Când se uită în spate, spre începutul carierei ei, Maria Popistașu își dă seama că ce a modificat-o cel mai mult a fost pauza de la actorie pe care a făcut-o. Întoarcerea la cinema a venit cu o atenție mai mare la proiectele pe care le acceptă și un gust diferit pentru filme. Simte că cinematografia românească este foarte apreciată în spațiile din afară, dar deloc la noi în țară.
Ajung să mă gîndesc cu nostalgie la vremurile în care deplîngeam situația tristă a sălilor de cinema din afara Mall-urilor, dar măcar existau. Acum trec pe lîngă Studio sau Patria, sau Scala, și mi se pare foarte trist că nu se investește în reabilitarea lor. E o discuție complicată, filmul românesc nu este o industrie profitabilă, dar arta nu are în principal acest scop, de aia este finanțată de stat în mai toate țările.
În Întregalde, regizat de Radu Munteanu, Maria joacă un personaj despre care spune că este cel mai ascuns și introvert rol pe care l-a avut. Încrederea pe care o are în restul echipei a ajutat-o să se lase vulnerabilă în lucru și să acceseze zone mai sensibile. Filmul va fi proiectat pe 29 și 30 iulie la TIFF, festival care se află în plină desfășurare. Relația Mariei cu festivalul e una specială, mai ales că aici l-a cunoscut pe Alex, soțul ei. Mai multe despre povestea asta, actorie și industria de film din România găsiți în rândurile de mai jos.
Actorie în pandemie
Restricțiile impuse ca urmare a pandemiei au avut consecințe imediate prin suspendarea celor două spectacole în care jucam, la teatrul Apollo111: “Taximetriști”, regizat de Bogdan Th. Olteanu, spectacolul cu care am revenit la teatru după 15 ani, și “Gruesome Playground Injuries”, cu care am debutat ca regizoare. În același timp, însă, pot spune că anul trecut a fost pentru mine unul mai productiv decît cei de dinainte. Fix înainte de lockdown-ul din martie am filmat scurmetrajul Sarrei Tsorakidis, “Kaimos”, care a avut o primire foarte bună prin festivaluri. Cît am stat închiși în casă, martie-aprilie, mi-am cumpărat un microfon bun, am improvizat un studio în subsolul casei unde am mai tras niște reclame, apoi am făcut, împreună cu copiii mei, două episoade dintr-o emisiune pentru copii inventată de ei “Sigur acasă”. La final de vară am început pregatirea pentru “Întregalde”, filmul lui Radu Muntean, toamna a fost premiera la Festivalul de film de la Varșovia a filmului lui Bogdan Th. Olteanu, “Mia își ratează răzbunarea” și iarna am început filmările în Apuseni. Profesional, deci, nu am stat foarte rău.
Ce te învață meseria
În primul rînd am învățat multe texte pe care, mai apoi, le-am uitat. Am descoperit că nu pot să mă folosesc de instrumentele de lucru în civil, nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că nu sînt în stare. Apoi, cred că meseria m-a disciplinat mai mult, iar experiența mi-a ascuțit spiritul critic.
Distanța dintre primul rol și Întregalde
Eu am făcut o pauză de lucru foarte lungă. Cred că mai degrabă asta m-a modificat, faptul că m-am extras din “actorie” cum spui tu. Am profitat de pauza asta ca să văd filme, mi s-a modificat destul de mult gustul în materie de cinema și a fost un prilej bun de autoreflecție. Nici înainte de pauza asta nu acceptam tot ce mi se propunea, dar acum cred că filtrul ăla s-a îndesit și mai mult. Mi-e greu să mă extrag de lîngă copii, și atunci o fac cu o și mai mare cumpătare.
