[Viața la țară] Oana Băluță: Nu agreez deloc perspectiva străinului urban care salvează localitatea rurală și educă/învață comunitatea

Oana Băluță spune că la întrebarea ”cine este” nu mai răspunde de multă vreme cu ceea ce face din punct de vedere profesional. E o femeie care a învățat să trăiască viața autentic, în acord cu valorile în care crede, la care a ajuns pe parcursul mai multor intersecții din viață unde a trebuit să facă alegeri. Nu e mutată definitiv la țară, dar Căsutz e locul pe care l-a ales după vreun an și jumătate de prospecții prin satele de pe lângă și mai îndepărtate de București.

În weekend, noutatea mare a fost să nu muncim pe afară, am învățat că satul se odihnește, așa este ”duminica la țară”. Este felul în care ne arătăm respectul față de loc. Dar, am fost și la târg duminica. Într-o comună de lângă noi se organizează cel mai mare târg din zonă și e un prilej să cumperi diverse de la localnici, de la răsaduri la coșuri din răchită.

Oana e conferențiară la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București și cadru didactic asociat al Facultății de Științe Politice, SNSPA, activistă feministă, vreme de 8 ani fiind președinta Centrului FILIA, o organizație care activează în domeniul drepturilor femeilor și al egalității de gen, iar din 2020 realizează rubrica ”Nația. Genul feminin” de la Starea nației. Are două obiceiuri care o ajută să înceapă și să încheie ziua bine, cafeaua de dimineață și lectura de seară lângă un ceai de mușețel sau lavandă înainte de culcare. Spune că pripa de dimineață îi strică ziua și nu trece o zi fără să citească.

Cum era viața la oraș

Viața la oraș este în continuare fiindcă nu ne-am mutat completamente la țară, acum suntem în etapa în care am integrat ruralul în viața noastră.

Îmi plac în continuare viața culturală a orașului, dinamismul civic și creativ, festivalurile de film, librăriile, discuțiile cu prietenii de la o terasă sau un restaurant, clădirile vechi pe care se urcă trandafiri, caprifoi și glicină, mirosul de tei după ce plouă, Grădina Botanică, amfiteatrele din Universitate.

Numai că ceea ce îmi place în oraș este diminuat mult de lipsa spațiilor verzi, aglomerație, zgomot, trafic infernal, poluare, mojicie, grabă, agitație și netihnă. Mă săturasem să mai ies în expediție pe unele străzi unde știam că găsesc verdeață și flori, să mă întreb în fiecare weekend unde ieșim pentru o gură de verdeață și aer mai respirabil. Cred că lipsa spațiilor verzi, poluarea, au început să fie de-a lungul ultimilor ani din ce în ce mai apăsătoare; la fel și aglomerația în general sau cea din locurile verzi, puține care există. Ea este de la sine de înțeles în condițiile în care Bucureștiul are sub 10 metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor.

Cine este cel mai fericit din familie cu această schimbare 

Am ales să cumpărăm o casă la țară anul trecut, în perioada de pandemie. Izolarea și tot ce s-a întâmplat în 2020 cu noi doi au contribuit la această decizie, în sensul în care au accelerat-o. Disconfortul de care scriam exista deja de câțiva ani și la mine și la Adi.

Ce m-a convins a fost dorința și nevoia de a avea o altfel de viață, de a schimba felul în care trăiam, între patru pereți. Dar în primul rând faptul că amândoi vorbeam aceeași limbă și articulam nevoi comparabile. Eu îmi doream să fiu mai aproape de natură, să mă bucur de flori, de verde, de copaci, de cer. Amândoi vrem să cultivăm legumele noastre care să aibă gust, să facem dulceață și bulion, să uscăm fructe și legume, să cosim fân, să vedem cum rodește ceea ce punem în pământ.

Discuțiile pe care le-am avut amândoi m-au făcut să înțeleg că este un proiect viabil, care poate deveni realitate. Ne-a ajutat și faptul că doi prieteni și-au cumpărat o casă lângă București, iar când am mers la ei și am coborât din mașină, am văzut cerul și pădurea în zare și am știut că nu ne vom îndrepta înspre un apartament mai mare în București, ci către o casă mai departe de oraș.

Amândoi suntem fericiți cu faptul că ne putem bucura și de viața din rural, acum o împărțim cu cea din urban findcă nu am lăsat de tot orașul pentru sat. Etapa în care suntem cu casa, renovăm, întregul proces de resistematizare și regândire a proprietății, profesiile noastre nu cred că ne vor permite să lăsăm orașul pentru sat. Dar cine știe ce se va întâmpla în viitor, e loc pentru un downshift. Acum suntem în tranziție, armonizăm și experimentăm.

