cinema de la Timișoara. Voi recupera.

Un loc descoperit recent

Un loc miraculos. Un mic sat de munte pe lângă Văliug, în apropiere de Gărâna. Un loc în care de ceva timp mă duc frecvent pentru că am sentimentul de legătură tainică. Căsuțe mici din piatră, cu căpițe în fundul grădinii, cu cocoși care cântă de dimineață, cu bicilici care îi acompaniază, cu vaci pe care le auzi seara că trec pe drum, mugesc și își anunță venirea din tălăngi, deplasându-se leneș pe drumurile prăfuite, cu pisici pe care abia le simți cum trec din grădini în grădini, le vezi pândind doar ele știu ce, cu pasări care cântă dimineața și seara, cu aerul care, în funcție de timpul zilei, îl simți cum se transformă. Acum e clar, apoi, auriu, transfigurat, apoi, molatic. Spre seară devine melancolic colorându-se abia simțit în belumarin până când devine întunecat noaptea. Iar noaptea, cerul e plin de stele care palpită.

Nu vei vedea un asemenea cer în oraș, între betoane. Doar acolo, sus, la munte, atât de aproape de cer, stelele sunt altceva, de parcă cineva le coase în timp real pe catifeaua nopții. Sună clișeic, dar momentele astea sunt așa. Oamenilor le este frică de emoțiile simple, de fapt, tot acel teatru cu hai, n-o mai da cu clișee din astea, sunt pe psihologia inversă. Aia căutăm: emoția simplă, nefardată, neregizată. Lucrurile simple ne emoționează cel mai tare, ne rup, ne recompun.

Vacanța amintirilor

Răspund la plural, și fără ezitare: vacanțele copilăriei. Fie cele de lângă Brașov, cu pădurile lui, cu mersul după zmeură, cu incursiunile în pădurile alea fabuloase, cu iernile de poveste, ori la bunici, într-un sat din Banat, cu mersul la furat de lubeniță, porumb sau pescuitul cu borcanul, mâncat dude până ți se înnegrea limba. Vacanțele cu tot narativul copilăriei nu pot fi eclipsate de nimic. Probabil că devii și melancolic pe măsură ce trece timpul, iar evadarea în spațiul amintirii e o formă de escapsim dintr-un prezent aiuritor.

Tactici pentru când te întorci la job

E momentul cel mai dificil. Ai sentimentul că ai fost rupt dintr-o parte și aruncat în alta. Cea a obligațiilor, a deadlinurilor, a situațiilor concrete. Intri în zona dementă a ”facturilor”, vin facturile, trebuie plătite facturile. Avea tătal meu o vorbă, spusă cu ironie, o “motivațională”: la muncă, nu la-ntins mâna. Ce fac? Trag aer în piept și le luăm pe rând, ca și cum te-ai întors în jungla realității, în hațisul obligațiilor. Viața reală nu e un scenariu pentru zâne.