[Profesori altfel] Monica Halaszi: Am lucrat cu elevi din mediul rural și din mediul urban, dar ceea ce mi s-a părut surprinzător a fost dorința tuturor de a-și depăși condiția

Noile generații de elevi au multe întrebări esențiale, la care nici măcar tehnologia, cu care se descurcă atât de bine, nu le oferă răspunsuri. Educatorii sunt cei care ar putea să îi ajute, însă doar dacă nu le impun ascultarea necondiționată și nici nu le livrează conținut sub formă de monolog, spune profesoara Monica Halaszi.

Tinerii de azi nu mai vor dascăli tradiționali sau autoritari. Vor modele, vor sa fie antrenați să creeze singuri conexiuni între reflecțiile lor, informațiile primite în școală și aplicabilitatea acestora în viață. Pentru că sunt mult mai pragmatici, dinamici, creativi și caută activitățile experiențiale de învățare.

"Îmi pregătesc cu atenție momentul de deconstrucție a textului (atunci când abordez textele literare). Le spun că textul este ca o jucărie de Crăciun de care ne bucurăm și o întoarcem pe toate fețele, dar că vine momentul desfacerii în bucățile din care este compusă, pentru a înțelege cum funcționează, ca apoi să încercăm refacerea întregului".

Monica Halaszi predă limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița. Vine de la Sîngeorz-Băi, unde s-a format ca om și s-a jucat ”de-a grădinița”, apoi ”de-a școala” cu copiii din apropierea sa. Înainte de ’89 a mers la Filologie la Cluj. A făcut ulterior un Master în Management educațional și comunicare instituțională și o pasionează tot ceea ce ține de educație. Vorbim cu ea despre elevii noilor generații, aflăm cum se raportează ei la metodele tradiționale de predare și vedem din perspectiva sa cât este de importantă chimia profesor-elevi.

Din biografie și viață

Ați auzit de Sîngeorz-Băi? O stațiune balneoclimaterică din județul Bistrița-Năsăud, undeva în nordul țării, aproape de locul unde se agață harta în cui. Acesta a fost spațiul formării mele. Am frecventat cursurile liceului din localitate (liceu industrial, cum erau majoritatea pe atunci), iar de acolo am plecat spre ceea ce se numea înainte de 1989 „filologia din Cluj” (actuala Facultate de Litere din cadrul UBB), unde am urmat secția limba și literatura română – limba și literatura franceză. Ulterior am finalizat un masterat la SNSPA, la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, centrat pe management educațional și comunicare instituțională, iar acum parcurg al treilea ciclu al studiilor universitare, în domeniul „Educație, reflecție, dezvoltare”, la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (Cluj).

Este evident că mă pasionează tot ce ține de domeniul educației (nu înseamnă că nu am și pasiuni „mai normale”: lectura, teatrul, cinematografia, muzica și călătoriile) și cred că mi se trage din copilărie. Îmi amintesc că mă jucam de-a grădinița cu copiii de pe „uliță”, apoi de-a școala – eu fiind evident învățătoarea, că îmi confecționam cataloage din caiet și că îmi pregăteam lecțiile... predându-le păpușilor. Pe atunci, dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare, răspundeam fără să clipesc „învățătoare”, deși mama și-ar fi dorit să devin asistentă medicală (am și dat admitere la Liceul Sanitar, dar nu a fost să fie) sau medic, apoi m-am visat artist plastic sau cadru militar. Am ales până la urmă să devin profesoară. De ce? Poate pentru că imaginea profesorului era idealizată, poate pentru că bunicii și părinții mei se raportau la oamenii școlii cu prețuire, poate pentru că m-au fascinat educatoarele mele, apoi învățătoarea mea, Ioana Pop, câțiva profesori (diriginții mei din gimnaziu și liceu, Ion Crăciun și Ioan Chiorean, profesoarele și profesorii mei de limba și literatura română, franceză și engleză) și, în mod deosebit, Doru Pruteanu, omul care mi-a arătat calea și care va rămâne, pentru totdeauna, MODELUL.