Detalii logistice

Am cumpărat amândoi proprietatea de puțin timp și vom începe renovarea respectând specificul caselor din Argeș. A durat un pic să facem un releveu 3D, un studiu geologic, să o vadă un structurist, apoi arhitect, să discutăm cum dorim să renovăm casa și să primim proiectul, abia a văzut-o un constructor. Am testat apa din fântână și am dus probe de sol la analize, pentru a învăța tot ce se poate despre locul acesta. Spun toate acestea fiindcă e bine să nu ai așteptări nerealiste care țin de graba mutatului.

Ne-am înarmat amândoi cu răbdare fiindcă suntem conștienți că este mult de muncă deoarece proiectul de renovare este substanțial. Fiind casa noastră vrem să o facem bine ca să nu suferim mai târziu.

Cum ai ales locul

Ne-am documentat amândoi metodic și organizat, am selectat județe din proximitatea Bucureștiului, Prahova – nu partea turistică- și Dâmbovița inițial, am făcut vizite să vedem zone în care ne-ar plăcea să locuim, apoi am selectat case, am programat vizionări. A durat cam jumătate de an. Între timp am extins căutările, am spus că este un compromis rezonabil să mărim distanța la două ore de București și așa am ajuns în Argeș. Județul e o provocare totuși fiindcă ieșirea clasică este prin Militari. Dar frumusețea locurilor ne-a convins să lăsăm județul pe listă. Am avut câteva criterii de căutare și selectare: distanța de București, izolarea – căutam o casă ”antisocială” inițial, deal sau munte, și teren, minim 1000 de metri, care să se încadreze într-un buget, normal. Am exclus ideea de a construi o casă fiindcă cere un timp pe care nu îl avem.

Am vizionat foarte multe video-uri cu oameni care împărtășeau din experința lor, ne-am înscris pe grupuri de Facebook - Mutat la țară- viața fără ceas - și altele, am citit articole, ne-am făcut temele înainte de a porni în această aventură. Am fost și dezamăgiți de ceea ce am văzut, unele case păreau să fie apartamente construite pe un teren, altele aveau accesul dificil.

Dar într-o zi am găsit ceea ce avea să devină Căsutz.

Inițial, amândoi ne doream o casă în care să ne mutăm cât mai repede și am găsit una în care tot ce aveam de făcut erau bagajele. Dar nu era a noastră. Adi zicea că ar fi bătut la ușă ca un musafir în propria casă. Și ne-am dat seama că ne dorim totuși o casă pe care să o facem totuși a noastră, să îi gândim spațiul în acord cu nevoile și gusturile noastre, de exemplu o bucătărie spațioasă în care să gătim noi doi ori alături de prieteni, un șemineu în jurul căruia să ne strângem, birou și bibliotecă.

Căsutz era fără viață când am văzut-o, mi-a transmis o senzație de decrepire, suferință, nu mai era locuită de peste 8 ani și se vedea, de la aerul încărcat la mobilier. Nu am putut să stau înăuntru la vizionare, am ieșit pe afară și m-am holbat la munte și am mângâiat salcia din curte. Muntele era acoperit cu zăpadă, cerul era albastru, iar plimbarea către hotarul livezii a părut o drumeție. Era un loc spectaculos, cu o casă problematică pentru mine.

În mașină am discutat despre potențialul pe care îl au casa, anexa gospodărească extrem de generoasă și toată proprietatea în sine. Am discutat și acasă despre avantaje, dezavantaje și am hotărât să o sun pe o prietenă, Claudia Apostol, arhitectă, care restaurează casele vechi de la Roșia Montană, să o rog să vadă casa și să ne spună dacă este solidă, dacă.., dacă.. Și i-am mai făcut o vizită toți patru, noi doi, Claudia și soțul ei, și a fost bine.

Atât de bine încât am zis, este a noastră. Nu a devenit imediat ”a noastră”, am depins de credit și sisteme stupide de creditare, de prevederile legale privind achiziția unui teren arabil și multe altele de care nu știam la început.

Care au fost cele mai mari surprize

Acum suntem într-o perioadă romantică, i-aș zice. Senzația mea este că suntem în continuare la început. E un început continuu al cunoșterii casei, a locului, a magazinelor de unde putem face cumpărături, a felului în care se schimbă livada și pajiștea de la o săptămână la alta, a interacțiunii cu oamenii.

