[Obsesii part-time] Roxana Niculae: Cel mai mult contează să-ți găsești vocea. Și asta poți să o faci doar cântând, doar auzindu-te. De mii, de milioane de ori

Cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat Roxanei Niculae au luat-o întotdeauna prin surprindere. Așa a ajuns și în lumea publicității pe care a descoperit-o în facultate, atunci când a ales să se implice în PRIME România. Așa a ajuns să descopere zona de PR, iar abilitățile în acest domeniu le-a exersat în mai multe agenții care au adus-o mai aproape de Client Service. Acum e Account Executive la Publicis, agenție unde lucrează de 8 ani și care o ține în priză prin provocări care o învață lucruri despre ea și industrie.

Când Andrei Hațegan i-a propus să intre în trupa We Singing Colors, Roxana nu știa în ce se bagă. Dar pasiunea pentru cântat a fost mai mare decât frica de necunoscut. Primul concert era deja programat, iar toate celelalte care au urmat-o a dus trupa în locuri precum Japonia, Spania sau Marea Britanie.

Trăiesc efectiv piesele pe care le avem, nu e nimic forțat, nu m-a forțat nimeni să fac nimic din ce nu am crezut. Concertele și oamenii care vin la concertele noastre sunt un refugiu și un loc de descărcare și reîncărcare de energie. Am fost surprinsă de tot și toate. Uneori, în timp ce suntem pe scenă mă întreb dacă se întâmplă cu adevărat, dacă am auzit piesele noastre într-un club din Japonia, dacă atunci când sunt tare supărată chiar mă descarc ascultând un album de la noi cap-coadă.

Cel mai bun profesor e exercițiul, iar Roxana s-a dedicat total lui. Îi place să descopere elemente noi la vocea ei și să caute mereu lucruri pe care poate să le îmbunătățească. Am vorbit cu ea despre ce înseamnă întregul proces, cum se împarte între job și pasiune și care sunt așteptările ei pentru trupă în interviul de mai jos.

Începutul în comunicare

S-a întâmplat puțin câte puțin. De la faptul că în liceu nu am intrat la clasa de mate-info, ci la filologie. Apoi pentru că n-am intrat la Unatc, ci la toate celelalte facultăți la care aplicasem. O mare tragedie atunci, o mare lecție învățată (de fapt îmi plăcea să mă uit la spectacole de teatru, nu să joc, dar asta e altă poveste). Și am ales Comunicare și Relații Publice la Universitatea Bucureșți, unde intrasem la fără plată și cu bursă. În primele zile, la un curs, au venit câțiva studenți să ne povestească despre această asociație a studenților la comunicare, PRIME România în care am intrat ulterior și am făcut PR, organizat evenimente cam toți anii facultății. În anul 2 de facultate m-am angajat la Graffiti BBDO la corectură part-time. Am trecut pe la trafic și mă gândeam oare ce să fac, ce mi-ar plăcea mie să fac.. și așa am ajuns la Client Service.

De 8 ani sunt la Publicis, cu niște oameni pe care îi respect și cu care am tras și la greu și la bine, că alfel nu aveam cum să stau atâția ani.

Pasiunea pentru muzică

Pasiunea, cam ca toată viața mea, m-a luat prin suprindere. Simțeam ceva, că pot să cânt, îmi ziseseră prieteni că am voce (dar ce prieteni n-au zis asta cuiva ) însă nu m-am gândit niciodată să intru serios pe drumul muzicii. Până când aveam 22-23 de ani, începusem să-mi fac destul de mulți prieteni cu facultatea, asociația, și câțiva oameni de prin trupele alternative de la noi. Așa l-am cunoscut pe Andrei Hațegan, care prin 2011 mi-a propus să fac parte din formația We Singing Colors și asta a fost. Avea piesele, primul concert era deja stabilit, urma să fie în Control în două săptămâni, a fost o nebunie. Și încă e, 10 ani mai târziu.

Etapele acestui drum

Au urmat foarte multe repetiții, piese și concerte. Nu am avut vreo strategie clară și mă bucură asta. Ne doream doar să compunem și să cântăm cât mai mult. Și a fost fix ca trăitul copilăriei, când eșți sincer, naiv și te bucuri de toate până dai cu capul de business ). Am ținut să “tragem” de copilăria asta cât mai mult.

După primul concert s-a legat un al doilea și tot așa. Ce ni s-a întâmplat nouă a fost că fiecare live a declanșat, ca într-un lanț, alte concerte, colaborări cu muzicieni, cu regizori. Am lansat prima noastră piesă și clip împreună – Good Days, Bad Days, apoi primul album în 2014 - Made of Wool, made of Heavy metal, apoi al doilea album – Lone Learner și multe alte single-uri.

Am colaborat pe piese și în live-uri cu muzicieni extrem de talentați, ca Narcis Axinte (bass, chitară), Vlad Ionescu (tobe), Andrei Fântână (saxofon), Corina Ciuplea (violoncel), Robert Dahlquist (tobe), Adi Seven (bass), Cosmin Postolache (clape), Cosmin Dumbravă (tobe), Paul Ballo (tobe).

Au fost vreo 400-500 de concerte între timp, în țară, dar și în locuri în care nu visam să ajungem pe scene ca Japonia, India, Marea Britanie, Spania, Slovenia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Republica Moldova.