Prima experiență la catedră

Am intrat la facultate abia în al doilea an după terminarea liceului (erau 15 locuri și în primul an am fost a treia sub linie, cu 8,35), așa că, în spiritul dictonului „nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”, m-am angajat muncitor necalificat la Fabrica de tricotaje din Sîngeorz-Băi (o experiență interesantă și utilă, în fond). După vreo jumătate de an, am fost chemată de directoarea liceului, fosta mea profesoară de chimie, să o înlocuiesc pe profesoara de franceză care intrase în concediu pentru îngrijirea copilului. Am acceptat. Așa că, la nici 19 ani, mă aflam în fața celor cu care, până cu câteva luni în urmă, împărțeam statutul de elev. Poate că acum nu ar mai fi la fel, dar am primit de la „elevii” mei respect și încredere (inclusiv de la cei care urmau cursurile la seral). Încercam să îi imit pe Doru Pruteanu și pe „Socrate”(personajul din filmul „Liceenii”) și să fiu altfel. Cred că acela a fost contextul în care mi-a fost clar că mi se potrivește profesia aceasta. Am fost, de-a lungul timpului, profesoară la Ilva Mică, Maieru, Anieș, Sîngeorz-Băi, apoi în Bistrița. Am făcut naveta, am stat în frig așteptând autobuzul sau trenul, am lucrat cu elevi din mediul rural și din mediul urban, dar ceea ce mi s-a părut surprinzător atunci a fost dorința tuturor de a-și depăși condiția. Știau că educația este poarta deschisă către un viitor mai bun.

Învățământul românesc atunci

Deși învățământul era centrat pe conținuturi, nu pot spune că nu se dezvoltau și atunci competențe. În primii ani de profesorat am predat franceza și dezvoltam competențe de comunicare în limba străină, iar după ce am decis să aleg disciplina limba și literatura română am dezvoltat competențe de comunicare în limba maternă. Este adevărat că programele școlare erau analitice, că se preciza numărul de ore alocat unui scriitor (de exemplu, în cazul lui Eminescu, în clasa a X-a, erau alocat e 40 de ore), că modelul curricular dominant era cel estetic (îmi dau seama acum), dar profesorul putea să transmită mai mult decât era scris în documentul emis de minister, putea să dezvolte creativitatea elevilor, să-și umanizeze disciplina. Până la urmă, indiferent de sistem, profesorul este cel care poate sparge zidurile.

Sigur, după 1998 am intrat într-o nouă epocă, a programelor care vizează dezvoltarea competențelor și care îi încurajează pe profesori să fie autonomi și creativi. Deși unii vorbesc de un regres al învățământului românesc, eu am altă părere. Prin legislație, prin paradigmele curriculare care articulează programele școlare, prin organizare, învățământul românesc ține pasul cu tendințele educaționale din lume. Știu, nu este suficient, mai este nevoie și de oameni responsabili cu reale competențe didactice. Aici avem o problemă, fiindcă domeniul educației nu este atât de atractiv pe cât ar trebui.

Învățăturile primilor ani

Primii ani de profesorat m-au învățat cum să fiu și cum să nu fiu. Privind în urmă, îmi revăd poticnirile și greșelile, dar cred că fără ele nu m-aș fi putut dezvolta ca profesor. Abia în fața elevilor am înțeles cu adevărat cursul de metodică a disciplinei, abia atunci am înțeles cu adevărat ce trebuie să fac cu toată teoria învățată, abia atunci am înțeles ce înseamnă adaptarea activității și predarea diferențiată. Norocul meu a fost și cursul livrat de Centrul Educația 2000+, „Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice”, care m-a familiarizat cu principiile didacticii constructiviste și cu un model modern de organizare a demersului didactic.

Despre școala unde predai acum

În 1996, m-am titularizat la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița unde predau limba și literatura română. Cea mai bună școală din județ (ne place nouă să spunem), o școală cu tradiție și cu elevi foarte buni, cu multe clase – avem toate ciclurile curriculare, de la clasa pregătitoare la a XII-a, iar cei care au ales-o (și mă refer aici la elevii de liceu) au făcut-o nu numai pentru rezultatele ei în timp, ci și pentru că în familiile lor este o tradiție să fii elev „la Liviu”. A fi elev „la Liviu” este o mândrie și o garanție a unei educații de calitate. De ce am optat eu pentru această școală? Fiindcă obținând cea mai mare notă la concursul de titularizare am avut posibilitatea de a o alege. Știam că nu-mi va fi ușor, dar am luat-o ca pe o provocare, ca pe o șansă pentru a nu lăsa garda jos. Și nu m-am înșelat.

Elevii noilor generații și metodele tradiționale

Elevii de azi au multe în comun cu elevii de ieri: dorința de a învăța, de a se autodepăși, de a fi luați în considerare de profesorii lor, problemele specifice vârstei. Sunt însă mai dinamici, mai pragmatici, știu să prioritizeze (ceea ce uneori îi face să pară superficiali) și au curajul să-și exprime și să-și susțină punctul de vedere (ceea ce uneori îi face să pară obraznici). Adevărul este că se află în căutarea unor răspunsuri la întrebări esențiale, la care nici măcar tehnologia, pe care o stăpânesc atât de bine, nu îi ajută. Vor de la profesori să le fie parteneri, să le faciliteze învățarea, să fie antrenori și exploratori, nu li se mai potrivește profesorul autoritar, birocratic, cel care impune ascultarea necondiționată și pentru care livrarea conținutului se face sub forma monologului. Cu toate acestea, teama de posibile repercusiuni îi face să accepte acel „Faceți așa pentru că așa vă zic eu”, dar nu își construiesc învățarea pe acest mesaj. Învățarea se produce abia atunci când experimentează, când trăiesc experiența și o multiplică. Nu prea merge cu „faceți așa”, poate cu „haideți să facem așa”.