Cred că au fost mai multe provocări. Una dintre ele a fost cea de ajustare a planului inițial la ceea ce poate oferi acum locul, de exemplu, voiam să plantez și flori și grădina de legume. Însă terenul are nevoie de îmbunătățiri, vrem să facem agricultură fără arătură ca să reducem impactul asupra solului, am început conversia spre agricultură ecologică, începem renovarea casei, reamenajăm locul, îl curățăm de arborii uscați prin urmare era ilogic să plantez lista lungă de flori de pe listă.

Am făcut un compromis ca să temperez dezamăgirea, am curățat, tuns, săpat și mulcit plantele care deja erau aici și bine a fost când au început să înflorească liliacul, trandafirii, bujorii. A fost mult de muncă fiindcă plantele nu mai fuseseră curățate de ani buni. Oricum, nu am mai avut nevoie de sală în perioada respectivă, am lucrat brațe, spate, picioare, fese, cred că și abdomen în perioada respectivă :) .

Este drept că nu am rezistat și am pust câteva plante aromatice, crăițe și garofițe.

O altă provocare a venit din amenajarea spațiului de locuit în perioada aceasta de tranziție.

Am locuit în casă o perioadă, avem apă caldă mulțumită unui instant pus la chiuvetă. Iar recent ne-am mutat în anexă, unde am amenajat două camere. Am transformat amândoi locul într-un fel incredibil, de la pânze de paianjen la un spațiu confortabil de tranziție locativă. Avem inclusiv perdele făcute de o prietenă dragă, pasionată de mașina de cusut. Am recondiționat un dulap care arată într-un mare fel acum și ne e de mare ajutor.

Au fost o provocare aceste săptămâni să ne organizăm, să tot cărăm diverse între Argeș și București, să folosim cu înțelepciune spațiul, să facem liste. Mi-am descoperit adevărate abilități de maximiza spațiul, fiecare ungher și cotlon, de a împacheta. Îmi testez și flexibilitatea în perioada aceasta de tranziție în care sunt provocări legate de confort, organizare, acces la utilități. Dar învăț și mă învăț și-mi place.

Descopăr calitățile de meșter ale lui Adi și-s fascinată de niște chestii pe care le face, dar pe care el le consideră banale. Vede niște lucruri care mie îmi scapă, de exemplu, alinierea plantelor în grădină ca să cadă soarele uniform pe ele.

Plantele și animalele sunt o parte din bucuriile și surprizele de la Căsutz.

Ciabatta

Ne-a găsit și adoptat Ciabatta pe 12 iunie 2021, vreau să țin minte data când a intrat în viața noastră. Cu două săptămâni în urmă, ne-am oprit la Mioveni să facem cumpărături și mi s-a făcut poftă de Ciabatta. Am luat, am mâncat la prânz, la cină dispăruse. Am căutat pâinea mai bine de 20 de minute, știam că am așezat-o pe frigider, dar mi-am zis că, poate ,am avut această intenție, dar nu am și acționat în această direcție. Am purces la căutări, inclusiv în portbagaj. Poate, într-un moment de întunecare a minții, am deschis mașina și am pus Ciabatta acolo. Adi a căutat și el fiindcă intrasem în zona aceea ce încăpățânare și uluire. Suntem doar noi doi, unde a dispărut Ciabatta? O săptămână mai târziu am găsit punga prin curte. Iar 7 zile mai târziu, un cățel negru, slab, stătea într-un colț al casei, cu botul pe lăbuțe și nu se mișca, doar se uita și își plimba ochii. Părea atât de trist de mi s-a rupt sufletul. I-am dat apă, un pic de mâncare, am vorbit cu el, nu m-am propiat să îl mângâi ca să nu se sperie. I-am lăsat spațiu să fie. A mâncat pâinea, a mâncat cărnița, dar tot zăcea. Îmi aduc aminte că Adi zicea că trage să moară. M-am cam răstit la el: da de unde știi tu? Adevărul este că avea un comportament neobișnuit. Cred că era sleită de foame și sătulă (am descoperit că este o fetiță) să fie alungată de oameni din curți și grădini. Când s-a ridicat în picioare, își ținea urechile aplecate și codița între picioare. Nu părea să fi cunoscut mângâiere sau vreo vorbă bună în viața ei. Poate că proiectez asupra ei. Sau poate nu o fac. Mi-a mirosit mâna, iar de acolo am început o poveste. O poveste a încrederii reciproce, a iubirii, una de joacă, de mângâieri, de gudurat. Se emoționa vizibil (nu dau amănunte :) ), iar pe mine mă emoționa până la lacrimi.