Cum ai învățat

Cum povesteam și la început, m-am aruncat total nepregătită și fără să o gândesc. Nu am luat lecții cu un profesor, bine… dacă putem numi youtube-ul un profesor, am luat ceva lecții cu pauze de reclame (ahahah). Cred în puterea studiului și îmi place să mă înconjor de oameni care au studiat, în măsura în care am mare încredere și în trăirea celor care nu au studiat. Nu poți să te trezești într-o dimineață și să zici, gata, eu știu tot. Tot timpul o să simți că faci ceva și mai bine și că mai ai de lucru la altele, plus de descoperit totul.

Cel mai mult contează să-ți găsești vocea. Și asta poți să o faci doar cântând, doar auzindu-te. De mii, de milioane de ori, mai ales când nu îți place exact ce auzi. Aproape la fiecare piesă simt că învăț din nou să cânt, pentru că fiecare piesă îmi transmite altceva și mă face să o cânt diferit. Vocile astea, mi le imaginez ca pe niște sertărașe de la un dulap, unele în care știu deja ce se găsește (vocea aia de cap, de piept, mai în forță, mai șoptită, mai dulce, mai supărată), altele pe care nu le-am deschis încă și lucrez la cheie.

Dorințe & așteptări

A trecut și am trecut prin multe transformări. De la joacă, copilăria aia naivă, la un mod de a trăi și a nu mai ști cum să trăiesc fără. În timp, am descoperit o timiditate și o vulnerabilitate pe care nu știam că le am. Sunt, în general un om sociabil, încrezător, am cuvinte și glumițe la mine, dar când vine vorba de mine în We Singing Colors, mă topesc și aș vrea să mă fac mică, mică, să nu mă văd, doar să mă aud. Mi-a luat ani să-mi dau seama, și încă niște ani să fiu confortabilă cu partea asta din mine, să nu încerc să o mai controlez.

Aș vrea să cântăm cât mai mult, să cunoaștem cât mai mulți oameni, povești, culturi și să le aducem câte o găleată de fericire cu fiecare ascultare a pieselor noastre. În ultimul an am trăit mai mult cu viitorul apropiat, una maxim două luni distanță, așa că va așteptăm la concerte, în august și septembrie, după nu știm cum va fi.

Timp & efort

Muzicii îi dedic tot timpul pe care îl găsesc, în timp ce se întâmplă și viața. Adică și job full time în ultimii 13 ani, curat, spălat, gătit și scurte vederi cu familia, prietenii. E multă muncă, dacă vrei să faci asta, ca în orice. Și multă renunțare, mai ales la vacanțe, la viață personală. Se simt și lucrurile astea, că doar nu om fi de piatră, dar când le pui în balanță cu adrenalină și lucrurile faine care se întâmplă și îți rezultă pe plus, eșți pe drumul bun.

Cel mai frumos e când cineva îți zice că i-ai făcut ziua mai bună ascultându-te, când te uiți în ochii oamenilor în timp ce cânți sau ciocnești un pahar după.

Descoperirile aduse de acest drum

Am avut mare noroc să fac cunoșțință cu muzica în cel mai plăcut mod. Trăiesc efectiv piesele pe care le avem, nu e nimic forțat, nu m-a forțat nimeni să fac nimic din ce nu am crezut. Concertele și oamenii care vin la concertele noastre sunt un refugiu și un loc de descărcare și reîncărcare de energie.

Am fost surprinsă de tot și toate. Uneori, în timp ce suntem pe scenă mă întreb dacă se întâmplă cu adevărat, dacă am auzit piesele noastre într-un club din Japonia, dacă atunci când sunt tare supărată chiar mă descarc ascultând un album de la noi cap-coadă.

Comunicarea prin muzică

Comunicarea se întâlnește cu tot în viață, după cum am învățat la facutate. Și cu oamenii și cu animalele și cu mașinile, cu tot. Faptul că lucrez în publicitate de atâția ani m-a învățat cum să încerc să înțeleg oamenii înainte de a emite judecăți, ca grabă nu e buna, cum să vorbesc cu cei supărați, triști, entuziaști, iubitori și să iau de la fiecare ce cred că e mai bun. În ambele domenii înveți mult din “furate” cum s-ar zice. Ești atent la ce se întâmplă în jurul tău, te înconjori de oameni de la care simți că ai ce învăța și te pui pe treabă.

Echilibru între viața profesională și personală

Să fie oameni cu răbdare, sinceri cu ei, ok cu a munci mult și în sufletul lor să știe care e prioritatea și să o trateze că atare. Nu există o rețetă nici aici, cum nu există nici în cazul cântatului. Este atât de legat de fiecare persoană, prin ce a trecut, prin ce trece, ce simte, că doar fiecare știe ce e mai bine pentru el în acel moment.

Cea mai grea parte a fost să încerc să le țin în echilibru, să nu stric, să nu supăr, să nu încurc pe nimeni, dar să fac ce-mi place. Nu cred ca există echilibru până nu eșți sincer cu ține și cu adevărat mulțumit de ce alegeri faci. Muzica cu We Singing Colors e prioritatea în viața mea și odată ce am făcut pace cu asta, am reușit să îi fac (sper) și pe cei din jurul meu să înțeleagă. Atât la job, cât și cu familia și prietenii, ori am noroc de cei mai tari și înțelegători oameni.