Totul a început cu un Larousse vechi, din 1903. Au atras-o ilustrațiile și apoi au început să o cucerească și explicațiile. A urmat o călătorie printre regi, regine, pictori, scriitori care nu s-a terminat până astăzi. Curiozitatea Monicăi Neațu de a afla istoria din spatele diferitelor obiecte, evenimente, credințe și idei s-a transformat într-un mod de viață. Are un doctorat în istorie, pe tema Ortodoxie și catolicism în Europa Sud-Estică în prima jumătate a secolului al XIII-lea și un Master de Studii Religioase, Texte și tradiții, la Facultatea de Limbi Străine. Din 2011 colaborează cu Fundația Calea Victoriei, unde ține istoria vie prin mai multe cursuri care transformă epocile trecute în subiecte de conversație. De exemplu, pelerinii de la sfârșitul evului mediu au inspirat cursul dedicat istoriei parfumului, iar aventurile cavalerilor un atelier de bune maniere.
Îmi doresc să le ofer cursanților o altfel de istorie a civilizației europene, o istorie vie, ludică, plină de tablouri, castele, statui, idei, pe care să o parcurgă cu plăcere, dincolo de evenimentele înșiruite sec.
Vorbim cu Monica în continuare despre parcursul ei prin istorie, de la de ce-urile de început până la răspunsurile de azi, despre pelerini, cavaleri, regi, bune maniere și acele legături vizibile și invizibile dintre trecut și prezent, de care avem cu toții nevoie pentru a înțelege mai bine ce trăim.
De ce-ul enervant
De când mă știu am fost curioasă și am vrut să înțeleg istoria din spatele diverselor obiecte, evenimente, credințe, idei. De ce-ul acela enervant pe care îl rostim fără încetare în copilărie, devine, cred, pentru mulți dintre noi un extraordinar proiect intelectual, dacă cei din jur știu să ne cultive curiozitate și să ne ofere răspunsurile potrivite.
Nu mai știu ce vârstă aveam când am decis să studiez istoria, dar am și acum obiectul care a declanșat pasiunea: un Larousse vechi, din 1903, cred. Habar nu am cum a ajuns în biblioteca părinților mei, dar ce mi-a plăcut a fost ilustrația Art Nouveau, de pe copertă, imaginată de Eugène Grasset, iar nenumăratele portrete de regi, regine, pictori, scriitori mi-au trezit curiozitatea. Unele nume le-am reținut, mai târziu am înțeles și explicațiile, iar, treptat, trecutul nu mai era o poveste așa de plicticoasă. Apoi, în studenție, am descoperit documente, oameni, gesturi, credințe, care au transformat trecutul într-un univers plin de nuanțe și interpretări, de frontiere culturale și mentale.
Ce a urmat
Sunt absolventă a Facultății de Istorie, cu o teză dedicată identităților confesionale la începutul secolului al XIII-lea (2001). Proiectul a continuat, apoi, cu un master în Istoria Europei de Sud-Est (2001-2003) și cu un doctorat terminat tot la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, în 2008 (Ortodoxie și catolicism în Europa Sud-Estică în prima jumătate a secolului al XIII-lea). Fiindcă unele întrebări nu își găsiseră încă răspunsul, aventura universitară a continuat cu un Master de Studii Religioase. Texte și tradiții, la Facultatea de Limbi Străine (2010-2012). Iar în paralel, m-am ocupat de diverse activități didactice în învățământul preuniversitat și în cel universitar.
O istorie vie
În 2011, am început colaborarea cu Fundația Calea Victoriei, o adevărată aventură umană și intelectuală, care m-a determinat să transform în subiecte de conversație, incitante și amuzante, documente și personaje din diverse tratate de istorie. Pelerinii de la sfârșitul evului mediu, cu listele lor de obiecte din Țara Sfântă, mi-au inspirat cursul dedicat istoriei parfumului, iar aventurile cavalerilor, atelierul de bune maniere. Poate vi se pare ciudat, dar parfumurile de cameră medievale, venite din Cipru, și omagierea doamnei din lirica trubadurilor au generat gusturi și gesturi contemporane. Aici, cred că stă tot farmecul istoriei, în legăturile vizibile și invizibile pe care le țese între trecut și prezent, în acele detalii discrete și atât de importante, care rareori țin de ani și de bătălii.
Recent, fiindcă pandemia mi-a dat peste cap diverse proiecte și m-a obligat să îmi petrec mai tot timpul în casă printre cărți sau în fața calculatorului, am încercat să sistematizez informațiile dobândite prin diverse expoziții sau la cursurile on-line de la École du Louve. Îmi doresc să le ofer cursanților de la Fundația Calea Victoriei o altfel de istorie a civilizației europene, o istorie vie, ludică, plină de tablouri, castele, statui, idei, pe care să o parcurgă cu plăcere, dincolo de evenimentele înșiruite sec.
Istorii la feminin
Istorii la feminine este locul meu de joacă, unde trec impresii din cărțile și expoziții, bibliografii pentru cursanți de la Fundație sau povestesc de seducătoare de mult uitate. De ce la feminin? Fiindcă rochia sau gesturile unei doamne spun mai multe despre o epocă decât o groază de tratate de istorie sau antropologie. Am ajuns la istoria doamnelor prin intermediul istoriei mentalităților, dar și a valului de feminism care încearcă să aducă în atenția publicului creații sau artiste uitate pe nedrept. Momentul declanșator a fost în vara lui 2013, sub soarele arzător din Provența, când în Cetatea Papilor, au fost expuse Papesele artei moderne.