Am zis că încerc să îi fac viața mai bună. Iar dacă ea alege să stea, este bine primită. I-am cumpărat mâncare, i-am pus o pătură, castronel de apă și i-am rugat pe Ion și Ancuța să îi lase mâncare când nu suntem noi acolo.

Când am ajuns la Căsutz o săptămână mai târziu, Ciabatta era toată o bucurie. Făcea tumbe, alerga înspre mine, scoatea sunete gâtuite, iar alerga în jurul meu. A venit natural să ne însoțească la plimbare în livadă. Îmi vine natural să o văd alergând prin iarba înaltă, saltă ca un căluț. Numele a venit de la sine, Ciabatta. Așa ne-am cunoscut. Și-s recunoscătoare că în acea zi am cumpărat Ciabatta și am lăsat deschisă ușa casei.

Ciabatta ne-a adoptat pe amândoi. Și noi doi pe ea. Unul dintre rolurile rolurile noastre este să îi construim un spațiu în care ”să își recapete demnitatea de cățel”. Expresia este a lui Adi, mi-a strecurat-o într-o conversație pe whatsapp când eu rămăsesem în București ca să corectez lucrările de admitere la licență la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar el era plecat la Căsutz. Partea hazlie este că înainte de asta vorbeam despre ce cățel sau căței să ne luăm, ce rase, ce adoptăm, cam pe când să ne planificăm asta, cum o sa facem cu naveta.

Uite, sunt zile în care mângâi câte o văcuță și mă joc cu mânzul unor vecini, lucrez și la laptop, cu dealuri și pădure la o aruncătură de băț, iar seara intru la un post de televiziune cu un comentariu de pe terasă, în sunet de mierlă. E un melanj de rural și urban tare fain care îmi priește acum.

Sau, recent, ne-am trezit de dimineață, am cules corcodușe și mentă sălbatică, am făcut dulceață, iar seara eram în București într-o comisie de îndrumare de doctorat, iar a doua zi corectam lucrări de admitere la licență și organizam admiterea la masteratul de Jurnalism și Comunicare Politică.

Și ție îți răspund de pe terasă, am pădure și dealuri în jur, iar în față se vede Făgărașul și cântă păsări.

Îmi este limpede că răspunsul la această întrebare despre greutăți și surprize o să fie diferit dacă îți răspund anul viitor. Aici și acum așa stau datele.

La ce nu te-ai adaptat încă

La pământ care mai intră în crocși și lasă urme pe pieleJ. Dar am găsit o soluție: ciorapii pentru balerini. Nu mă deranjează să stau cu tălpile pe iarbă sau pe pământ, nu îmi place în încălțăminte. Așa sunt de mică, de când petreceam vacanțele la mamaia și, da, mă umflă și pe mine râsul fiindcă e casa la țară.

Melci și limacși care mi-au mâncat busuiocul, salvia. Am încercat coji de ouă, zaț de cafea, bere, crăițe, iar coji de ouă, mulcire cu iarba cosită ca să aibă limacșii ce mânca. Melcii sunt tare mișto, când îi văd pe asfalt, îi pun în iarbă, dar cred că va fi greu de conviețuit când vom planta legume.

Obiceiuri noi 

Ni s-a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții, facem mai multe plimbări, stăm mai mult în natură, ne bem cafeaua pe terasă, cu ochii înspre pădure și munte, s-au diversificat subiectele pecare le abordăm, felul în care receptăm o declarație a unui politician, disputele politice, unele ni se par așa de izolate de provocările vieții cotidiene, deși unii se bat cu pumnul în piept când vine vorba de valorizarea satului românesc.

Eu sunt pasionată de fotografie, mergeam în Grădina Botanică să surprind anotimpurile. Acum am ieșit în curte și în livadă și a fost suficient. Am descoperit florile pe măsură ce au trecut lunile, de la lalele, narcise, la bujori, liliac, mulți trandafiri și flori sălbatice care cresc pe pajiște, e o bogăție incredibilă de culori, forme, mirosuri, texturi.