Cinematografia din România
Cinematografia din ultimii ani este la fel de vizibilă și la fel de apreciată în afara granițelor, și la fel de nebăgată în seamă aici. Avem regizori și regizoare care primesc premii în continuare, dar nu au public în România. Asta poate fi din cauza lipsei de săli de cinema, dar și din cauza unei lipse de viziune a sistemului de învățămînt. Cred că nu se pune mare preț pe latura umanistă și se resimte asta nu doar în absența interesului oamenilor pentru produse de artă, ci și la felul în care arată orașul, panourile publicitare, siglele magazinelor, fațadele. Probabil că pe lîngă o bibliografie mai modernă, ar trebui introduse ore de educație vizuală în școli. Cred că, după Colectiv, infrastructura a fost complet dinamitată și asta afectează și publicul, și creatorii. Ajung să mă gîndesc cu nostalgie la vremurile în care deplîngeam situația tristă a sălilor de cinema din afara Mall-urilor, dar măcar existau. Acum trec pe lîngă Studio sau Patria, sau Scala, și mi se pare foarte trist că nu se investește în reabilitarea lor. E o discuție complicată, filmul românesc nu este o industrie profitabilă, dar arta nu are în principal acest scop, de aia este finanțată de stat în mai toate țările.
Filmul Intregalde
Pentru că Alex este co-scenarist și a trebuit să ceară voie de acasă să plece în prospecție, am avut ocazia să fiu martoră la concepție. Știam în mare despre ce este vorba și am citit un prim treatment. Nu l-am citit, însă, pînă nu mi l-a trimis/propus Radu Muntean, și m-am bucurat foarte mult că s-a gîndit la mine.
Temeri & anxietăți vizavi de personaj
“Maria” a fost un bun prilej de angoasă. Pentru mine a fost complicat pentru că este un personaj a cărui biografie nu este evidentă, este probabil cel mai ascuns și mai introvert rol al meu. Nu vorbește deloc despre ea și m-a interesat foarte tare să abordez un personaj care pare definit doar de actiunile sale în cele 24 de ore în care ai acces la ea, pe ecran. Într-un final am ajuns la concluzia că este o femeie între două vîrste, deloc remarcabilă, care după ce dă toate semnele unei fataliste, în sensul ăla în care nu se împotrivește nici un moment realității, ajunge într-o situație limită în care conștiința o determină să își împingă limitele.
Colaborarea cu Radu Muntean
Eu simt, mai degrabă, nevoia să dețin controlul. Asta mă protejează, dar cred că mă și faultează uneori. Pentru că am foarte multă încredere în ei trei ca scenariști și în Radu ca regizor, asta îmi permite să las garda jos, să mă bazez pe text și pe regizor, știind că nu mă lasă să fiu rău. Îmi permite să fiu vulnerabilă și să accesez zone mai sensibile, pe care în mod normal le controlez. Altfel, am mai lucrat cu el și știam la ce să mă aștept, are o disciplină de lucru care mi se potrivește, repetă mult înainte și știu că tragem cîte duble este nevoie. Dinamica este una de care îmi este deja dor.
Cea mai grea parte
Cred că am răspuns la întrebarea asta mai sus. Aș putea să mă refer la partea fizică, la frig și la umezeală, dar cred că cele mai mari emoții le-am avut înainte de prima repetiție cu Luca Sabin. Nu știam la ce să ne așteptam, construiam diferite posibile rezolvări la o problemă pe care nu știam dacă o să o avem. În noaptea aia am visat că repetiția a fost un dezastru și Radu abordase un actor foarte cunoscut, pe care încerca să îl convingă să își scoată dantura. După prima întîlnire de lucru ne-am liniștit cu toții, aveam un partener și ne-am întors la grijile legate de noțile de iarnă, cum cade mașina, cum îmi iese scena aia sau ailaltă.
Ce ai simțit prima dată când ai văzut filmul
Nu sînt un bun spectator pentru filmele în care joc. Prima dată mă gîndesc mereu cu groază că i-am stricat filmul omului.
Prima dată la TIFF
E ciudat că nu îmi amintesc exact cum a fost prima oară la TIFF. Probabil am venit cu “Legături Bolnăvicioase”. Știu că intram de la un film la altul, peste zi, că seara mergeam la petreceri și dimineața o luam de la capăt. Am făcut asta în fiecare an în care am ajuns la festival. De-a lungul anilor am cunoscut mulți oameni mișto, dar, probabil cel mai mișto e că l-am cunoscut pe Alex, cu care două veri mai tîrziu m-am și măritat.
Schimbările prin care a trecut festivalul
A căpătat mult mai multă amploare, a modificat întreg orașul. Neschimbat a rămas entuziasmul voluntarilor.