Chimia profesor-elevi

În manualul pe care îl folosesc la clasa a IX-a, există un fragment din memoriile lui Marin Preda, în care acesta evocă imaginea profesorului său de istorie. Autorii manualului au propus pentru etapa de evocare un exercițiu în care le oferă elevilor mai multe definiții ale profesorului și le cer să aleagă pe cea cu care sunt de acord. De fiecare dată, indiferent de generație, printre preferatele elevilor mei a fost următoarea: „Un profesor îți poate face simpatică sau antipatică o materie.” și de fiecare dată, și-au motivat alegerea cu exemple din propria experiență școlară.

De ce cred și eu în această aserțiune? Fiindcă am fost și eu elevă, fiindcă am avut la rândul meu profesori care m-au îndepărtat sau m-au apropiat de disciplina pe care o predau, fiindcă viața m-a învățat că este o relație simbiotică între atitudinea profesorului față de elevi și atitudinea elevilor față de disciplina pe care acesta o predă. Chimia dintre profesor și clasă este esențială și productivă.

Stilul tău de predare

Îmi place să spun că sunt unul dintre profesorii căruia i se potrivește meseria aceasta și îmi place să cred că sunt un profesor cu har. Nu fac parte din categoria celor convenționali, dar nici nu sunt o neconvențională. Cu siguranță nu sunt un profesor autoritar. Creez oportunități de învățare și activități experiențiale, îi conduc pe elevi spre momentul acela magic în care creează conexiuni între reflecțiile personale și informațiile relevante, îi ajut să descopere utilitatea celor învățate la şcoală.

Demersul meu didactic este construit pe modelul Evocare – Constituirea Sensului – Reflecție, prin urmare plec de la experiențele elevilor (culturale, personale) pentru a genera învățarea. Îmi place să-i surprind, să îi aud exclamând „aha” sau „ce simplu e”. Îmi place atunci când îmi spun „când ne explicați dumneavoastră, totul are sens”. Dar pentru ca urechile mele profesorale să audă aceste reacții, îmi pregătesc cu atenție momentul de deconstrucție a textului (atunci când abordez textele literare). Le spun că textul este ca o jucărie de Crăciun de care ne bucurăm și o întoarcem pe toate fețele, dar că vine momentul desfacerii în bucățile din care este compusă, pentru a înțelege cum funcționează, ca apoi să încercăm refacerea întregului, dar întregul acesta este altul decât cel inițial, fiindcă lui i se adaugă experiența noastră.

Super-puterea ta

Nu știu dacă am vreo super-putere. Poate e capacitatea de a simți vibrația elevilor. Sper ca ei să fi descoperit asta de-a lungul anilor petrecuți împreună.

De ce te plac elevii

De ce mă plac? Hm... În decembrie 2020, am primit de la elevii mei din cele două clase a XII-a feedbackuri care ar putea să răspundă la această întrebare: „Vă mulțumesc că m-ați învățat să fiu om.”, „Dumneavoastră ne predați cum să trăim învățând.”, „Avem română? Vai, ce bine!”, „You're not just a teacher.” (cu referire clară la prezentarea mea de pe Facebook), „Sunteți o profesoară fascinantă.”