Acum descopăr ce fructe avem și care este gustul lor, pomii care sunt darnici cu noi, deși nu au mai fost îngrijiți în ultimii ani. Sunt recunoscătoare pentru fiecare vișină, cireașă, corcodușă culeasă din copac. Aștept merele, prunele, gutuile, alunele. Fac diverse activități care îmi aduc relaxare și tihnă și îmi permit să îmi folosesc imaginația și curiozitatea. Citesc în hamac, scriu pe terasă, culeg plante medicinale sau aromatice și le pun la uscat, ieșim la plimbare pe malul râului, ascultăm mierle și privim apusuri fabuloase și luna plină, bem vin sau rom pe terasă seara, singuri sau cu prieteni.

Sunt noi planurile pe care le facem, cum organizăm terenul, cum îmbunătățim calitatea pământului fără să intervenim brutal fiindcă vrem să facem agricultură ecologică. Discutăm despre grădina de legume, avem încă din primăvară un excel cu tot de vrem să plantăm, distanță, adâncime, vecinătăți prietenoase între plante. Învățăm despre viața la țară, pământ, chiar am făcut amândoi un curs de agricultură ecologică.

Viața într-o comunitate mică

Nu îți pot spune pe deplin cum este viața în comunitate fiindcă abia am luat casa. Dar am două experiențe tare faine cu un cuplu din sat, localnici și vecinii noștri, tot de ai locului. Ion și Ancuța au fost primii oameni din comunitate pe care i-am cunoscut și sunt o bucurie, generoși, muncitori, ne-au fost de mare ajutor. Au un bun simț care îmi lipsea, iar interacțiunea cu ei îmi aduce aminte iarăși de prejudecățile și stereotipurile pe care le avem față de cei fără studii superioare și resurse financiare. Cresc animale, noi le-am am lăsat cele două văcuțe, mânz și iapă să pască în livadă, fac brânză și a fost o experiență fantastică să mâncăm de la localnici ceea ce ne-au dăruit. Ajutăm și noi cum putem, vor avea nevoie de o asociație ca să poată licita la pășunat, iar asta știm să facem amândoi.

Iar vecinii noștri din spatele casei s-au dovedit a fi iar oameni primitori, am mers în vizită să ne cerem scuze în avans pentru lucrările de renovare care vor începe. Am primit înțelegere și am plecat cu borcane cu dulceață, bulion, murături și o floare.

Primii pași pentru cineva care vrea să ia drumul satului

Nu am devenit săteancă în acte și, oricum, nu aș da sfaturi. Pe noi ne-a ajutat să ne documentăm, să nu facem o alegere pripită, să învățăm cât mai mult, să fim deschiși față de nou și efort. Dacă cineva poate găsi util ce am împărtășit, atunci e bine.

Cum arată o zi din viața la sat

Ziua arată diferit, facem o trecere de la laptop la sapă J. Lucrăm în prima parte a zilei în casă, pe terasă, apoi trebăluim prin curte, livadă, cosim (mai mult Adi), aranjăm florile (mai mult eu), meșterim, de exemplu mai recondiționăm un obiect, facem hârtie manuală.

În weekend, noutatea mare a fost să nu muncim pe afară, am învățat că satul se odihnește, așa este ”duminica la țară”. Este felul în care ne arătăm respectul față de loc. Dar, am fost și la târg duminica. Într-o comună de lângă noi se organizează cel mai mare târg din zonă și e un prilej să cumperi diverse de la localnici, de la răsaduri la coșuri din răchită.

Am mai și explorat vecinătatea, am mers la Câmpulung unde am găsit un restaurant cu mâncare delicioasă, o librărie într-o vilă veche unde am băut un cappuccino și am făcut primele achiziții de cărți pentru biblioteca de la Căsutz, ne-am plimbat pe străzile care sunt inundate vara de trandafiri. Orașul acesta are un mare potențial, casele au o istorie a lor, personalitate, sunt monumente istorice bune de cunoscut. Cred că merită un altfel de prezent.

Cum ai de gand sa imbunatățești comunitatea

Mai întâi e nevoie să ne cunoștem și recunoștem reciproc. Ce ne-am dori să facem este o ecologizare a râului, este atât de frumos locul, dar plin cu gunoaie de la materiale de construcție la încălțăminte. Deocamdată atât fiindcă e nevoie de acel proces de integrare și recunoaștere reciprocă de care aminteam. Nu agreez deloc perspectiva străinului urban care salvează localitatea rurală și îmbunătățește/educă/învață comunitatea.

Te mai vezi trăind la oraș?

Nu mă mai văd revenind la viața de dinainte, dar mă văd trăind și la oraș. În acest moment din viața mea, mi se pare că într-un fel orașul m-a abandonat pe mine, nu eu pe el, din cauza tuturor neajunsurilor de care am scris sus.