În ultimul timp, nu am fost activă pe blog, dar am încercat să transform în cursuri descoperirile legate de istoriile doamnelor din trecut. Așa s-a născut un atelierul dedicat pictorițelor, unde am încercat să înfățișez destinul artistic și intelectual al unor artiste care au părăsit rolul pasiv de muze, atribuit în lumea artelor femeilor, pentru a pune pe pânză propria lor viziune despre artă și destinul feminin în istorie.
De la Art Nouveau la Art Déco
Ideea mi-a venit în timpul unei călătorii la Paris, când am văzut două expoziții dedicate celor două curente la Pinacoteca orașului din Place de la Madelaine (o inițiativă privată, astăzi dispărută). M-au fascinat lămpile și vasele Gallé și tablourile Tamarei de Lempicka. M-a mai interest și contextual intelectual în care a apărut curentul Art Nouveau, legăturile cu utopiile prerafaelite și cu proiectele britanice Arts&Crafts. Reacțiile lui William Morris la revoluția industrială și la produsele în serie mi-au amintit de dilemele noastre în fața dramelor generate de consumerism, fast-fashion etc. În fond, bărbații și femeile de la 1900, care se plimbau prin Expozițiile universale și se lăsau încântați de stațiile de metrou decorate de Hector Guimard sau Otto Wagner nu sunt chiar așa de îndepărtați de noi.
Pregătirea unui curs începe pentru mine prin muzee și biblioteci. Mărturisesc că a fost printre puținele cursuri care s-a transformat într-un proiect de lungă durată. Îmi place să hoinăresc prin diverse expoziții europene, să descopăr piese rare și insolite (mobilierul creat de François- Rupert Carabin sau de Hector Guimard), sau pur si simplu să sper că reședința Stoclet, capodopera Atelierelor vieneze, va fi deschisă publicului.
Este un atelier la care nu vom vorbi doar despre diverse clădiri și expoziții, vom încerca să descifrăm împreună spiritul epocii respective, să îi înțelegem valorile, căutările și dramele. Un curent artistic, architectural, literar nu poate fi înțeles pe deplin în afara contextului istoric. La toate cursurile ținute la Fundație, am încercat să le ofer participanților înțelegerea unor fenomene artistice într-un context larg, european.
O imagine de ansamblu
Epoca Art Nouveau-Art Déco se întinde pe o perioadă relative scurtă de timp, circa patru decenii, dar plină de evenimente politice, culturale, economice. Scopul meu a fost să le ofer participanților o imagine de ansamblu asupra istoriei și civilizației europene, să le prezint niște imagini și opere de artă reprezentative pentru cele două curente. Anevoioasă a fost selecția imaginilor, faptul că a trebuit să optez pentru anumite monumente, orașe și artiști, să scotocesc prin diverse albume, arhive, fotografii alb negru sau să accept că anumite clădiri, reședințe private, nu îmi vor fi accesibile decât prin intermediul imaginilor din albume. Momentul cel mai frumos a fost când cursanții mi-au spus că au încercat să viziteze monumentele și operele de artă recomandat de-a lungul cursului.
Reacții
Trebuie să mărturisesc că a fost atelierul care a stârnit cele mai mult entuziasmul și curiozitățile participanților. Oamenii își imaginează, rareori, legătura dintre Toulouse - Lautrec și strategiile publicitare contemporane sau influența afișelor lui Alphons Mucha asupra copertelor discurilor rock din anii '60 - '70. Un cursant fascinat de arhitectura lui Otto Wagner și de Secesiunea vieneză mi-a povestit cum după ce a urmat atelierul, în plină pandemie, pe zoom, a mers să viziteze biserica Sfântul Leopold din Steinhof. Dincolo de peripețiile și impedimentele vizitei, rămăsese impresia întâlnirii cu un monument unic și cu istoria Europei .
Istoria nu e doar despre trecut
Toți ducem după noi o groază de mituri legate de trecut – Ce bine era înainte de pandemie! Ce eleganți, culți și civilizați erau bunicii noștri în interbelic și ce vremuri bune au trăit! - și le înțelegem pornind de la propriile noastre istorii, drame, moșteniri de familie. Istoria, atunci când începem să o studiem, și mai ales, vrem să o înțelegem nu mai este doar despre trecut, ci despre noi, cu gândirea, căutările și dilemele noastre. Cunoașterea istoriei nu înseamnă nostalgie după un trecut mitizat, ci capacitatea de a privi cu un ochi critic dramele și bucuriile trecutului.
Relația prezentului cu trecutul rămâne o interogație deschisă, cu mii de răspunsuri și interpretări posibile. Rețelele sociale și o serie de publicații, interviuri, site-uri etc. au făcut mult mai cunoscute publicului diverse dezbateri legate de fenomene sociale, politice sau culturale din trecut. Mulți cititori au încercat să se documenteze și să aibă o opinie bazată pe niște argumente științifice, dar excesele și interpretările scoase din context nu au întârziat să apară. Ce schimbă cu adevărat relația nostră cu trecutul este spiritul critic și dorința de a înțelege și a ne asuma istoria cu bune și cu rele, iar aici, cred că mai avem ceva de lucru...