Îmi amintesc de o întâmplare din 2007. De fapt de ultima teză a clasei a XII-a la care predam atunci, construită pe structura probei de la bacalaureat. Subiectul al treilea le solicita să scrie un eseu despre „Forme ale dramaturgiei în teatrul modern”, iar atunci când am ajuns să-l citesc am constatat că majoritatea au preferat să scrie despre mine („Titlul eseului, deși ar trebui în general să anunțe subiectul ce urmează a fi tratat în lucrare (cum ar fi în cazul nostru opera dramatică postbelică „Iona” de Marin Sorescu), poate fi folosit uneori ca diversiune. Ce-ar fi dacă în loc de Iona aș discuta în eseul meu, cu multă îndrăzneală, ce-i drept, despre profesoara de română? Ce-ar fi dacă, măcar o dată, în loc de un eseu argumentativ, la o teză, un elev i-ar dedica toate cele 30 de puncte alocate părții a treia... profesoarei de română? Se pare că vom afla în curând că eseul se intitulează de fapt doamna H.”), despre stilul meu de predare „foarte inovator”, despre regrete, despre conștientizarea că „nu poți fi o persoană inteligentă dacă ai convingerea că doar matematica e importantă”, despre impactul orelor de română, despre emoții, despre iubire („Sunt convins că nu toți colegii mei au sfidat teza aceasta pentru a spune câteva cuvinte despre doamna H. Dar cei care au făcut-o, au făcut-o nu pentru că nu le pasă de română, ci tocmai, pentru a arăta că le pasă. Nu pentru a încălca reguli, ci pentru că sunt convinși că nu au voie să se despartă de profesoara lor de română sec. O fac pentru că știu că îi va aprecia și că se va bucura de surpriza pe care clasa a XII-a B i-a făcut-o. Nu pentru că nu au învățat, ci tocmai fiindcă au învățat atâtea în acești patru ani. E declarația lor de dragoste acum, la ceasul ultimei teze la limba și literatura română.”), despre impact („Forme ale teatrului modern românesc sau cum nu am știut să mă bucur de lucrurile care trebuie. Nu știu cum să încep. Încercarea de a părea că scriu despre Iona îmi consumă mare parte din energie, dar nu vreau să ratez această ocazie de a mă exprima sincer. Ne-ați ajutat să creștem ca oameni. O să schițez mereu un zâmbet când voi vedea „monica h is now online”... mi-ați dezvoltat simțul critic..., m-ați ajutat să conștientizez că munca în echipă este roditoare..., nu pot să-mi dau seama cum puteați să ne țineți în priză la ore și să ni se pară neplictisitoare. Am înțeles că proful nu e un mecanism unilateral care scrie pe tablă și răspunde la întrebări. M-ați învățat să fiu și nu e puțin lucru... Aceasta e ultima teză pe care o scriu, deosebit de grea, pentru că trebuie să fac cuvintele să exprime totul...).

De ce mă plac elevii? Dacă mă plac cu adevărat (așa cum reiese din tot ceea ce au scris) este pentru că îmi pasă.

O privire asupra școlii românești

Școala românească are plusuri și minusuri. Spuneam că prin legislație – și mă refer la Legea 1 din 2011, prin paradigmele curriculare, prin organizare, școala românească este pe calea cea bună. Cred că acestea sunt punctele ei forte.

Metehnele

Meteahna principală este rezistența la schimbare, cramponarea de ceea ce în mod greșit numim „tradiție”, privirea nostalgică, înlăcrimată spre trecut și nasul strâmbat când vine vorba de prezent sau de viitor. Aș face o listă cu tot ce mai numesc eu metehne, de la obsesia de a avea intrarea profesorilor și a elevilor (pe când la nivel discursiv sintagma preferată este „învățământ centrat pe elev”) la obsesia monodisciplinarității, de la teama de a primi feedback la teama de superiori, de la goana după note mari la goana după adeverințe, de la lipsa empatiei la lipsa încrederii.

Cum ar putea fi reformat învățământul

În DEX, reforma este definită ca „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură pentru a realiza un progres”, așa că eu nu cred că mai este nevoie de reforme în sistemul educațional românesc. Avem o lege pe care am putea-o respecta. Cred că respectarea LEN este primul pas. Nu, de fapt al doilea. Primul ar fi readucerea LEN la forma inițială, de dinaintea hăcuirii ei sistematice de unii și alții.

Din pandemie

Pandemia ne-a obligat să ne schimbăm, să utilizăm mai mult tehnologia, să ieșim din zona de confort. Cred că digitalizarea educației a avut un impact major asupra școlii românești. Profesori și elevi am văzut că se pot derula activități didactice domesticind mediul on-line. Cei care blamau telefonul inteligent au descoperit că poate deveni partener în educație, iar cei care se temeau de internet au văzut că nu este tocmai balaurul cu șapte capete.

Posibile scenarii post-criză

Nu știu încotro se îndreaptă școala românească, sper că nu spre trecut. Sper ca din lecția pandemiei să nu ieșim cu nota doi. Ceea ce cred eu este că viitorul este al învățământului hibrid, în care școala „față în față” se combină cu online-ul, dar nu așa cum s-a procedat la noi, cu jumătate de elevi acasă și jumătate în clasă. Numesc „hibrid” învățarea mixtă („blended learning”), îmbinarea predării în sala de clasă cu soluțiile de tip eLearning. De exemplu, elevul poate citi un material teoretic existent în aplicația de tip clasă virtuală, încărcat de profesorul său, iar în sala de clasă valorifică ceea ce a citit, primește explicații suplimentare, experimentează.

Elevii viitorului

Generațiile viitoare vor fi la fel de pragmatice și foarte exigente. Vor aprecia capacitatea profesorului de a facilita învățarea și de a utiliza tehnologia în acest scop. Ar fi bine să ne „updatăm” în permanență, să le și să ne dezvoltăm cele patru metacompetențe de care vorbea profesorul Miclea și să nu fim autosuficienți. Va fi vai de profesorii anacronici!